Chemarea părinților
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Se cuvine, într-adevăr, așa cum de multe ori s-a spus în cuvintele rostite în seara asta aici, să aducem mulțumire și slavă lui Dumnezeu pentru harul cel nespus de mare din zilele pe care le trăim. Că putem asculta Cuvântul lui Dumnezeu și-l putem vesti; și-l putem citi, și-l putem cânta, și-l putem trăi în inimile noastre mai liber de cum au făcut și cum au avut alții înaintea noastră.
Noi trebuie să mulțumim neîncetat lui Dumnezeu pentru că a fost în țara noastră un om al lui Dumnezeu, un suflet chemat și trimis de Dumnezeu să aducă în mijlocul poporului și în mijlocul credinței noastre o solie, o chemare ca asta, în care noi și alții mulți-mulți ca noi să putem afla ceea ce părinții noștri n-au știut. Să putem simți, să putem auzi, să putem învăța ceva ce, în mare parte, mulți din înaintașii noștri n-au știut ca noi.
Noi avem acum ocazii binecuvântate să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, să învățăm din el care este taina vieții, taina mântuirii. Să învățăm din el cum trebuie să trăim viața pe pământ, ca să putem muri în pace în ceasul cel din urmă al vieții noastre și să putem trece liniștiți în veșnicie, în fața lui Dumnezeu. Și să putem merge liniștiți la judecata lui Dumnezeu, deplin împăcați sufletește, pentru că ne-am făcut datoria pe pământ, fiindcă a fost cine să ne învețe care e datoria asta și să ne arate care este calea cea bună a mântuirii și a împlinirii datoriei noastre pe pământ.
Iată ce minunat a răsunat și în seara aceasta Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu aici! Și cât de mult din acest Cuvânt s-a potrivit cu fiecare dintre noi.
Suntem în zilele așteptării Praznicului Mântuitorului și Dumnezeului nostru. Cei mai bătrâni dintre noi știm că [părinții noștri], în zile ca acestea, în anii mai de demult, în toate casele noastre, așa cum au știut ei și cât au știut, s-au străduit să păstreze vie flacăra credinței și să-și aducă aminte așa cum puteau, neavând nici Sfânta Scriptură, nici Cuvântul Învățăturii pe care îl avem noi. S-au străduit numai din cât le-au lăsat părinții lor să nu uite și să se pregătească pentru venirea, pentru sărbătoarea venirii, pentru Praznicul Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La nivelul științei și al pregătirii lor de atunci, ei se străduiau din toată inima, în măsura în care știau, să-și pregătească cu adevărat sufletele în vederea acestui mare praznic și în vederea venirii Mântuitorului Hristos pe pământ.
Acum noi avem cu mult mai mult prilejul să învățăm și să cunoaștem taine mai adânci și lucruri mai minunate, pe care Dumnezeu ni le descoperă nouă cu privire la acest lucru. Sărbătorim nu numai apropierea Nașterii Mântuitorului, ci suntem aici să sărbătorim o naștere binecuvântată și fericită a unui copil așteptat cu multă bucurie în mijlocul unei familii care l-a cerut și l-a primit de la Dumnezeu.
Ce mare bucurie este întotdeauna într-o casă, pentru o familie, venirea unui copilaș drag și ce binecuvântare de la Dumnezeu este! Părinții care l-au primit de la Dumnezeu I-au mulțumit pentru el și au pus legământ să-l crească după voia Lui.
S-a citit aici acel loc din Sfânta Evanghelie unde este scris despre Buna Vestire, despre îngerul care a venit și a adus Sfintei Fecioare, Maica Domnului, Vestea cea Scumpă, Sfântă și Minunată a Nașterii lui Iisus Hristos.
S-a vorbit așa frumos despre nevinovăția, despre curăția și sfințenia acelei Sfinte Fecioare căreia Dumnezeu i-a făcut cinstea și harul să-i încredințeze spre naștere și spre creștere pe Însuși Fiul Său cel Sfânt.
Aceasta este dovada biblică și înștiințarea că părinții care așteaptă și doresc de la Dumnezeu nașterea unui fiu, ei înșiși trebuie să se pregătească cu mult timp înainte, pentru ca primirea acestui copil să fie cu adevărat vrednică și el să fie dat ca un dar și ca un har al lui Dumnezeu.
Sfânta Fecioară, Sfânta Mamă, a trăit în toată curăția și sfințenia ei, înainte de a avea Vestea cea Bună prin îngerul Gavriil.
Dar mai ales după această Vestire, după primirea de la Dumnezeu a soliei, a rămas într-o înaltă viață de trăire și ascultare, și credincioșie.
Datorită acestei străduințe și osteneli, și jertfe, Dumnezeu a binecuvântat-o și alegerea cea cerească a fost binecuvântată, pentru că și înainte, și după înștiințarea Nașterii, a trăit o viață de curăție și sfințenie.
De ce sunt așa de puțini copii sfinți astăzi?
Pentru că sunt prea puține mame sfinte!...
Pentru că și după ce au primit înștiințarea că vor avea un copil, prea puține se retrag în înfrânare, în rugăciune, în pregătirea sfântă pe care trebuie să o facă sufletele, părinții care au primit înștiințarea de la Dumnezeu că vor avea să nască un fiu.
Ar trebui mereu spusă înștiințarea aceasta: „Părinții își primesc copiii pe care îi merită!” Cum poți să ai un copil sfânt, când tu ești un părinte care trăiești în necurăție și în desfrânare și după ce ai primit înștiințarea că vei avea un copil?
Am vrut să citim aici împreună al 8-lea Psalm dintre cei 15 Psalmi care sunt „Cântările treptelor”. Începând cu Psalmul 120, până la Psalmul 134, la fiecare dintre acești Psalmi este scris dedesubtul lui: „O cântare a treptelor”.
