Cele mari și cele mici
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Ca să le biruim pe cele mici, adesea nu avem nevoie de un ajutor deosebit. Trecem prin ele ca prin apele cele mici.
Dar în viață vin adesea peste noi apele cele mari...
Și vin împotrivitorii cei puternici și plini de îngâmfare și de arme.
Și vin ispitele cele mari,
vin încercările cele grele,
vin piedicile și luptele pe care nu le mai putem birui și nici trece,
- fără un puternic ajutor al lui Dumnezeu.
2 - În grelele împrejurări, nici să nu încercăm să luptăm singuri.
Căci nu le vom putea trece niciodată fără a cere cu credință și a primi un puternic ajutor Dumnezeiesc.
Și fără a ne strădui să ne purtăm în chip așa de vrednic, încât să-l putem avea și să-l putem păstra.
3 - Numai Mâinile întinse în Sus, - numai Mâinile Bunului Mântuitor, ne mai pot izbăvi și ne mai pot scăpa, când suntem în marile necazuri și ispite.
Spre aceste Mâini binecuvântate să ne și rugăm neîncetat.
De la ele să ne așteptăm izbăvirea
căci numai de la ele poate să ne și vină.
Și într-adevăr numai de la ele ne va și veni.
4 - Dumnezeu cunoaște micimea fiecăruia dintre noi,
și știe ce ape ar fi prea mari pentru puterea și statura noastră.
5 - Dar fiecare dintre noi ajungem într-un ceas al vieții noastre, în vreun fel de ape mari!
Fiecare trebuie să facem cunoștință cu marile primejdii și cu marile ispite,
cu marile dureri și cu marile lupte, ale marilor încercări sufletești,
în care să vedem,
dacă până atunci n-am văzut,
- Mâinile lui Dumnezeu.
6 - În marile încercări ajungem să vedem că nimeni nu ne mai poate izbăvi și ajuta decât numai El, numai Mâinile Lui dulci și puternice.
Să vedem că El este.
Și să simțim nevoia de a crede în El și de a ne ruga Lui...
De a-L chema în ajutorul nostru, cu toată deznădejdea stării în care am ajuns
și de a nădăjdui totul numai de la El...
7 - Mulți n-au crezut în Dumnezeu, decât când au ajuns în apele cele mari.
Și nu s-au rugat Lui până acolo...
când El i-a ascultat și i-a izbăvit.
Dar vai, mulți nici n-au mai crezut apoi de atunci,
- după ce au scăpat, ei L-au uitat pe Dumnezeu.
Și nici nu s-au mai rugat degrab!...
8 - Celor cărora Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea izbăvindu-i, - n-ar mai trebui să uite acest lucru niciodată.
Dar vai, cei mai mulți, l-au uitat.
Toți cei ajunși în apele cele mari au o foarte mare datorie să-și cerceteze bine viața lor și căile lor din trecut.
Căci apele mari, sunt într-o strânsă legătură cu trecutul fiecăruia dintre noi!
9 - De multe ori „apele mari” sunt o pedeapsă pentru neascultarea vieții dinainte.
Ajungerea în ele este o urmare a unei alunecări de la calea cea bună...
Altădată, sunt un mijloc de trezire din păcat și de curățire prin pocăință.
Alteori sunt o școală de răbdare
sau un puternic loc de rugăciune și de înălțare.
Oricum însă, cei ajunși în ele trebuie să se orienteze bine asupra rostului acestora.
10 - Umblând prin apele cele mari să nu ne pierdem credința, curajul și nădejdea.
Îngroziți de ele să strigăm neîncetat după ajutorul Mâinilor puternice ale lui Dumnezeu.
Iar scăpați din ele, să nu uităm niciodată lecția lor
și nici recunoștința față de harul care ne-a izbăvit din groaza acelor ape mari și negre.
11 - Inima credincioasă și iubitoare de Dumnezeu,
- trăind într-o legătură vie și caldă cu El,
- va simți mereu nevoia de împrospătarea părtășiei dintre ea și Domnul Isus Hristos.
Să căutăm mereu împrospătarea aceasta.
