Cea mai amară dintre dureri
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Domnul şi Dumnezeul meu,
păcatul acesta amar, arzător şi ascuns
a trebuit să-l ispăşesc în cei mai chinuiţi ani ai mei
2 - aşteptând şi cerşind
la Poarta Frumoasă a Templului Tău
în nădejdea trecerii Tale pe lângă mine.
3 - I-am cunoscut pe Petru şi pe Ioan din copilăria lor şi a noastră.
Singuri ei îmi erau prietenii mei adevăraţi.
4 - Credinţa unuia şi dragostea celuilalt mi-au fost marile mele bucurii adevărate şi în prietenia lor am cunoscut prietenia Ta.
5 - Drumurile cu ei au fost căile mele luminoase şi rugăciunile noastre împreună au adus peste grădina mea vântul de miazăzi
6 - care făcea să-mi picure miresmele ei cereşti pentru Tine, răpindu-mi duhul până în al treilea cer.
7 - O, Petru şi Ioan, de câte ori aţi trecut şi voi în timpul anilor mei amari, pe lângă poarta unde zăcea inima mea oloagă şi aştepta cerşind sufletul meu căzut!
8 - O, Petru şi Ioan, o credinţa şi iubirea mea, de câte ori am aşteptat eu cu respiraţia oprită, cu buzele arse, cu ochii topiţi, - să vă opriţi şi să aveţi un strop de milă de mine, de sufletul meu, de casa mamei mele.
9 - O, prieteni ai inimii mele care mergeţi cu Domnul meu, de ce m-aţi părăsit chiar până şi voi cei doi, de parcă nu m-aţi fi cunoscut nici voi niciodată?
10 - De ce-L duceţi pe Domnul meu numai cu voi şi nu mi-L aduceţi şi pe cărările ce treceau pe la durerea mea!
11 - De ce nu L-aţi lăsat să intre şi aici în întunericul singurătăţii zdrobitoare în care zăcea toată fiinţa mea, cerşind un strop de milă,
12 - cu cea mai cumplită dintre dureri: aceea care nu poate striga?
13 - O, Ioan şi Petru,
în mulţimea care vă înconjoară şi în care eram şi eu din copilăria noastră, alături,
- nu aţi băgat voi de seamă că eu nu mai eram?
14 - La mesele unde ospătam noi cândva, atât de fericiţi, împreună cu Prietenul tinereţii noastre, şi unde vă eram şi eu alături cu toată fiinţa mea nelipsită,
- cum se poate oare să nu fi văzut voi de atâta vreme lipsa mea?
15 - La ascultarea Cuvântului Sfânt, unde eram totdeauna în rândurile dintâi, cu toată fiinţa mea radiind cu toate fiinţele şi bucuriile lăuntrice,
16 - încurajându-vă înflăcărarea cu toată strălucirea ochilor mei vii şi înlăcrimaţi, - cum aţi putut oare să nu vedeţi că eu nu mai sunt?
17 - Aţi uitat oare până şi voi totul,
atât de puţin preţ aveam şi în ochii voştri?
18 - O, nenorocitul de mine
cine îmi va mai putea auzi oare strigătul asurzitor şi cumplit al celei mai mari dintre toate durerile de pe lume
- aceea care nu are cui se mărturisi?
19 - Strig: Fratele meu,
- căci Prietenul meu nu mai îndrăznesc!