Cel iubitor - și cei neiubitori
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - Când dragostea părintelui sau a fratelui bătrân este disprețuită, - părintele sau fratele acesta adeseori ar vrea să nu lase să se rupă niciodată de tot legătura dintre ei și ai lui.
Să nu se stingă lumina unei reveniri,
- să nu se închidă de tot niciodată ușa unei întoarceri între ai lui și el,
- de aceea el inventează tot ce poate spre a lega iarăși firul rupt.
O, câte încercări de acestea nu face bietul suflet izolat de fiii ori de frații săi de care îi doare că sunt rupți - pentru a se lega iarăși...
2 - Astfel el mărește însemnătatea unei păreri...
Exagerează și interpretează cât mai înalt, orice i-ar părea lui că ar fi o rază de bucurie, o dovadă de iubire, un cât de mic semn de dorință de îndreptarea lor.
Și pe această părere el este în stare să zidească din nou construcția unei noi și puternice încredințări
și speranța de legătură și de părtășie trainică...
Acoperind totul, uitând totul, iertând totul - pentru a reface iarăși legătura dragostei lor.
3 - Așa, - până când din nou, nepăsarea inimii lor nerecunoscătoare care nu se schimbase întru nimic - dărâmă iarăși totul cu brutalitate, cu nepăsare...
Și zdrobesc iarăși la fel de crud, inima iubitoare care tot nu se poate și nu se poate despărți de dragoste.
Nici când e călcată în cel mai urât noroi.
Își ridică iubirea iarăși de acolo din noroi, o spală iarăși cu lacrimi, o leagă iarăși cu suspine, o încălzește iarăși cu sângele său
- dar nu se poate despărți de ai săi. Căci nu poate trăi fără iubirea lor.
4 - Soțul iubitor și părintele alungat se întoarce iarăși și iarăși în pragul din care a fost respins.
Aducând în mâinile tremurânde și de durere și de teamă, - nădejdea amintirilor sale,
raza lacrimilor sale,
sfiala rugăciunilor și a drăgălășeniei lui de demult, rămase undeva în suflet tot așa ca atunci, învăluite acum în niște îndurerate și disprețuite aduceri aminte
- de pe când cel care este atât de „mare” acum - era „drăgălașul mamei cuminte și bun”.
5 - Cum să se întoarcă în alt fel o iubire la iubirea sa?
Cum să se întoarcă altfel un părinte la copiii săi?
Căci dacă nu-și face singur o stare sufletească de felul acesta, -
dacă nu se umilește singur în fața lor,
dacă nu-și caută cu durere în inimă singur puterea de a se face că uită totul
și dacă nu iartă și nu acoperă numai el, cu răbdarea sa toate,
- atunci nu mai poate întoarce deloc.
Și un părinte care nu mai poate întoarce la copiii lui,
o iubire care nu mai poate întoarce la iubirea sa,
- dacă nu poate muri acolo
nu mai poate nici trăi nicăieri pe lume.
6 - De aceea, vino suflete al meu să întoarcem și noi iarăși.
Înghite-ți lacrimile,
șterge-ți ochii roșii,
reia-ți zâmbetul senin de dinainte de zdrobirea sufletului tău și de după ea
- ocolește cu grijă tot ce ar putea chiar și aminti ceva din tragedia ta care te ustură atât de dureros încă
- și fă să creadă că nici nu-ți mai amintești nimic de „fleacul” acela fără nici o însemnătate - „de care numai slăbiciunile bătrâneții tale erau de vină”, -
și hai înapoi, - fiindcă nu mai poți merge înainte.
7 - ... Așa poate că se va reface iarăși, fie și cât de șubredă legătura voastră, de care apoi să ai grijă numai tu să n-o mai atingi niciodată cu o floare care ar putea-o sparge ca pe un vas subțire și crăpat, ca pe o bășică slabă de spumă...
Umilește-te, taci, renunță, rabdă, uită... fă-te că nu le vezi și că nu le simți pe cele ce te dor...
Nu cere și nu aștepta nimic mai mult decât ți se poate da, sau nu ți se poate...
Dumnezeu va avea milă de tine, - El care Singurul știe cât de nemărginită este suferința asta a ta...
- căci asta este din partea atâtora - și ai Lui.
8 - Dă tu și lasă tu, - atâta cât ți se poate primi. Sau nu ți se mai poate...
- și în felul acesta du-ți viața printre ei atât cât ți-o mai pot suporta.
Și nu aștepta nimic mai mult, până când va veni vremea ca ei înșiși să vadă ce au făcut,
- sau ce n-au făcut cu tine.
9 - Dacă vremea aceasta va veni vreodată pe pământ, vei fi fericit oricât de târziu ar veni. Nu pentru tine, ci pentru ei.
Dacă va veni numai când vei fi sub pământ, Dumnezeu te va despăgubi pe tine acolo la El, de tot ce ai fost păgubit aici la ei.
Și va mai fi poate și pentru ei o nădejde în lacrimi.
Pentru ei care au făcut numai întristare celui ce erau datori să-i facă numai bucurie,
- cum le făcuse el lor.
10 - Când niște părinți credincioși stând între copiii lor care au ajuns să nu-i mai poată suferi, lucrurile au ajuns atât de departe încât cuvintele nu mai pot fi nici spuse nici ascultate,
- mai rămâne totuși un mijloc prin care mai pot căuta să înnoade iarăși legătura ruptă dintre sufletele lor,
- rămâne legătura scrisului.
11 - Dar ce tristă este totuși o scrisoare.
