Clopoţelul cel tainic de aur
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - O, Ioan şi Petru, fraţii inimii mele, fiii mamei mele, cunoscătorii unicei mele iubiri,
m-aţi uitat şi voi oare într-atât de mult să nu vă mai amintiţi de mine?
2 - Aţi uitat ce îmbărbătaţi eraţi în lucrarea voastră sfântă când ne vedeaţi în jurul vostru?
3 - Aţi uitat oare cum în momentele marilor voastre inspiraţii îmi căutaţi participarea inimii prin ochii şi faţa mea?
4 - Şi cât de fericiţi eraţi voi văzându-mi-o întreagă; ataşamentul meu total pentru ceea ce spuneaţi voi?
5 - Cum se poate să fi uitat şi voi chiar de câte ori aţi poposit în casa mamei mele?
6 - De câte ori vi s-au spălat picioarele obosite de căile Domnului?
7 - Cum vi s-a odihnit sufletul în aşternutul celei mai bucuroase dintre primiri?
8 - Cât de curată era duioşia inimilor care vă înconjurau,
9 - cât de sinceră era dragostea cu care eraţi ascultaţi,
10 - şi cât de unică vă era prietenia găsită şi lăsată aici?
11 - Se poate oare uita în viaţă astfel de stări vreodată?
Le-aţi putut oare într-adevăr uita şi voi?
12 - Atunci de ce stau eu aici cerşind la Poarta Frumoasă, - şi voi puteţi trece pe lângă mine fără să vă opriţi?
13 - De ce treceţi pe lângă unde ştiţi că stau eu - şi nici nu vă uitaţi spre durerea singurătăţii mele?
14 - Este oare păcatul meu mai mare decât al lumii întregi, pe care totuşi o căutaţi?
15 - Numai vina mea nu mai poate avea iertare în ochii voştri?
De ce trecând spre atâtea uşi, nu mai vedeţi niciodată uşa mea jalnică şi părăsită?
16 - Ioan tu, - până şi tu fratele sufletului meu,
întruparea dragostei din mine,
graiul tăcerii mele,
părtaşul înfiorărilor mele celei mai sfinte,
geamătul simţirii mele celei mai curate şi mai unice...
17 - Tu al cărui nume îmi amintea mierea,
ai cărui ochi îmi aminteau cerul,
a cărui ivire îmi amintea soarele
şi a cărui plăcere mi le lua toate acestea dintr-o dată
- până şi tu mă poţi ocoli?
18 - Lângă care alt suflet decât al tău, m-am mai suit eu atât de aproape, pe Taborul unde am văzut minuni pe care cine le-a trăit nu le mai poate uita niciodată?
19 - Şi lângă cine am mai auzit eu tăceri lângă care iubirea nu le mai poate rosti nicăieri altundeva decât acolo?
20 - Cine m-a învăţat pe mine să cânt cu toate corzile inimii mele vibrând ca o harfă, până la sunetul cel mai înalt?
21 - Cine m-a deprins să mă rog cu tot duhul aprins şi răpit până acolo de unde când mă întorceam simţeam că aripile îmi strălucesc de pulberea prin care am umblat?
22 - Al cui glas mi-a întins întâiaşi dată clopoţelul tainic de aur al inimii, trezindu-mi-l şi făcându-mă să aud cum nu mai auzisem în străfundurile inimii mele cântecul Dumnezeiesc atât de fericit,
23 - care mi-a sfâşiat dintr-o dată şi inima şi viaţa în două, ca pe o catapeteasmă cerească de sus şi până jos,
- primindu-Te în Sfânta Sfintelor templului meu?
24 - Până şi tu?...