Cel iubitor - şi cei neiubitori
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - Când dragostea părintelui sau a fratelui bătrân este dispreţuită, - părintele sau fratele acesta adeseori ar vrea să nu lase să se rupă niciodată de tot legătura dintre ei şi ai lui.
Să nu se stingă lumina unei reveniri,
- să nu se închidă de tot niciodată uşa unei întoarceri între ai lui şi el,
- de aceea el inventează tot ce poate spre a lega iarăşi firul rupt.
O, câte încercări de acestea nu face bietul suflet izolat de fiii ori de fraţii săi de care îi doare că sunt rupţi - pentru a se lega iarăşi...
2 - Astfel el măreşte însemnătatea unei păreri...
Exagerează şi interpretează cât mai înalt, orice i-ar părea lui că ar fi o rază de bucurie, o dovadă de iubire, un cât de mic semn de dorinţă de îndreptarea lor.
Şi pe această părere el este în stare să zidească din nou construcţia unei noi şi puternice încredinţări
şi speranţa de legătură şi de părtăşie trainică...
Acoperind totul, uitând totul, iertând totul - pentru a reface iarăşi legătura dragostei lor.
3 - Aşa, - până când din nou, nepăsarea inimii lor nerecunoscătoare care nu se schimbase întru nimic - dărâmă iarăşi totul cu brutalitate, cu nepăsare...
Şi zdrobesc iarăşi la fel de crud, inima iubitoare care tot nu se poate şi nu se poate despărţi de dragoste.
Nici când e călcată în cel mai urât noroi.
Îşi ridică iubirea iarăşi de acolo din noroi, o spală iarăşi cu lacrimi, o leagă iarăşi cu suspine, o încălzeşte iarăşi cu sângele său
- dar nu se poate despărţi de ai săi. Căci nu poate trăi fără iubirea lor.
4 - Soţul iubitor şi părintele alungat se întoarce iarăşi şi iarăşi în pragul din care a fost respins.
Aducând în mâinile tremurânde şi de durere şi de teamă, - nădejdea amintirilor sale,
raza lacrimilor sale,
sfiala rugăciunilor şi a drăgălăşeniei lui de demult, rămase undeva în suflet tot aşa ca atunci, învăluite acum în nişte îndurerate şi dispreţuite aduceri aminte
- de pe când cel care este atât de „mare” acum - era „drăgălaşul mamei cuminte şi bun”.
5 - Cum să se întoarcă în alt fel o iubire la iubirea sa?
Cum să se întoarcă altfel un părinte la copiii săi?
Căci dacă nu-şi face singur o stare sufletească de felul acesta, -
dacă nu se umileşte singur în faţa lor,
dacă nu-şi caută cu durere în inimă singur puterea de a se face că uită totul
şi dacă nu iartă şi nu acoperă numai el, cu răbdarea sa toate,
- atunci nu mai poate întoarce deloc.
Şi un părinte care nu mai poate întoarce la copiii lui,
o iubire care nu mai poate întoarce la iubirea sa,
- dacă nu poate muri acolo
nu mai poate nici trăi nicăieri pe lume.
6 - De aceea, vino suflete al meu să întoarcem şi noi iarăşi.
Înghite-ţi lacrimile,
şterge-ţi ochii roşii,
reia-ţi zâmbetul senin de dinainte de zdrobirea sufletului tău şi de după ea
- ocoleşte cu grijă tot ce ar putea chiar şi aminti ceva din tragedia ta care te ustură atât de dureros încă
- şi fă să creadă că nici nu-ţi mai aminteşti nimic de „fleacul” acela fără nici o însemnătate - „de care numai slăbiciunile bătrâneţii tale erau de vină”, -
şi hai înapoi, - fiindcă nu mai poţi merge înainte.