Acești Psalmi erau aleși, la marile sărbători ale poporului Israel din vechime, să fie cântați în chip deosebit, spre slava lui Dumnezeu, în momentul cel mai frumos al sărbătorii. Corul Templului era atunci de 2000 de cântăreți, cu tot felul de instrumente. Despre 19 feluri de instrumente spune Biblia că se foloseau spre slava lui Dumnezeu la sărbătorile mari ale Templului din Ierusalim.
Acolo era corul format din 2000 de persoane, toți cântăreți și din voci, și din instrumente, iar acești 15 Psalmi erau aranjați așa pentru că erau 15 scări care urcau până la Casa lui Dumnezeu. Și în momentul cel mai însemnat al sărbătorii, cei 2000 de cântăreți se împărțeau în două cete: 1000 pe treapta de sus și 1000 pe treapta de jos, cântând psalmul 120.
Când veți fi liniștiți și veți putea, citiți singuri fiecare din acești Psalmi și veți vedea câtă lumină și câtă putere, câtă adâncă înțelepciune e pusă de Dumnezeu în cuvintele Psalmilor acestora.
„Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba se ostenesc cei ce o zidesc. Dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește.
În zadar vă sculați de dimineață și vă culcați târziu, ca să mâncați o pâine câștigată cu durere, căci preaiubiților Lui, El le dă pâine ca în somn.
Iată, copiii sunt o moștenire de la Domnul. Rodul pântecelui este o răsplată de la Dumnezeu.
Ca săgețile în mâna unui războinic, așa sunt copiii făcuți în tinerețe. Ferice de omul care își umple tolba de săgeți cu ei, căci ei nu vor rămâne de rușine când vor sta de vorbă cu vrăjmașii lor la poartă”...
În fiecare din acești Psalmi se vorbește despre o parte din binecuvântările pe care Dumnezeu le dă celor care le cer și care se străduiesc să le păstreze.
Frumoși sunt toți Psalmii aceștia! Dar mai minunat este Psalmul 127, care vorbește despre zidirea casei de către Dumnezeu, despre răsplata muncii celui care lucrează cu nădejde și despre binecuvântarea copiilor celor care îi cer și îi primesc de la Dumnezeu, cu făgăduința și cu legământul că îi vor crește după voia lui Dumnezeu.
Aceste trei binecuvântări sunt temelia oricărei familii: casa binecuvântată și zidită de Dumnezeu, munca binecuvântată și răsplătită de Dumnezeu și copiii pe care Dumnezeu îi dă, spre a fi îndrumați și crescuți după voia Sa.
Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare prilej avut când într-o casă se naște un copil. Dar nașterea unui copil este nu numai o bucurie, ci este și o înștiințare de mare răspundere în primul rând...
Copiii sunt ai lui Dumnezeu. Nici noi nu suntem ai noștri. Și noi suntem ai Lui. Dumnezeu numai ni-i încredințează nouă, ca noi să-i creștem pentru El.
De nașterea și creșterea lor avem o mare și veșnică răspundere în fața lui Dumnezeu.
Pentru că este o mare răspundere aceasta, părinții trebuie să se pregătească pentru ea. Înfrânarea, evlavia, rugăciunea, trăirea în curăție este o condiție fără de care nimeni nu poate să împlinească o datorie de părinte în fața lui Dumnezeu, așa cum o avem fiecare dintre noi. Să luăm pildă de la Sfânta Fecioară.
Și înainte, la viața curată trăită de ea, dar mai ales după. În ce curăție și în ce evlavie, și în ce atmosferă s-a pregătit ea pentru ceasul cel minunat, pentru creșterea minunată a Fiului lui Dumnezeu! Ea a știut că Fiul pe Care Îl va naște nu este al ei, ci este al lui Dumnezeu.
Și noi trebuie să știm aceasta!
Dumnezeu ne-a încredințat aceste suflete sfinte și frumoase să le creștem spre slava, spre lauda și bucuria Numelui Său Sfânt.
Știu că prea puțin ni s-a făcut nouă cunoscut până astăzi acest lucru de mare răspundere înaintea lui Dumnezeu.
Prea puțini au știut de această datorie.
Prea puțini au trăit în evlavie, în rugăciunea care se cere să trăiască cineva care se teme de Dumnezeu și vrea să aibă binecuvântarea Lui.
Cuvântul Psalmistului spune cu privire la casă: „Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba se ostenesc cei ce o zidesc. Dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește”.
La întemeierea familiei, la întemeierea casei, câți gândesc așa? Când se întemeiază o căsnicie... când se pregătește o familie... câți Îl pun la temelia ei pe Dumnezeu?
Nunta este o taină sfântă - s-a mai vorbit despre asta. Între cele șapte Taine ale credinței noastre, nunta este o taină, pentru că se aseamănă cu unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Așa sfântă este taina aceasta a nunții, a întemeierii familiei...
Dacă nu zidește Domnul taina aceasta...
Dacă nu-i însoțește Domnul pe cei doi...
Dacă nu-i așezat la temelia căsniciei lor Domnul Iisus... cum să dureze căsnicia asta? Cum să rămână puternică această casă?
Spune Cuvântul lui Dumnezeu că omul chibzuit își zidește casa pe stâncă, iar cel nechibzuit, pe nisip. În a celui care și-o zidește pe stâncă, vin șuvoaiele și bat vânturile și furtunile și izbesc în casă și n-o dărâmă, pentru că este zidită pe stâncă...
Cine este stânca noastră?
Stânca noastră este Hristos! Așa este scris!
Orice căsnicie întemeiată pe Stâncă, pe Hristos, durează, rezistă, biruie, rămâne în picioare binecuvântată.
Dar care nu este întemeiată pe Stâncă, cum să reziste când vin valurile, când vin șuvoaiele, ispitele, păcatele, duhul veacului acestuia, slăbiciunile, neînțelegerile sau sărăcia, sau lipsurile, sau celelalte necazuri care vin și izbesc în căsnicia și în viața de familie a multora?... Izbesc în temelia căsniciei și atunci, dacă nu-i Hristos acolo la temelie, nici soțul n-are credință, nici soția n-are credință. De la începutul vieții lor, ei și-au întemeiat căsnicia nu pe Hristos. Cum să reziste casa la ispite, cum să reziste la sărăcie, la necazuri? Câte nu vin în casa unui om și în viața unei familii?
