Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru, şi a ajuns cel dintâi la mormânt.
Fericit este acela care aude Vestea Evangheliei din tinereţea sa,
şi mai fericit este acela care se ridică îndată ce aude chemarea Domnului şi porneşte spre El.
care luptă din toate puterile sale,
Încă odată: - Numai dragostea fierbinte faţă de Domnul şi faţă de fraţi, poate face pe cineva în stare de aşa ceva.
Locul lumesc în care ne aflam înainte de chemarea Domnului, este atât de rău şi de primejdios,
vremea pe care am pierdut-o în păcat, este atât de scumpă,
viaţa pe care parcă o mai avem de trăit înainte, este aşa de scurtă şi de nesigură,
ceea ce avem de făcut pentru noi şi pentru mântuirea noastră este atât de însemnat,
şi fericirea slavei lui Hristos este atât de strălucită, încât fiecare dintre noi, auzind, n-ar trebui decât să alergăm numaidecât. Să alergăm din chiar primul moment.
Să alergăm din chiar toate puterile noastre.
Să alergăm chiar şi mai repede decât oricare ceilalţi ucenici ai Domnului, de lângă noi.
Se poate că alergând să ne însângerăm uneori picioarele.
Se poate uneori să ne lovim greu de tot, izbindu-ne de piedici pe care nu le-am bănuit,
se poate chiar să şi cădem.
Toate acestea sunt foarte lesne cu putinţă celui care aleargă...
Dar un alergător adevărat nu se va opri, nici nu se va abate din alergarea care îi stă înainte pentru nici una din acestea. Nici chiar pentru toate la un loc.
Ba mai mult, în ciuda tuturor acestora şi în ciuda vrăjmaşului care i le pune în cale spre a-l opri şi descuraja din alergarea lui, - alergătorul Domnului se va strădui să alerge şi mai cu stăruinţă în alergarea care îi stă înainte, uitându-se ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care pentru bucuria ce-I era pusă înainte, a suferit Crucea, a dispreţuit ruşinea, a biruit moartea - şi nimic nu L-a oprit până a ajuns la Dreapta Tronului lui Dumnezeu (Evrei 12, 1-2).
Gândul acesta dar, să ne însufleţească şi pe noi toţi.
Râvna aceasta să ne aprindă.
Dorinţa aceasta să ne domine.
Premiul acesta să ne strângă. În aşa fel încât nimic să nu ne poată lua nici ochii, nici gândul şi nici inima de la el.
Primim răni şi dureri în alergarea noastră?
- Nu-i nimic!
Rănile se vindecă, lacrimile se usucă, amărăciunile se uită. Dar bucuriile şi binecuvântările câştigate prin ele, ne rămân pe veci.
Întâmpinăm lovituri? Avem de suferit bătăi, prigoniri, nedreptăţi şi alte feluri de necazuri? - Tot nu-i nimic!
Prin harul lui Dumnezeu şi acestea vor trece. Nimic nu este în realitate aşa de greu cât pare. După ce ai trecut cu răbdare şi cu bine prin ele harul lui Dumnezeu care îţi va fi dăruit (pentru că le-ai răbdat), va fi nebănuit de mare, chiar şi aici pe pământ. Şi bucuria că le-ai biruit va fi negrăită.
N-au fost oameni mai străluciţi pe lume ca aceia care au ieşit din cuptorul suferinţelor biruitori.
Cine ar putea măsura valoarea lui Iov, a lui David, a lui Daniel?... Cine ar putea măsura strălucirea biruinţelor acelora care au fost nişte mari eroi sfinţi?
Sfinţilor Pavel, Ioan Gură de Aur - şi chiar dintre cei mai noi, a părintelui Iosif?
Faţa şi numele acestora purtând încă dogoarea focului prin care au trecut, va străluci veşnic ca nişte sori pe cerul Împărăţiei lui Dumnezeu. Al Bisericii lui Hristos. Şi al admiraţiei noastre (Matei 13, 43).
Ai uneori nenorocirea să şi cazi alergând? O, nu deznădăjdui! Şi aceasta este cu putinţă.
Diavolul nu are o mai mare ciudă pe nimeni ca pe cei care caută să alerge mai cu râvnă pentru Domnul, chiar dacă uneori şi mai cade... În faţa acelora aşează el cele mai multe curse.
Pe calea lor face el cele mai multe gropi.
Înaintea lor scoate el cele mai grele ispite.
De aceea nici nu-i de mirare că uneori vreunii dintre ei au mai căzut şi poate rău de tot.
Dar Cuvântul Domnului spune: De şapte ori să cadă cel neprihănit, el iarăşi se ridică (Prov. 24, 16).
Nu se va bucura vrăjmaşul multă vreme, căci credinciosul Domnului Isus, se va scula iarăşi. Chiar dacă stă câtva timp în întuneric, totuşi Domnul este iarăşi Lumina lui (Mica 7, 8).
Cel drept suferă pedeapsa Domnului cu bucurie sau cu răbdare căci recunoaşte că a păcătuit. El face totul ca să se ridice din nou, mai smerit, dar mai hotărât.
Mai curajos, dar mai atent.
Mai grăbit, dar mai prevăzător.
Astfel cel ce iubeşte pe Hristos, mai presus de orice pe lume, va învăţa din toate cum să-L slujească mereu tot mai bine pe Domnul său, şi cum să-L urmeze mereu tot mai cu vrednicie
şi cum să-I semene mereu tot mai frumos.
Iar în felul acesta, chiar căderile ajung înălţările lui.
Şi căderile lui ajung slava lui.
Slavă Învierii Tale Isuse Doamne, slavă Ţie.
Slavă Puterii Tale celei mari prin care transformi slăbiciunile noastre în tărie
şi lacrimile noastre în mărgăritare strălucitoare
şi ranele noastre în roade cereşti
şi suferinţele noastre într-o avuţie veşnică.
Şi chiar căderile noastre în prilejuri de înălţări nebănuite şi frumoase.
Slavă Ţie şi slavă Învierii Tale Isuse Doamne, prin care sunt cu putinţă toate acestea pentru fiecare din noi.
Slavă Ţie pentru toţi acei sfinţi pe care i-ai ridicat din mijlocul nostru spre a ne arăta nouă tuturor, că este cu putinţă sfinţirea şi ca să-i urmăm şi noi spre aceasta.
Amin.