Cele mari şi cele mici
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Ca să le biruim pe cele mici, adesea nu avem nevoie de un ajutor deosebit. Trecem prin ele ca prin apele cele mici.
Dar în viaţă vin adesea peste noi apele cele mari...
Şi vin împotrivitorii cei puternici şi plini de îngâmfare şi de arme.
Şi vin ispitele cele mari,
vin încercările cele grele,
vin piedicile şi luptele pe care nu le mai putem birui şi nici trece,
- fără un puternic ajutor al lui Dumnezeu.
2 - În grelele împrejurări, nici să nu încercăm să luptăm singuri.
Căci nu le vom putea trece niciodată fără a cere cu credinţă şi a primi un puternic ajutor Dumnezeiesc.
Şi fără a ne strădui să ne purtăm în chip aşa de vrednic, încât să-l putem avea şi să-l putem păstra.
3 - Numai Mâinile întinse în Sus, - numai Mâinile Bunului Mântuitor, ne mai pot izbăvi şi ne mai pot scăpa, când suntem în marile necazuri şi ispite.
Spre aceste Mâini binecuvântate să ne şi rugăm neîncetat.
De la ele să ne aşteptăm izbăvirea
căci numai de la ele poate să ne şi vină.
Şi într-adevăr numai de la ele ne va şi veni.
4 - Dumnezeu cunoaşte micimea fiecăruia dintre noi,
şi ştie ce ape ar fi prea mari pentru puterea şi statura noastră.
5 - Dar fiecare dintre noi ajungem într-un ceas al vieţii noastre, în vreun fel de ape mari!
Fiecare trebuie să facem cunoştinţă cu marile primejdii şi cu marile ispite,
cu marile dureri şi cu marile lupte, ale marilor încercări sufleteşti,
în care să vedem,
dacă până atunci n-am văzut,
- Mâinile lui Dumnezeu.
6 - În marile încercări ajungem să vedem că nimeni nu ne mai poate izbăvi şi ajuta decât numai El, numai Mâinile Lui dulci şi puternice.
Să vedem că El este.
Şi să simţim nevoia de a crede în El şi de a ne ruga Lui...
De a-L chema în ajutorul nostru, cu toată deznădejdea stării în care am ajuns
şi de a nădăjdui totul numai de la El...
7 - Mulţi n-au crezut în Dumnezeu, decât când au ajuns în apele cele mari.
Şi nu s-au rugat Lui până acolo...
când El i-a ascultat şi i-a izbăvit.
Dar vai, mulţi nici n-au mai crezut apoi de atunci,
- după ce au scăpat, ei L-au uitat pe Dumnezeu.
Şi nici nu s-au mai rugat degrab!...
8 - Celor cărora Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea izbăvindu-i, - n-ar mai trebui să uite acest lucru niciodată.
Dar vai, cei mai mulţi, l-au uitat.
Toţi cei ajunşi în apele cele mari au o foarte mare datorie să-şi cerceteze bine viaţa lor şi căile lor din trecut.
Căci apele mari, sunt într-o strânsă legătură cu trecutul fiecăruia dintre noi!
9 - De multe ori „apele mari” sunt o pedeapsă pentru neascultarea vieţii dinainte.
Ajungerea în ele este o urmare a unei alunecări de la calea cea bună...
Altădată, sunt un mijloc de trezire din păcat şi de curăţire prin pocăinţă.
Alteori sunt o şcoală de răbdare
sau un puternic loc de rugăciune şi de înălţare.
Oricum însă, cei ajunşi în ele trebuie să se orienteze bine asupra rostului acestora.
10 - Umblând prin apele cele mari să nu ne pierdem credinţa, curajul şi nădejdea.
Îngroziţi de ele să strigăm neîncetat după ajutorul Mâinilor puternice ale lui Dumnezeu.
Iar scăpaţi din ele, să nu uităm niciodată lecţia lor
şi nici recunoştinţa faţă de harul care ne-a izbăvit din groaza acelor ape mari şi negre.
11 - Inima credincioasă şi iubitoare de Dumnezeu,
- trăind într-o legătură vie şi caldă cu El,
- va simţi mereu nevoia de împrospătarea părtăşiei dintre ea şi Domnul Isus Hristos.
Să căutăm mereu împrospătarea aceasta.