De ce se destramă, se distrug atâtea căsnicii? Fiindcă n-au la temelia lor pe Hristos! Și tot așa, dacă nu este Hristos temelia vieții și a credinței, și a speranței, și a iubirii care trebuie să fie între cei doi soți, care să-i călăuzească și să-i ducă cu înțelepciune și curăție la înfrânare. Ei nu cunosc sărbătoare. Nu cunosc zi de post. Nu cunosc zile de rugăciune. Și nu se păzesc în înfrânare, în curăție și evlavie înaintea lui Dumnezeu. Ci se lasă stăpâniți de firea pământească și de jumătatea din jos a trupului lor. Atunci desigur că nu pot fi binecuvântați și nici copiii pe care îi concep în stările acestea.
Este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteți necredincioși, atunci copiii voștri sunt necurați”.
Copiii voștri sunt curați numai când voi sunteți sfințiți. Când voi trăiți în curăție, în evlavie, în respect pentru zilele de post. În respect față de zilele de rugăciune. În respect față de sărbători. Atunci Dumnezeu vă binecuvântează căsnicia cu copii binecuvântați, viața voastră este sfântă, curată și înfrânată. Și copiii voștri sunt sfinți.
Și creșterea lor e sfântă. Și atunci copiii sunt binecuvântați și cresc spre fericirea părinților și spre slava lui Dumnezeu, și spre mântuirea altora.
Dar dacă nu este așa de la începutul conceperii lor, copiii aceștia vor fi necurați. Necurați vor trăi. Necurați vor vorbi. Necurați se vor purta. Necurați vor umbla. Spre nefericirea lor, spre ocara lui Dumnezeu, spre nenorocirea celor care vor fi cu ei și spre pierzarea veșnică a celor care i-au conceput în felul acesta.
E nevoie să gândim asupra acestor lucruri, pentru că la foarte puține dintre fetele care se căsătoresc, mamele lor le dau de grijă lucru acesta.
Prea puțini dintre tinerii care se căsătoresc știu acest lucru. De aceea foarte puține dintre familiile care se întemeiază și care au copii îi nasc și îi cresc copii binecuvântați, spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lor și spre mântuirea altora.
Și prea mulți sunt acei care, neștiind datoria înfrânării, nasc copii ai lui Cain, care umplu lumea de nenorocire și în primul rând inima și viața părinților care i-au crescut. Spre rușinea casei care i-a crescut și spre nefericirea multora dintre cei care au de-a face cu ei în viață.
Dragii noștri! Se spun așa de puțin aceste lucruri, pentru că, dintr-o jenă, dintr-o sfială nelalocul ei, nu se vorbește despre ele.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu este limpede și El ne învață că noi trebuie să știm aceste lucruri și să învățăm pe copiii noștri adevărul.
Se spune de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Părinților, învățați pe copiii voștri, creșteți-i în frica și-n ascultarea lui Dumnezeu”. Nu vă jenați să spuneți adevărurile acestea din timp copiilor, pentru ca nu cumva ei, aflându-le prea târziu, să li se strepezească dinții și să li se amărască gura, când vor zice: „O, dacă mi-ar fi spus mie mama... Dacă mi-ar fi spus mie tata lucrurile acestea atunci când trebuia să mi le spună...”.
Nu de mult am vorbit cu o familie de tineri... tineri căsătoriți; și le-am spus: „V-a spus vouă cineva de datoria înfrânării și a ascultării, a zilelor de rugăciune, a vremii de post, a zilelor de sărbătoare?” . Nu le spusese nimeni!... Și nu știau cum să mulțumească cu lacrimi că a fost cineva care i-a luat deoparte și le-a spus aceste lucruri înainte de a fi prea târziu pentru ei. Repede și-au pus în rânduială viața și acum sunt fericiți și binecuvântați, pentru că li s-a atras atenția la timp asupra unui lucru pe care este foarte mare nevoie să-l cunoască toți.
Aceasta este condiția de a naște copii sfinți și binecuvântați de Dumnezeu. De ce sunt atâția copii răi? Se nasc infirmi, schilozi, bolnavi, orbi, muți. Aceasta este urmarea păcatului, urmarea neînfrânării părinților lor care i-au născut.
O astfel de mamă, un astfel de tată, ori de câte ori se va uita la copilul lor nenorocit din naștere, se vor gândi cu amărăciune: „De ce n-am știut noi să ne păzim?!... De ce n-am cunoscut noi porunca înfrânării? Rânduiala ascultării și a curăției, ca să trăim în curăție înaintea lui Dumnezeu, să nu nasc eu un copil care să fie un prilej de amărăciune toată viața mea... Ori de câte ori mă voi uita la el, îmi voi aduce aminte de păcatul meu și voi spune: Acesta poartă urmările păcatului meu, urmările neînfrânării mele, urmările disprețului meu față de rugăciune, față de curăție, față de adevăr”.
Cu noi să nu fie așa!... Noi să nu facem așa!... Dacă până acum am făcut așa, să nu mai facem așa, ci să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu uităm nici una din poruncile care și nouă ne aduc aminte de ascultare, de curăție, de evlavie, de rugăciune, de înfrânare, de sfințenie, în zilele rânduite de Dumnezeu pentru aceasta. Căci de ele este legată nu numai binecuvântarea noastră, ci și a copiilor noștri; și nu numai a copiilor noștri, ci și a copiilor copiilor noștri, până cine știe când.