7 - ... Aşa poate că se va reface iarăşi, fie şi cât de şubredă legătura voastră, de care apoi să ai grijă numai tu să n-o mai atingi niciodată cu o floare care ar putea-o sparge ca pe un vas subţire şi crăpat, ca pe o băşică slabă de spumă...
Umileşte-te, taci, renunţă, rabdă, uită... fă-te că nu le vezi şi că nu le simţi pe cele ce te dor...
Nu cere şi nu aştepta nimic mai mult decât ţi se poate da, sau nu ţi se poate...
Dumnezeu va avea milă de tine, - El care Singurul ştie cât de nemărginită este suferinţa asta a ta...
- căci asta este din partea atâtora - şi ai Lui.
8 - Dă tu şi lasă tu, - atâta cât ţi se poate primi. Sau nu ţi se mai poate...
- şi în felul acesta du-ţi viaţa printre ei atât cât ţi-o mai pot suporta.
Şi nu aştepta nimic mai mult, până când va veni vremea ca ei înşişi să vadă ce au făcut,
- sau ce n-au făcut cu tine.
9 - Dacă vremea aceasta va veni vreodată pe pământ, vei fi fericit oricât de târziu ar veni. Nu pentru tine, ci pentru ei.
Dacă va veni numai când vei fi sub pământ, Dumnezeu te va despăgubi pe tine acolo la El, de tot ce ai fost păgubit aici la ei.
Şi va mai fi poate şi pentru ei o nădejde în lacrimi.
Pentru ei care au făcut numai întristare celui ce erau datori să-i facă numai bucurie,
- cum le făcuse el lor.
10 - Când nişte părinţi credincioşi stând între copiii lor care au ajuns să nu-i mai poată suferi, lucrurile au ajuns atât de departe încât cuvintele nu mai pot fi nici spuse nici ascultate,
- mai rămâne totuşi un mijloc prin care mai pot căuta să înnoade iarăşi legătura ruptă dintre sufletele lor,
- rămâne legătura scrisului.
11 - Dar ce tristă este totuşi o scrisoare.
Ce dureroasă dovadă este aceasta totdeauna, fiindcă ea arată că sufletele cărora le-a mai rămas numai această singură cale - sunt departe unul de altul.
Sunt rupte unul de altul.
Sunt despărţite şi înstrăinate unul de celălalt.
12 - Ce dureroasă este starea şi dintr-o parte şi din alta, când scrisorile trebuiesc să fie alcătuite cu mâhnire, cu strângere de inimă şi cu ochii scăldaţi în lacrimi!
Ce stări dureroase au trebuit să se petreacă acolo, până când cuvintele nu mai pot rezolva nimic.
Ci trebuie să se ajungă la scrierile scăldate în lacrimile ochilor şi zdrobirea inimii strânsă de durere şi de presimţiri rele.
Asta trebuie să fi fost starea sfântului Pavel când scria: ...”vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi...”
13 - Dacă părintele vostru v-a cerut sau v-a mustrat pentru un rău pe care voi nu-l vedeţi acum atât de mare, - nu-l dispreţuiţi
şi nu-i nesocotiţi mustrarea învinuindu-l că el este depăşit acum, că este învechit şi că el nu mai cunoaşte...
că lumea s-a schimbat şi că lucrurile nu mai sunt astăzi cum erau pe vremea lui...
Pentru că veţi afla cu amar în curând că el nu era un depăşit de ceva, - ci că voi nu ajunseseţi acolo.
14 - Evanghelia nu s-a schimbat,
Dumnezeu nu S-a schimbat,
condiţiile mântuirii nu sunt depăşite nici învechite...
Iar cine îşi vrea binele şi mântuirea sufletului său, - acela nu trebuie să nesocotească nimic ci să creadă şi să primească totul chiar aşa.
Poruncile lui Hristos au rămas aceleaşi şi cine vrea să-şi mântuiască cu adevărat sufletul său, acela nu trebuie să nesocotească valoarea nici uneia din aceste porunci, dacă nu vrea să se piardă singur.
