Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru, și a ajuns cel dintâi la mormânt.
Fericit este acela care aude Vestea Evangheliei din tinerețea sa,
și mai fericit este acela care se ridică îndată ce aude chemarea Domnului și pornește spre El.
care luptă din toate puterile sale,
Încă odată: - Numai dragostea fierbinte față de Domnul și față de frați, poate face pe cineva în stare de așa ceva.
Locul lumesc în care ne aflam înainte de chemarea Domnului, este atât de rău și de primejdios,
vremea pe care am pierdut-o în păcat, este atât de scumpă,
viața pe care parcă o mai avem de trăit înainte, este așa de scurtă și de nesigură,
ceea ce avem de făcut pentru noi și pentru mântuirea noastră este atât de însemnat,
și fericirea slavei lui Hristos este atât de strălucită, încât fiecare dintre noi, auzind, n-ar trebui decât să alergăm numaidecât. Să alergăm din chiar primul moment.
Să alergăm din chiar toate puterile noastre.
Să alergăm chiar și mai repede decât oricare ceilalți ucenici ai Domnului, de lângă noi.
Se poate că alergând să ne însângerăm uneori picioarele.
Se poate uneori să ne lovim greu de tot, izbindu-ne de piedici pe care nu le-am bănuit,
se poate chiar să și cădem.
Toate acestea sunt foarte lesne cu putință celui care aleargă...
Dar un alergător adevărat nu se va opri, nici nu se va abate din alergarea care îi stă înainte pentru nici una din acestea. Nici chiar pentru toate la un loc.
Ba mai mult, în ciuda tuturor acestora și în ciuda vrăjmașului care i le pune în cale spre a-l opri și descuraja din alergarea lui, - alergătorul Domnului se va strădui să alerge și mai cu stăruință în alergarea care îi stă înainte, uitându-se țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care pentru bucuria ce-I era pusă înainte, a suferit Crucea, a disprețuit rușinea, a biruit moartea - și nimic nu L-a oprit până a ajuns la Dreapta Tronului lui Dumnezeu (Evrei 12, 1-2).
Gândul acesta dar, să ne însuflețească și pe noi toți.
Râvna aceasta să ne aprindă.
Dorința aceasta să ne domine.
Premiul acesta să ne strângă. În așa fel încât nimic să nu ne poată lua nici ochii, nici gândul și nici inima de la el.
Primim răni și dureri în alergarea noastră?
- Nu-i nimic!
Rănile se vindecă, lacrimile se usucă, amărăciunile se uită. Dar bucuriile și binecuvântările câștigate prin ele, ne rămân pe veci.
Întâmpinăm lovituri? Avem de suferit bătăi, prigoniri, nedreptăți și alte feluri de necazuri? - Tot nu-i nimic!
Prin harul lui Dumnezeu și acestea vor trece. Nimic nu este în realitate așa de greu cât pare. După ce ai trecut cu răbdare și cu bine prin ele harul lui Dumnezeu care îți va fi dăruit (pentru că le-ai răbdat), va fi nebănuit de mare, chiar și aici pe pământ. Și bucuria că le-ai biruit va fi negrăită.
N-au fost oameni mai străluciți pe lume ca aceia care au ieșit din cuptorul suferințelor biruitori.
Cine ar putea măsura valoarea lui Iov, a lui David, a lui Daniel?... Cine ar putea măsura strălucirea biruințelor acelora care au fost niște mari eroi sfinți?
Sfinților Pavel, Ioan Gură de Aur - și chiar dintre cei mai noi, a părintelui Iosif?
Fața și numele acestora purtând încă dogoarea focului prin care au trecut, va străluci veșnic ca niște sori pe cerul Împărăției lui Dumnezeu. Al Bisericii lui Hristos. Și al admirației noastre (Matei 13, 43).
Ai uneori nenorocirea să și cazi alergând? O, nu deznădăjdui! Și aceasta este cu putință.
Diavolul nu are o mai mare ciudă pe nimeni ca pe cei care caută să alerge mai cu râvnă pentru Domnul, chiar dacă uneori și mai cade... În fața acelora așează el cele mai multe curse.
Pe calea lor face el cele mai multe gropi.
Înaintea lor scoate el cele mai grele ispite.
De aceea nici nu-i de mirare că uneori vreunii dintre ei au mai căzut și poate rău de tot.
Dar Cuvântul Domnului spune: De șapte ori să cadă cel neprihănit, el iarăși se ridică (Prov. 24, 16).
Nu se va bucura vrăjmașul multă vreme, căci credinciosul Domnului Isus, se va scula iarăși. Chiar dacă stă câtva timp în întuneric, totuși Domnul este iarăși Lumina lui (Mica 7, 8).
Cel drept suferă pedeapsa Domnului cu bucurie sau cu răbdare căci recunoaște că a păcătuit. El face totul ca să se ridice din nou, mai smerit, dar mai hotărât.
Mai curajos, dar mai atent.
Mai grăbit, dar mai prevăzător.
Astfel cel ce iubește pe Hristos, mai presus de orice pe lume, va învăța din toate cum să-L slujească mereu tot mai bine pe Domnul său, și cum să-L urmeze mereu tot mai cu vrednicie
și cum să-I semene mereu tot mai frumos.
Iar în felul acesta, chiar căderile ajung înălțările lui.
Și căderile lui ajung slava lui.
Slavă Învierii Tale Isuse Doamne, slavă Ție.
Slavă Puterii Tale celei mari prin care transformi slăbiciunile noastre în tărie
și lacrimile noastre în mărgăritare strălucitoare
și ranele noastre în roade cerești
și suferințele noastre într-o avuție veșnică.
Și chiar căderile noastre în prilejuri de înălțări nebănuite și frumoase.
Slavă Ție și slavă Învierii Tale Isuse Doamne, prin care sunt cu putință toate acestea pentru fiecare din noi.
Slavă Ție pentru toți acei sfinți pe care i-ai ridicat din mijlocul nostru spre a ne arăta nouă tuturor, că este cu putință sfințirea și ca să-i urmăm și noi spre aceasta.
Amin.