Pentru că un părinte care naște un copil curat, credincios și sfânt și îl învață să trăiască în credincioșie, în sfințenie înaintea lui Dumnezeu, copilul acesta și el îi va învăța pe copiii lui la fel. Și o mamă credincioasă și binecuvântată care a născut un copil credincios sau doi, sau trei copii credincioși și sfinți va face ca și ei, la rândul lor, să întemeieze familii binecuvântate, iar ei îi vor crește pe urmașii lor la fel cum i-a crescut pe ei mama lor și tatăl lor credincioși.
Și astfel, iată că și noi, ca și Avraam, putem fi părinții unor multe neamuri de credincioși.
De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârșitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care și l-a pregătit în viața lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr și bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul și a ajuns în locuința morților, în chinuri. A murit săracul și a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde își merită locul, după felul de viață pe care l-a trăit. Totuși în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune - și noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „...și iarăși va veni cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit”.
Și în Evanghelie spune așa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinții Săi îngeri, și toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, și morții vor învia: și cei care au fost arși vor ieși din foc. Și cei care s-au înecat vor ieși din ape. Și cei care au fost înghițiți de fiare sălbatice vor veni de acolo. Și cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăși omul cu trupul și cu sufletul său și va sta în fața scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândești tu pe aproapele tău? Căci toți va trebui să ne înfățișăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Și toți ne vom înfățișa, și viii, și morții. Nemaisupuși putrezirii, vom sta în fața Judecății lui Dumnezeu. Am zis, mi-am zis eu: De ce oare mai trebuie să fie o judecată, dacă și așa omul, în momentul morții lui, a și fost judecat și dus acolo unde merită să-i fie locul? De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată? N-am știut asta!... N-am știut!... Până n-am citit cartea unui mare filosof francez care a murit acum 200 de ani... Voltaire l-a chemat!...
Omul acesta a fost unul dintre cei mai mari necredincioși care au trăit vreodată pe pământ. Un om plin de batjocuri împotriva lui Dumnezeu. Plin de ură împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Plin de răutate împotriva Evangheliei. Plin de ură împotriva Bisericii. Nu spunea altceva decât: „Zdrobiți pe ticăloasa aceasta!” Așa-i zicea el Bisericii. „Să se nimicească credința. Să se zdrobească Biserica”. Până în ziua de astăzi, cu toții îl laudă ca pe unul dintre cei mai mari filosofi ai lor. Eu i-am citit una din cărțile acestuia și vă spun că niciodată n-am văzut o carte mai plină de batjocură împotriva lui Dumnezeu, împotriva Maicii Domnului, împotriva Evangheliei, împotriva Bisericii, împotriva lui Hristos, ca asta!... Și scrie că această carte se tipărise în 120 de mii de exemplare și era la a nu știu câta ediție... Și asta în limba română. Cine știe în celelalte limbi de câte ori se va mai fi tipărit; și nu numai asta, ci s-a răspândit probabil sute de milioane de exemplare în lumea întreagă. Și gândiți-vă că fiecare carte e citită de câțiva dintre oameni...
Ei, dacă această carte (scrisă cu talent, scrisă cu pricepere, scrisă cu iscusință, cu multă putere) a ajuns în mâna unui tânăr... cât rău a putut să facă ea în capul fără pricepere și fără experiență al unui om care nici nu se gândește prea mult să cântărească ceea ce citește și aude...
Astfel că o singură carte rea a putut să întineze inimile a mii și mii de oameni. Și să ducă la pierzare și la necredință atâtea suflete, mii de suflete... Gândiți-vă, de 200 de ani, toate cărțile acestui necredincios cât rău au putut să facă și pe câte suflete au putut să le ducă la moarte și la pierzare. Și nu numai el a scris așa, ci și alți învățători răi și necredincioși, părinți răi și necredincioși. Câți scriitori, câți povățuitori, povestitori de bancuri și lucruri urâte, câți îndemnători de rău pentru copii și pentru cei mari n-au fost pe lume și nu sunt încă?
Ei, omul acesta a murit de 200 de ani, dar cartea lui se răspândește și astăzi, nimicind și pierzând multe și multe mii de suflete. De aceea omul acesta trebuie să învie la sfârșitul veacurilor, să vadă câte păcate a făcut el nu numai în timpul vieții lui, ci și prin lucrările pe care le-a făcut, prin cărțile pe care le-a scris, prin îndemnurile pe care le-a lăsat, prin sfaturile pe care le-a dat altora, care le-au ascultat... Câte suflete a dus el la pierzare și cât rău a făcut pe pământ un om rău... Acela trebuie să învie în ziua Judecății, ca să vadă nu numai câte păcate a făcut pe lume când trăia, ci și câte nenorociri au făcut după moartea lui lucrările pe care le-a lăsat el.
Fiecare suntem un astfel de învățător. Un părinte e cât un scriitor pentru copiii lui.
O mamă e cât zece profesori pentru copiii ei. Ea-i învață, ea-i sfătuiește, ea-i îndrumă. Și cum îi sfătuiește mama, așa sunt și copiii.
Au copiii o mamă bună și credincioasă? Copiii vor fi buni și credincioși. Au copiii o mamă rea? Răi vor crește. Copiii sunt cum îi crește mama. În cea mai mare parte a lor, copiii sunt cum îi crește mama. Pentru că ce pune mama în sufletul lor până la șapte ani nu-i nimeni ca să mai poată scoate de acolo. Dacă semeni acolo grâul curat și sănătos al credinței, omul acela nu va uita niciodată, oricât de departe ar ajunge. Oricât de sus ar ajunge, nu va uita niciodată ce i-a spus mama lui credincioasă.
Dar dacă are o mamă nepăsătoare, neatentă, o mamă care înjură, el nu vede decât purtări nepotrivite și necuviincioase. Așa va crește și copilul. Și din acești copii vor crește pe urmă chinuitorii altora. Copiii aceștia sunt cei care aduc nefericire altora și care trăiesc spre nenorocirea tuturor celor ce trăiesc în jurul lor. De aceea trebuie să învie și părinții în Ziua Judecății, ca și cei care au crescut copii răi să primească împreună cu copiii lor răsplata nu numai pentru faptele lor, ci și pentru ale copiilor lor, pentru că ei au fost așa cum i-au crescut părinții.