15 - Primejdia păcatului nu a scăzut ci s-a mărit.
Prilejurile de ispită nu s-au împuţinat ci s-au înmulţit.
Diavolul n-a obosit în scornirea mijloacelor lui de pierzare pentru oameni, ci a devenit tot mai harnic şi mai şiret.
- De aceea nici cei care doresc cu adevărat să nu-şi piardă sufletul de tot, - nu trebuie să-şi adoarmă vegherea lor; ci să şi-o facă tot mai trează şi mai plină de teamă.
16 - Nu nesocotiţi sfaturile bătrânilor părinţi care v-au adus pe voi la Dumnezeu, când caută să vă păstreze lângă Hristos, înştiinţându-vă şi mustrându-vă pentru călcarea şi abaterea de la ascultarea smerită. Şi de la umblarea evlavioasă în slujba şi Lucrarea lui Dumnezeu.
Ci împliniţi-le întocmai, fiindcă altfel vă veţi pierde sigur. Ei vă vreau binele vostru.
17 - Nu vă supăraţi pe cei ce vă mustră şi vă înştiinţează şi nu vă rupeţi de ascultarea şi preţuirea lor, când vă mustră pentru îmbrăcămintea lumească şi necuviincioasă pe care uneori luându-vă şi voi după chipul lumii acesteia - o aveţi la fel cu lumea.
Nu vă mâniaţi pe părinţii voştri şi nu-i dispreţuiţi când vă aduc aminte de Cuvântul Domnului care cere femeilor să aibă capul acoperit în biserică, în adunare şi la rugăciune...
Care cere şi bărbaţilor să nu aibă părul lung... Şi cere tuturor nu numai îmbrăcămintea cuviincioasă, ci şi purtarea şi cuvintele şi starea la fel.
18 - Trimişii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt ca nişte reflectoare, ca nişte oglinzi puternice aşezate în jurul lui Hristos.
Dumnezeul Luminii, Izvorul Cunoştinţei şi al oricărei Înţelepciuni i-a aşezat în felul acesta pe fiecare, aşa cum sunt aşezate în marile parcuri ale oraşelor, marile reflectoare toate îndreptate spre faţa statuii împăratului pe care trebuie s-o lumineze.
Pentru ca din toate părţile toate privirile care sunt îndreptate spre ea - să o vadă în toată frumuseţea şi strălucirea ei.
O, dacă aşa am lumina şi noi Faţa lui Hristos, pentru oameni şi printre ei!
19 - Noi toţi cei peste care a strălucit odată lumina Tatălui Ceresc, trebuie să fim astfel, ca nişte oglinzi care prindem lumina soarelui, iar apoi o reflectăm toată numai Feţei lui Isus.
Pentru ca Faţa Lui însângerată şi fruntea Lui străpunsă pentru mântuirea noastră, - să poată fi văzută de toţi oamenii...
Fiindcă numai cine priveşte cu credinţă şi cu lacrimi Faţa Aceasta, poate fi salvat din osânda morţii şi a păcatului în care zace orice suflet care încă n-a venit la Dumnezeu.
20 - Fiecare dintre noi suntem aşezaţi în alt loc, dar fiecare avem aceeaşi chemare şi anume aceea că oriunde am fi aşezaţi avem datoria să ne ţinem mereu lumina noastră toată îndreptată spre Faţa Împăratului nostru Hristos.
Noi trebuie să stăm totdeauna cu spatele la lume şi cu faţa la El.
Îndată ce unul din noi se întoarce cu faţa spre lume - acela nu-L mai luminează pe Hristos.
Acela nu mai aruncă lumina lui spre Faţa Domnului, ci aruncă umbră, întuneric şi ocară.
O Doamne, Duhule Sfinte, ajută-ne să facem din toate puterile noastre ca Faţa Domnului nostru să strălucească înaintea tuturor oamenilor.
Amin.