12 - Prin această părtășie a inimii credincioase cu Domnul ei, vor fi înnoite zilnic nu numai faptele ei bune,
dar și rugăciunea îi va fi pătrunsă de un nou fior de fiecare dată,
- chiar dacă ea va cuprinde aceleași cuvinte și trebuințe zilnice.
13 - Participarea credinței și a iubirii, va face ca tot ce se petrece între inimă și Hristos, să fie străbătut neîncetat de o putere și o căldură sfântă și dulce.
Duhul Sfânt care lucrează prin puterea și căldura Sa, aceste două virtuți cerești, va umple adâncul ei de un sfânt cutremur,
- iar credința și iubirea ei vor fi mereu făcute ca din nou, pline de prospețime, de frumusețe și de bucurie.
14 - Marile suflete credincioase, cărora Dumnezeu le-a dăruit mari izbăviri din necazurile lor,
- au simțit de fiecare dată o mare datorie de a înălța lui Dumnezeu pentru izbăvirea primită, o nouă dovadă de recunoștință printr-un semn de neuitat.
Așa rămân semnele amintitoare ale marilor izbăviri.
Și ce multe au fost în istoria noastră.
15 - Credincioșii noștri înaintași, au ridicat atâtea biserici și mânăstiri ca semne și dovezi.
Atâtea troițe și monumente sfinte pe pământul patriei noastre.
- Ce bine ar fi dacă acestea ar fi și pentru noi de fiecare dată, niște cutremurătoare semne aducătoare aminte de minunile făcute cu ei acolo.
Căci noi trăim acum numai datorită minunilor acelora.
16 - Alții au ridicat în multe părți ale pământului tot din aceleași sfinte pricini, lăcașuri de slavă lui Dumnezeu
și semne de recunoștință veșnică față de El pentru alte minuni ale Lui.
O, din ce minunată părtășie cu Hristos au răsărit peste întinderea întregului nostru pământ, aceste sfinte dovezi ale credinței înaintașilor noștri!
Toate ne vorbesc nouă neîncetat despre puterea izbăvirilor Lui.
Când nu le vom mai auzi graiul lor, - va fi cel mai rău de noi.
17 - O mânăstire, o biserică de lemn, undeva într-un loc neștiut,
un schit ridicat undeva în munți,
o troiță de lemn sau de piatră la o răscruce de drum, sau lângă un izvor dulce,
sau la o margine de hotar,
- toate acestea toate - sunt tot atâtea semne ridicate de aceeași credință, iubire și recunoștință către Dumnezeu,
fiecare amintind o nouă izbăvire dăruită cuiva.
O, ce inimă ne trebuie nouă, spre a simți cât ne spun acestea.
18 - Mâna care le-a înălțat a putrezit demult...
Nu se mai cunosc astăzi nici numele multora din cei ce le-au trudit
nici minunile pentru care au fost așezate multe din aceste semne acolo,
- dar fiecare din ele este totuși o cântare nouă înălțată Dumnezeului Izbăvirilor.
Dacă noi vom uita să le prețuim, s-ar putea să fim trecuți din nou prin astfel de vremuri, - ca să ne învățăm minte.
19 - Astfel de cântări minunate, fiecare mai nouă și mai frumoasă,
- au lăsat credincioșii înaintași ai istoriei noastre, pe toate întinderile țării.
Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab și atâția alții , - în piatra și în lemnul atâtor sfinte așezăminte de închinare lui Dumnezeu, au pus semnele recunoștinței lor pentru izbăvirea Lui.
Generația care le va uita, merită să cunoască și ea, cum au fost ridicate acestea.
20 - Toate acestea vor vesti până în veci, tuturor urmașilor, despre marea credință pe care au avut-o ei, înaintașii, în Dumnezeul lor.
Și despre marile primejdii prin care au trecut ei cu bine, numai datorită ajutorului ceresc
- și despre marile izbăviri pe care ei le-au primit de la Domnul Hristos, pentru credincioșia pe care I-au păstrat-o.
Marea lor recunoștință față de Dumnezeu, înveșnicită în aceste semne, trebuie să nu mai fie uitată nicicând de urmașii lor.
Nu ne lăsa Doamne să uităm, pentru ca să nu fim pedepsiți de Tine. Căci pedeapsa noastră ar fi mai grea decât încercarea lor.
Amin.