Și de aceea trebuie să învie și cei buni, pentru ca să primească răsplata nu numai după binele pe care l-au făcut ei când erau în trup și în viață, ci și după binele pe care l-au făcut cei ce au urmat după ei. Cei care, învățați și crescuți de ei bine și frumos, au făcut și ei binele, la rândul lor. Părinții au murit, s-au dus...
Scriitorul credincios care a scris o carte frumoasă pentru creșterea, pentru îndrumarea, pentru zidirea, pentru ducerea unei vieți curate, care i-a învățat, și el moare... Dar cartea lui, pilda lui, sfaturile lui îi vor îndruma mai departe și pe alții care vor veni. Pentru că un vorbitor poate să învețe zece, o sută sau o mie de ascultători, dar un scriitor vorbește și după moartea lui și învață milioane și milioane de oameni. „Vorba zboară, scrisul rămâne”, spune o veche înțelepciune - și așa și este. De ce trebuie să învie Sfântul Apostol Pavel? Sfântul Evanghelist Luca? Sfântul Ioan? Sfântul Ioan Gură de Aur? Sfântul Vasile? Sfântul Grigorie? Sfântul Părinte Iosif?
Trebuie să învie, să vadă nu numai cât bine a făcut lucrarea lor, scrisul lor în zilele vieții lor, ci și după ei, de ani, de zeci de ani, de sute de ani până astăzi...
Câți oameni a adus la mântuire o scriere frumoasă! Pe câți oameni i-a adus la mântuire epistolele Sfântului Apostol Pavel! Evangheliile Sfinților Luca, Marcu, Ioan, Matei! Pe câți oameni i-a adus la Dumnezeu învățăturile curate lăsate nouă de Sfinții Părinți și de înaintașii noștri în Biserică!
Pe câți oameni i-a adus la Dumnezeu cărțile și lucrarea Părintelui Iosif!... Iată, el a trecut la Domnul în 1938. În curând sunt 43 de ani de la moartea lui, dar lucrarea pe care a făcut-o, scrierile lui, îndrumările lui, sfaturile bune, pilda lui, jertfa lui aduc și astăzi mereu și vor aduce mereu suflete la Dumnezeu. Ori de câte ori se întoarce cineva la Dumnezeu în această Lucrare, să știți, o mare parte din merit o are părintele acela care ne-a mărturisit nouă de la început Cuvântul cel Sfânt.
Căci dacă noi suntem astăzi aici în mijlocul frățiilor voastre și dacă avem un cuvânt și un îndemn, o cântare și o rugăciune, o lacrimă și un cuvânt plin de putere, o mare parte - poate cea mai mare parte - o are el, părintele care ne-a învățat pe noi și ne-a spus nouă Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi eram străini și departe... Pe locurile aceste unde noi umblăm astăzi și lăudăm pe Dumnezeu nu era nimeni, nimeni care să-L cunoască pe Dumnezeu. Nici nu vă puteți închipui ce întuneric era aici! Nu era o carte, o Biblie în nici o casă, nu știa nimeni o cântare duhovnicească, nu știa nimeni o rugăciune de mulțumire, un cuvânt de îndemn. Nu era nimeni, nu știa nimeni, cum era înainte de facerea pământului și facerea lumii.
Așa era aici! Nu știm noi mulțumi lui Dumnezeu pentru că avem Cartea Sfântă. Avem mii de cântări. Sunt frați care ne mărturisesc Cuvântul. Avem ocazii să ascultăm Evanghelia. Avem adunări pline de binecuvântare, ca și asta de astăzi, unde ni se arată nouă lumina. Lumina pe care înaintașii noștri au simțit-o undeva de dincolo de ei. Dar lumina noastră este acum atât de limpede și de clară aici, precum este lumina soarelui față de lumina lunii.
Ei au trăit cu lumina lunii, unde lucrurile n-au fost niciodată limpezi. Noi trăim în Lumina Soarelui, Cuvântul lui Hristos este lumină pentru noi.
Dacă vrem să-L ascultăm, nu există nici o răscruce din viața noastră, nici o împrejurare în care El să nu ne arate ce drum sa luăm. Ce să facem... Numai că prea puțină ascultare găsește acest Cuvânt azi în inimile noastre. Prea puțin ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și din cauza aceasta noi suntem slabi și neputincioși și Cuvântul lui Dumnezeu mai mult trece pe lângă urechile noastre decât intră prin ele ca să ajungă la inimă.
Am dori din toată inima să ne oprim în seara aceasta asupra acestor adevăruri care ne învață cele dintâi datorii, de copii, pe care trebuie să le trăim în curăție, în sfințenie și ascultare de părinții noștri, în primul rând cei duhovnicești, pentru că este scris: „Dacă părintele tău trupesc și părintele tău duhovnicesc îți cer amândoi în același timp să faci un lucru pentru ei, ești dator cel mai întâi să-l asculți pe părintele tău cel duhovnicesc, apoi pe celălalt”.
Când părinții noștri cei duhovnicești sunt în mijlocul nostru sfătuitori și îndrumători, datori suntem să-i ascultăm cu toată atenția, cu toată graba și cu toată grija, fiindcă ei ne învață adevărurile mântuirii noastre. Nu numai pentru fericirea trecătoare și pământească - dar și pentru asta -, însă în primul rând pentru fericirea noastră veșnică.
Și în al doilea rând, seara aceasta am dorit să fie o seară de multe învățături pentru părinți, pentru mame în primul rând. Noi suntem aproape de Nașterea Mântuitorului nostru. Dorim să aducem mereu înaintea noastră pilda Sfintei Fecioare, Maica Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care i-a fost încredințat ei.
