Clopoțelul cel tainic de aur

1 - O, Ioan și Petru, frații inimii mele, fiii mamei mele, cunoscătorii unicei mele iubiri,

m-ați uitat și voi oare într-atât de mult să nu vă mai amintiți de mine?

2 - Ați uitat ce îmbărbătați erați în lucrarea voastră sfântă când ne vedeați în jurul vostru?

3 - Ați uitat oare cum în momentele marilor voastre inspirații îmi căutați participarea inimii prin ochii și fața mea?

4 - Și cât de fericiți erați voi văzându-mi-o întreagă; atașamentul meu total pentru ceea ce spuneați voi?

5 - Cum se poate să fi uitat și voi chiar de câte ori ați poposit în casa mamei mele?

6 - De câte ori vi s-au spălat picioarele obosite de căile Domnului?

7 - Cum vi s-a odihnit sufletul în așternutul celei mai bucuroase dintre primiri?

8 - Cât de curată era duioșia inimilor care vă înconjurau,

9 - cât de sinceră era dragostea cu care erați ascultați,

10 - și cât de unică vă era prietenia găsită și lăsată aici?

11 - Se poate oare uita în viață astfel de stări vreodată?

Le-ați putut oare într-adevăr uita și voi?

12 - Atunci de ce stau eu aici cerșind la Poarta Frumoasă, - și voi puteți trece pe lângă mine fără să vă opriți?

13 - De ce treceți pe lângă unde știți că stau eu - și nici nu vă uitați spre durerea singurătății mele?

14 - Este oare păcatul meu mai mare decât al lumii întregi, pe care totuși o căutați?

15 - Numai vina mea nu mai poate avea iertare în ochii voștri?

De ce trecând spre atâtea uși, nu mai vedeți niciodată ușa mea jalnică și părăsită?

16 - Ioan tu, - până și tu fratele sufletului meu,

întruparea dragostei din mine,

graiul tăcerii mele,

părtașul înfiorărilor mele celei mai sfinte,

geamătul simțirii mele celei mai curate și mai unice...

17 - Tu al cărui nume îmi amintea mierea,

ai cărui ochi îmi aminteau cerul,

a cărui ivire îmi amintea soarele

și a cărui plăcere mi le lua toate acestea dintr-o dată

- până și tu mă poți ocoli?

18 - Lângă care alt suflet decât al tău, m-am mai suit eu atât de aproape, pe Taborul unde am văzut minuni pe care cine le-a trăit nu le mai poate uita niciodată?

19 - Și lângă cine am mai auzit eu tăceri lângă care iubirea nu le mai poate rosti nicăieri altundeva decât acolo?

20 - Cine m-a învățat pe mine să cânt cu toate corzile inimii mele vibrând ca o harfă, până la sunetul cel mai înalt?

21 - Cine m-a deprins să mă rog cu tot duhul aprins și răpit până acolo de unde când mă întorceam simțeam că aripile îmi strălucesc de pulberea prin care am umblat?

22 - Al cui glas mi-a întins întâiași dată clopoțelul tainic de aur al inimii, trezindu-mi-l și făcându-mă să aud cum nu mai auzisem în străfundurile inimii mele cântecul Dumnezeiesc atât de fericit,

23 - care mi-a sfâșiat dintr-o dată și inima și viața în două, ca pe o catapeteasmă cerească de sus și până jos,

- primindu-Te în Sfânta Sfintelor templului meu?

24 - Până și tu?...