Ce dureroasă dovadă este aceasta totdeauna, fiindcă ea arată că sufletele cărora le-a mai rămas numai această singură cale - sunt departe unul de altul.
Sunt rupte unul de altul.
Sunt despărțite și înstrăinate unul de celălalt.
12 - Ce dureroasă este starea și dintr-o parte și din alta, când scrisorile trebuiesc să fie alcătuite cu mâhnire, cu strângere de inimă și cu ochii scăldați în lacrimi!
Ce stări dureroase au trebuit să se petreacă acolo, până când cuvintele nu mai pot rezolva nimic.
Ci trebuie să se ajungă la scrierile scăldate în lacrimile ochilor și zdrobirea inimii strânsă de durere și de presimțiri rele.
Asta trebuie să fi fost starea sfântului Pavel când scria: ...”vă scriu cu ochii scăldați în lacrimi...”
13 - Dacă părintele vostru v-a cerut sau v-a mustrat pentru un rău pe care voi nu-l vedeți acum atât de mare, - nu-l disprețuiți
și nu-i nesocotiți mustrarea învinuindu-l că el este depășit acum, că este învechit și că el nu mai cunoaște...
că lumea s-a schimbat și că lucrurile nu mai sunt astăzi cum erau pe vremea lui...
Pentru că veți afla cu amar în curând că el nu era un depășit de ceva, - ci că voi nu ajunseseți acolo.
14 - Evanghelia nu s-a schimbat,
Dumnezeu nu S-a schimbat,
condițiile mântuirii nu sunt depășite nici învechite...
Iar cine își vrea binele și mântuirea sufletului său, - acela nu trebuie să nesocotească nimic ci să creadă și să primească totul chiar așa.
Poruncile lui Hristos au rămas aceleași și cine vrea să-și mântuiască cu adevărat sufletul său, acela nu trebuie să nesocotească valoarea nici uneia din aceste porunci, dacă nu vrea să se piardă singur.
15 - Primejdia păcatului nu a scăzut ci s-a mărit.
Prilejurile de ispită nu s-au împuținat ci s-au înmulțit.
Diavolul n-a obosit în scornirea mijloacelor lui de pierzare pentru oameni, ci a devenit tot mai harnic și mai șiret.
- De aceea nici cei care doresc cu adevărat să nu-și piardă sufletul de tot, - nu trebuie să-și adoarmă vegherea lor; ci să și-o facă tot mai trează și mai plină de teamă.
16 - Nu nesocotiți sfaturile bătrânilor părinți care v-au adus pe voi la Dumnezeu, când caută să vă păstreze lângă Hristos, înștiințându-vă și mustrându-vă pentru călcarea și abaterea de la ascultarea smerită. Și de la umblarea evlavioasă în slujba și Lucrarea lui Dumnezeu.
Ci împliniți-le întocmai, fiindcă altfel vă veți pierde sigur. Ei vă vreau binele vostru.
17 - Nu vă supărați pe cei ce vă mustră și vă înștiințează și nu vă rupeți de ascultarea și prețuirea lor, când vă mustră pentru îmbrăcămintea lumească și necuviincioasă pe care uneori luându-vă și voi după chipul lumii acesteia - o aveți la fel cu lumea.
Nu vă mâniați pe părinții voștri și nu-i disprețuiți când vă aduc aminte de Cuvântul Domnului care cere femeilor să aibă capul acoperit în biserică, în adunare și la rugăciune...
Care cere și bărbaților să nu aibă părul lung... Și cere tuturor nu numai îmbrăcămintea cuviincioasă, ci și purtarea și cuvintele și starea la fel.
18 - Trimișii adevărați ai lui Dumnezeu sunt ca niște reflectoare, ca niște oglinzi puternice așezate în jurul lui Hristos.
Dumnezeul Luminii, Izvorul Cunoștinței și al oricărei Înțelepciuni i-a așezat în felul acesta pe fiecare, așa cum sunt așezate în marile parcuri ale orașelor, marile reflectoare toate îndreptate spre fața statuii împăratului pe care trebuie s-o lumineze.
Pentru ca din toate părțile toate privirile care sunt îndreptate spre ea - să o vadă în toată frumusețea și strălucirea ei.
O, dacă așa am lumina și noi Fața lui Hristos, pentru oameni și printre ei!
19 - Noi toți cei peste care a strălucit odată lumina Tatălui Ceresc, trebuie să fim astfel, ca niște oglinzi care prindem lumina soarelui, iar apoi o reflectăm toată numai Feței lui Isus.
Pentru ca Fața Lui însângerată și fruntea Lui străpunsă pentru mântuirea noastră, - să poată fi văzută de toți oamenii...
Fiindcă numai cine privește cu credință și cu lacrimi Fața Aceasta, poate fi salvat din osânda morții și a păcatului în care zace orice suflet care încă n-a venit la Dumnezeu.
20 - Fiecare dintre noi suntem așezați în alt loc, dar fiecare avem aceeași chemare și anume aceea că oriunde am fi așezați avem datoria să ne ținem mereu lumina noastră toată îndreptată spre Fața Împăratului nostru Hristos.
Noi trebuie să stăm totdeauna cu spatele la lume și cu fața la El.
Îndată ce unul din noi se întoarce cu fața spre lume - acela nu-L mai luminează pe Hristos.
Acela nu mai aruncă lumina lui spre Fața Domnului, ci aruncă umbră, întuneric și ocară.
O Doamne, Duhule Sfinte, ajută-ne să facem din toate puterile noastre ca Fața Domnului nostru să strălucească înaintea tuturor oamenilor.
Amin.