Mame, scumpe surori și mame, nu vă închipuiți că fiii pe care i-ați născut sunt în primul rând ai voștri. În primul rând sunt ai lui Hristos, ai lui Dumnezeu. Să-i primiți de la El, să-i creșteți pentru El. Creșteți-i pentru Domnul!
Ce bine ar fi dacă mamele ar crește copii în așa fel, încât cel dintâi cuvânt pe care îl rostește să nu fie „mamă”, ci să fie „Iisus”!
Să-i înveți, să-i învățăm noi pe copiii noștri ca cel dintâi cuvânt pe care îl rostesc să fie „Iisus”!
„Iisus” să rostească gurița lor dulce. Cuvântul lor sfânt cel dintâi să fie „Iisus”. Atunci va fi cu adevărat fericită și mama, și tatăl lui. Pentru că acela ce îl iubește în primul rând pe Dumnezeu, acela va iubi pentru totdeauna și cu tot sufletul său și pe mama sa, și pe tatăl său, cu adevărat.
Mama unui astfel de copil nu va plânge niciodată că copilul ei nu-i mai vorbește, n-o mai ascultă, n-o mai iubește. Mama unui astfel de copil născut în dragostea lui Dumnezeu va avea mereu numai lacrimi de mulțumire și bucurie, pentru că Hristos îl va învăța cum să-i iubească și să-i ajute în fiecare zi pe părinții lui.
Am dorit din toată inima întâlnirea noastră de aici, cu prilejul acestei nașteri, cu prilejul acestui copilaș binecuvântat care s-a născut într-o familie iubită. Fratele nostru și sora noastră în Domnul au fost binecuvântați de Domnul cu acest copil, ca să-l crească binecuvântat, pentru care și noi Îi mulțumim lui Dumnezeu și [Îl rugăm] să le dăruiască puterea și lumina de care au nevoie ca să-l poată crește după voia Domnului...
Neuitând nici o clipă că el este fiul Domnului, să-l crească cum l-a crescut Maica Domnului pe Domnul Iisus.
Așa ar trebui să-i crească surorile noastre pe copiii lor. Cum L-a crescut Maica Domnului. Cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântarea și cu rugăciunea. În așa fel l-a crescut ea, încât, la 12 ani, Copilul putea să stea de vorbă cu cei mai mari învățați din Ierusalim.
Ce creștere frumoasă! Numai pentru aceasta, cât se cuvine să o cinstim noi pe Sfânta Fecioară, Maica Domnului! Cât a ostenit ea, cât s-a rugat ea, cât s-a jertfit ea! Cum L-a învățat ea să citească, cum L-a învățat ea să se roage!
El era Fiul lui Dumnezeu, dar era în trup omenesc. Și El a avut nevoie de îngrijire, ca oricare copil nou-născut de om pe pământ, pentru că este scris: „În toate privințele a fost ca și noi, supus slăbiciunilor, supus greutăților, încercărilor și lipsurilor”. Și Lui i-a fost frig! Și Lui trebuie să-i fi fost frig în ieslea din Betleem... Cum trebuie să se fi dezbrăcat ea de hainele ei, ca să-L îmbrace, să-L încălzească pe Copil... Și au fost oameni săraci. De câte ori trebuie să-și fi luat bucățica ei de la gură, să o dea Copilului, ca să crească El! Așa face orice mamă sfântă și bună! De câte ori trebuie să fi renunțat ea la somnul ei, ca să ocrotească somnul Lui! Poate Copilașul va fi fost și bolnav; de câte ori va fi trebuit să sufere ea... Asta o știe numai o mamă obosită, muncitoare, lipsită. Și care, după ostenelile unei zile, trebuie să vegheze noaptea lângă leagănul în care era un copil bolnav.
Dar ea a vegheat și a făcut toate acestea cu simțământul că-și împlinește o datorie sfântă față de Dumnezeu, de a-L crește pe Copilul, pe Fiul lui Dumnezeu. Așa L-a crescut ea, nu ca pe fiul ei!
Pe fiul tău îl mai trântești, îl mai izbești, îl mai neglijezi, dar pe Fiul lui Dumnezeu nu.
Când simți și știi că trebuie să-L crești pe Fiul lui Dumnezeu, atunci Îl crești cu toată teama, cu toată evlavia, cu sfințenie, cu lacrimi, cu rugăciune, cu temere de Dumnezeu, cu respect față de Cuvântul lui Dumnezeu, încredințându-L întotdeauna lui Dumnezeu. Și fiind totdeauna plină de teama: „Nu cumva să greșesc cu ceva înaintea lui Dumnezeu”.
Eram lângă o soră care născuse de curând; copilașul nu putea să vorbească, nu poate, nu știe să vorbească... Zâmbea uneori în somn... Ea spunea: „Da, uite, el zâmbește acum îngerilor dintre care a venit”.
Copiii noștri vin în trupul în care le-a pus Dumnezeu duhul lor, în sămânța din noi, dar duhul lor vine din lumea duhurilor alcătuite și făcute de Dumnezeu. Ei nu știu să vorbească limba noastră încă, ei au limba pe care au vorbit-o ei înainte de a se întrupa prin sămânța din ființa noastră. Viața lor din duh era alta. Aici nu știu să se poarte, încă n-au mișcarea și puterea, și viața, și mijloacele de care să se folosească ei în viața aceasta pământească, cum suntem noi. Ei vin dintr-o altă lume, unde se umblă altfel, se vorbește altfel, se gândește altfel. Ei trebuie să se adapteze în timp îndelungat la viața pe care o avem noi aici.
De aceea ei vin total nepregătiți și au nevoie de îngrijirea cuiva care să-i poată ajuta până când ajung și ei să capete însușirile de care au nevoie să se miște în lumea asta în care au ajuns aici ca și noi.
Ce greu le vine să învețe limba noastră omenească! Ei acolo vorbeau limba duhurilor sfinte, limba cerească. Și acum ce greu le vine copilașilor până când ajung să învețe limba noastră! Până când ajung să umble! Până când ajung să gândească și să se adapteze le felul de viață de pe pământ...
