Ce vuiete-au fost!
Traian Dorz - Hristos - Luminătorul nostru
Ce vuiete-au fost Doamne cândva pe-acest liman
pe unde-acuma cântă senină bucuria
ce mugete de valuri, ce-nspumegat duşman
cu câtă înrăire l-ameninţa mânia.
Şi-acum cum totul-totul e liniştit şi blând
prin apele nălţimii cum cântă rândunele
ce ne rugam odată cum s-a-mplinit pe rând
şi rana amintirii cum raze vin s-o spele.
O, seara pe Tăcere cum cad cereşti cântări
mai moi ca untdelemnul alinului pe-o rană
cum tremură de dulce lumina pe cărări
cum picură pe inimi o tainică osană...
- Dar numai Tu poţi şterge cumplitele-amintiri
Iertare fericită, tăcută şi deplină
când răni nemaiînchise zvâcnesc în izbucniri
pe care nici un zâmbet din lume nu le-alină.
+
Când lumina de-ntuneric Domnu-n veci va despărţi
Binele de Rău atuncea despărţit pe veci va fi
cei buni singuri vor fi-n slavă, cei răi singuri vor fi-n chin
Binele-a fi numai bine, Răul numai rău deplin.