Cea mai amară dintre dureri
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Domnul și Dumnezeul meu,
păcatul acesta amar, arzător și ascuns
a trebuit să-l ispășesc în cei mai chinuiți ani ai mei
2 - așteptând și cerșind
la Poarta Frumoasă a Templului Tău
în nădejdea trecerii Tale pe lângă mine.
3 - I-am cunoscut pe Petru și pe Ioan din copilăria lor și a noastră.
Singuri ei îmi erau prietenii mei adevărați.
4 - Credința unuia și dragostea celuilalt mi-au fost marile mele bucurii adevărate și în prietenia lor am cunoscut prietenia Ta.
5 - Drumurile cu ei au fost căile mele luminoase și rugăciunile noastre împreună au adus peste grădina mea vântul de miazăzi
6 - care făcea să-mi picure miresmele ei cerești pentru Tine, răpindu-mi duhul până în al treilea cer.
7 - O, Petru și Ioan, de câte ori ați trecut și voi în timpul anilor mei amari, pe lângă poarta unde zăcea inima mea oloagă și aștepta cerșind sufletul meu căzut!
8 - O, Petru și Ioan, o credința și iubirea mea, de câte ori am așteptat eu cu respirația oprită, cu buzele arse, cu ochii topiți, - să vă opriți și să aveți un strop de milă de mine, de sufletul meu, de casa mamei mele.
9 - O, prieteni ai inimii mele care mergeți cu Domnul meu, de ce m-ați părăsit chiar până și voi cei doi, de parcă nu m-ați fi cunoscut nici voi niciodată?
10 - De ce-L duceți pe Domnul meu numai cu voi și nu mi-L aduceți și pe cărările ce treceau pe la durerea mea!
11 - De ce nu L-ați lăsat să intre și aici în întunericul singurătății zdrobitoare în care zăcea toată ființa mea, cerșind un strop de milă,
12 - cu cea mai cumplită dintre dureri: aceea care nu poate striga?
13 - O, Ioan și Petru,
în mulțimea care vă înconjoară și în care eram și eu din copilăria noastră, alături,
- nu ați băgat voi de seamă că eu nu mai eram?
14 - La mesele unde ospătam noi cândva, atât de fericiți, împreună cu Prietenul tinereții noastre, și unde vă eram și eu alături cu toată ființa mea nelipsită,
- cum se poate oare să nu fi văzut voi de atâta vreme lipsa mea?
15 - La ascultarea Cuvântului Sfânt, unde eram totdeauna în rândurile dintâi, cu toată ființa mea radiind cu toate ființele și bucuriile lăuntrice,
16 - încurajându-vă înflăcărarea cu toată strălucirea ochilor mei vii și înlăcrimați, - cum ați putut oare să nu vedeți că eu nu mai sunt?
17 - Ați uitat oare până și voi totul,
atât de puțin preț aveam și în ochii voștri?
18 - O, nenorocitul de mine
cine îmi va mai putea auzi oare strigătul asurzitor și cumplit al celei mai mari dintre toate durerile de pe lume
- aceea care nu are cui se mărturisi?
19 - Strig: Fratele meu,
- căci Prietenul meu nu mai îndrăznesc!