Noi trebuie să știm că ei au venit dintr-o astfel de viață. Aici se pregătesc și noi îi ajutăm să se pregătească să-și împlinească scopul pentru care Dumnezeu i-a trimis în viața aceasta, ca, adaptându-se la viața aceasta, să lucreze apoi - cu aceste puteri pe care le au și cu priceperea pe care o capătă - la slava lui Dumnezeu, la fericirea lor și la fericirea semenilor lor spre care i-a trimis Dumnezeu.
Aici avem noi marea noastră datorie, să-i socotim totdeauna ca fiii lui Dumnezeu, ca să-i creștem pentru slava lui Dumnezeu. Partea noastră pe care trebuie s-o adăugăm la creșterea lor aceasta este: datoria noastră și răspunderea noastră - [care vor fi] și răsplata sau osânda noastră înaintea lui Dumnezeu și înaintea lor.
Să nu uităm asta niciodată și, cu toată teama și cu tot respectul față de Cuvântul lui Dumnezeu - acei cărora Dumnezeu ne-a dat copii trupești -, trebuie să ne străduim să-i creștem în așa fel, încât Dumnezeu să-Și împlinească prin ei scopul pentru care i-a trimis pe pământ.
Dar copii trupești nu putem avea toți. Sunt unii dintre noi oameni rânduiți de Dumnezeu pentru un alt scop. Copii sufletești însă toți putem avea. Și aceasta-i datoria noastră a tuturor, mai ales a celor care n-au copii trupești: să-i poată crește pentru Dumnezeu, să-și facă copii duhovnicești. Să aducă suflete la Domnul. Să nască oameni pentru Dumnezeu. Să cheme suflete la Hristos. Întorcându-te în primul rând tu, după aceea să cauți să aduci mereu suflete la Domnul.
Să ai și tu copii sufletești. Este scris: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul Aceasta e și cu privire la creșterea și înmulțirea pământească și trupească, dar cred că în cea mai mare măsură dorința lui Dumnezeu este ca noi să creștem fii duhovnicești și să înmulțim fiii duhovnicești, ca să umplem cu ei cerul.
Să creștem fii ai lui Abel, fii ai lui Hristos, nu fii ai lumii, ai păcatului, ai stricăciunii. Chiar și cei credincioși, oricât de multă străduință și silință își dau să-și crească toți copiii lor după voia lui Dumnezeu, să devină fii ai lui Hristos, de cele mai multe ori mulți dintre copiii celor credincioși nu-i ascultă pe părinții credincioși, ci rămân copii necredincioși, ființe necredincioase... De ce?
Până la șapte ani, copilul crește sub îndrumarea mamei și a tatălui său. Până atunci el ascultă de mama, ascultă de tata. Și mama îl ia de mână, îl duce la biserică, îi împreună cele trei degetuțe și îi spune: „Fă, mamă, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Și îl învață să se roage și îl învață Tatăl nostru. Și copilul îl ascultă și-l urmează pe părintele său.
Dar vin anii, acei ani când copilul capătă pricepere să-și ia în mâini soarta lui. El însuși ajunge în stare să aleagă calea pe care s-o ia. Dar atunci cel mai adeseori el nu mai alege calea cea bună pe care îl îndeamnă părinții, ci calea cea rea pe care îl îndeamnă firea pământească, firea păcătoasă și lumea cea plină de păcat din jurul său.
Și atunci vin lacrimile și rugăciunile, și țipetele, și strigătele părinților... Și unii mai ascultă, dar alții nu mai ascultă niciodată, nici de Cuvântul lui Dumnezeu, nici de cuvântul părintelui. Nici de cuvântul fratelui, nici de cuvântul învățăturii, ci merge din rău în mai rău. De aceștia nu mai răspund părinții; pentru aceștia răspund ei înșiși. Răspund ei în veci, pentru că n-au ascultat sfatul și îndrumarea cea sănătoasă, ci au mers pe calea neascultării și răutății.
Dorim din toată inima - ceasul acesta trece așa repede, timpul petrecut împreună se sfârșește așa de curând... dar am dori foarte mult și-L rugăm pe Domnul ca măcar o parte din îndrumările, din sfaturile și din cuvintele pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a inspirat unora să le spunem și altora, să le ascultăm, să nu le uităm după ce am ieșit de aici.
Să ținem minte, pentru că vremea de acum este o vreme unică în viața noastră.
Nu oricând avem noi astfel de prilejuri și nu-s multe astfel de ocazii în viața noastră, când putem să auzim ori să punem la inimă astfel de învățături, deși ele nu sunt departe de nici unii dintre noi.
Că știm noi, prea puține osteneli ne dăm toți pentru lucrurile cu adevărat folositoare. Prea multe din puterile noastre le risipim pe lucrurile care se pierd și se uită, și se nimicesc o dată cu întrebuințarea lor pe pământ.
Totuși Cuvântul lui Dumnezeu este viu și Adevărat și, atât cât este nevoie, dacă vrem să ținem seama, Cuvântul lui Dumnezeu ni le arată, ni le descoperă, ni le înfățișează și ne dă ocazia să le ascultăm.
Dorim din toată inima ca astăzi, măcar atâtea din adevărurile pe care Domnul a făcut și a vrut să ne facă să le simțim, să le păstrăm în inima noastră. Ar fi fost de spus atât de multe lucruri cu privire la aceste adevăruri scrise în „Cântările Treptelor”. Sunt lucruri așa de frumoase în Psalmi, dar Dumnezeu ne-a pus la îndemână fiecăruia dintre noi și priceperea, și Cuvântul, să citim și să-l adâncim singuri.
Când ne culcăm în patul nostru seara, să nu ne întoarcem repede pe partea cealaltă și să ne dăm somnului și odihnei trupești, ci să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am auzit. Să medităm la faptele zilei pe care am trăit-o.