12 - Prin această părtăşie a inimii credincioase cu Domnul ei, vor fi înnoite zilnic nu numai faptele ei bune,
dar şi rugăciunea îi va fi pătrunsă de un nou fior de fiecare dată,
- chiar dacă ea va cuprinde aceleaşi cuvinte şi trebuinţe zilnice.
13 - Participarea credinţei şi a iubirii, va face ca tot ce se petrece între inimă şi Hristos, să fie străbătut neîncetat de o putere şi o căldură sfântă şi dulce.
Duhul Sfânt care lucrează prin puterea şi căldura Sa, aceste două virtuţi cereşti, va umple adâncul ei de un sfânt cutremur,
- iar credinţa şi iubirea ei vor fi mereu făcute ca din nou, pline de prospeţime, de frumuseţe şi de bucurie.
14 - Marile suflete credincioase, cărora Dumnezeu le-a dăruit mari izbăviri din necazurile lor,
- au simţit de fiecare dată o mare datorie de a înălţa lui Dumnezeu pentru izbăvirea primită, o nouă dovadă de recunoştinţă printr-un semn de neuitat.
Aşa rămân semnele amintitoare ale marilor izbăviri.
Şi ce multe au fost în istoria noastră.
15 - Credincioşii noştri înaintaşi, au ridicat atâtea biserici şi mânăstiri ca semne şi dovezi.
Atâtea troiţe şi monumente sfinte pe pământul patriei noastre.
- Ce bine ar fi dacă acestea ar fi şi pentru noi de fiecare dată, nişte cutremurătoare semne aducătoare aminte de minunile făcute cu ei acolo.
Căci noi trăim acum numai datorită minunilor acelora.
16 - Alţii au ridicat în multe părţi ale pământului tot din aceleaşi sfinte pricini, lăcaşuri de slavă lui Dumnezeu
şi semne de recunoştinţă veşnică faţă de El pentru alte minuni ale Lui.
O, din ce minunată părtăşie cu Hristos au răsărit peste întinderea întregului nostru pământ, aceste sfinte dovezi ale credinţei înaintaşilor noştri!
Toate ne vorbesc nouă neîncetat despre puterea izbăvirilor Lui.
Când nu le vom mai auzi graiul lor, - va fi cel mai rău de noi.
17 - O mânăstire, o biserică de lemn, undeva într-un loc neştiut,
un schit ridicat undeva în munţi,
o troiţă de lemn sau de piatră la o răscruce de drum, sau lângă un izvor dulce,
sau la o margine de hotar,
- toate acestea toate - sunt tot atâtea semne ridicate de aceeaşi credinţă, iubire şi recunoştinţă către Dumnezeu,
fiecare amintind o nouă izbăvire dăruită cuiva.
O, ce inimă ne trebuie nouă, spre a simţi cât ne spun acestea.
18 - Mâna care le-a înălţat a putrezit demult...
Nu se mai cunosc astăzi nici numele multora din cei ce le-au trudit
nici minunile pentru care au fost aşezate multe din aceste semne acolo,
- dar fiecare din ele este totuşi o cântare nouă înălţată Dumnezeului Izbăvirilor.
Dacă noi vom uita să le preţuim, s-ar putea să fim trecuţi din nou prin astfel de vremuri, - ca să ne învăţăm minte.
19 - Astfel de cântări minunate, fiecare mai nouă şi mai frumoasă,
- au lăsat credincioşii înaintaşi ai istoriei noastre, pe toate întinderile ţării.
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab şi atâţia alţii , - în piatra şi în lemnul atâtor sfinte aşezăminte de închinare lui Dumnezeu, au pus semnele recunoştinţei lor pentru izbăvirea Lui.
Generaţia care le va uita, merită să cunoască şi ea, cum au fost ridicate acestea.
20 - Toate acestea vor vesti până în veci, tuturor urmaşilor, despre marea credinţă pe care au avut-o ei, înaintaşii, în Dumnezeul lor.
Şi despre marile primejdii prin care au trecut ei cu bine, numai datorită ajutorului ceresc
- şi despre marile izbăviri pe care ei le-au primit de la Domnul Hristos, pentru credincioşia pe care I-au păstrat-o.
Marea lor recunoştinţă faţă de Dumnezeu, înveşnicită în aceste semne, trebuie să nu mai fie uitată nicicând de urmaşii lor.
Nu ne lăsa Doamne să uităm, pentru ca să nu fim pedepsiţi de Tine. Căci pedeapsa noastră ar fi mai grea decât încercarea lor.
Amin.