Să mai gândim asupra lucrurilor de care Dumnezeu ne-a făcut parte să le auzim.
Și să ne gândim că aceste adevăruri privesc nu numai viața aceasta, ci și viața veșnică, pe care o putem pregăti și nouă, și celor care sunt legați de viața noastră, familia noastră de aici. Aveți fiecare ființe scumpe pe care Dumnezeu vi le-a legat de inimă.
Căutați să-L iubiți pe Domnul, primiți-L în inimă mai adânc. Lăsați să vă stăpânească Hristos sufletul mai deplin. Primiți-L pe Domnul în inimă mai hotărât. Nu lăsați loc în inimă pentru lucrurile pământești. Trăiți cu Hristos din plin, toată viața, toată inima să ne fie predată Domnului.
Nu un sfert, nu jumătate, nu trei sferturi, ci toată!
Pentru ca în inima noastră să nu mai aibă loc lumea și dorințele pământești.
Cine se predă lui Dumnezeu din toată inima și Îl iubește pe Dumnezeu din toată inima, acela nu se va mai târgui cu Domnul, dacă să lase și păcatul cutare... Dacă să se dezbare și de obiceiul cutare...
Ci se va lepăda de sine așa după cum este scris: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”, de tot ceea ce este fire pământească, dorință pământească, lucrare pământească în viața noastră... Și, predându-ne lui Hristos pe deplin, să trăim o viață de ascultare cu Dumnezeu și de binecuvântare pentru cei din jurul nostru.
Poate că aveți copii, copii dragi pe care Domnul i-a luat la El, și acum ruperea și despărțirea de aceste ființe vă este ca o rană deschisă care sângeră mereu. Un copil pe care Domnul ni l-a luat este pentru noi o durere trupească, dar o binecuvântare sufletească.
Un copil plecat la Dumnezeu este acolo un suflet care se roagă și care dorește și mijlocește mereu la Dumnezeu pentru mama sa, pentru părinții săi.
De multe ori Domnul folosește față de noi mijlocul acesta pentru a ne aduce la El, luându-ne câte o ființă scumpă sus în Cer.
Așa cum făcea un cioban când voia să treacă apa cu oile sale, dar oile nu voiau. Atunci lua mielușelul unei oițe în brațe și trecea el întâi cu mielul prin apă; și atunci oaia venea după miel, trecea prin orice apă și după ea trecea toată turma, treceau oile una după alta.
De multe ori Dumnezeu ne ia la El câte o ființă scumpă și, dacă noi știm și mai dorim să îi mai vedem vreodată pe cei iubiți plecați în Cer, atunci știm și că, fără să ne întoarcem la Domnul, noi nu-i vom vedea niciodată. Dar dacă dorim să-i mai vedem vreodată pe cei iubiți care au murit, atunci noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, la Domnul Iisus, să fim credincioși; și atunci sigur că odată, când și noi vom trece peste apa rece a morții, vom ajunge cu toții iarăși la pășunea cea cerească și fericită a veșniciei. Dar fără Hristos nu vom avea niciodată putere să vedem acest lucru.
Dorim să avem copii buni? Trebuie ca noi înșine să devenim mai întâi copii ai lui Dumnezeu. Să ne predăm Domnului, să ne hotărâm pentru El, să ne întoarcem cu adevărat la Dumnezeu. Numai atunci noi vom putea crește copii binecuvântați, care vor fi pe urmă ei înșiși o pricină de binecuvântare, la rândul lor, și pentru noi, și pentru cei care le vor urma lor.
Ca încheiere a tuturor acestor lucruri, noi dorim din toată inima ca toți cei care nu v-ați hotărât pentru Domnul să vă hotărâți pentru El.
Pentru ca să căpătați putere și să dobândiți o viață sfântă, să trăiți o viață de biruință și de credință până la capăt.
Atunci viața noastră schimbată va aduce roade sfinte și binecuvântate. Copiii pe care îi vom crește, cuvintele pe care le vom lăsa în urma noastră, pildele și exemplul vieții noastre îi vor îndemna mereu și pe alții să vină la Dumnezeu.
Și după ce noi nu vom mai fi pe pământ, cuvintele noastre, cărțile noastre, îndemnurile noastre vor lucra în copiii și în frații noștri, în urmașii noștri; iar în Ziua Judecății, noi vom vedea fericiți că nu numai în timpul vieții noastre am ajutat sufletele să vină la mântuire, ci și după moartea noastră mulți-mulți s-au mai întors la Dumnezeu prin ceea ce am lăsa în urma noastră.
Fericiți vor fi cei credincioși! Astăzi încă nu ne dăm seama ce fericire e să fii credincios, dar mâine va veni vremea când veți vedea ce bine a fost că v-ați întors la Dumnezeu atunci când v-ați întors... că v-ați hotărât pentru El; chiar dacă au venit și necazuri în viața aceasta. Fără necazuri nimeni n-a intrat în Împărăția lui Dumnezeu. Și toți sfinții, martirii, mucenicii, începând cu Domnul nostru Iisus Hristos, toți apostolii și sfinții Săi până astăzi... oricine a intrat în Împărăția lui Dumnezeu a trebuit să intre prin necazuri. Să nu vă înspăimântați de necazuri. Necazurile trec, dar bucuria rămâne.
Suferințele se duc, dar răsplata lor rămâne. Luptele, încercările, greutățile se duc, dar cununa rămâne după ele pe totdeauna.
Luptați și vă păstrați cununa! Să vă păstrați credința până la sfârșit. În felul acesta veți crește copii binecuvântați, care vor fi fericirea familiei, fericirea satului, fericirea orașelor, fericirea patriei noastre, a neamului nostru.
Neamul acela este binecuvântat, care are mame credincioase și copii credincioși. Viitorul acestui neam este asigurat. Dar vai de neamul care și-a pierdut credința, în care părinții și-au pierdut credința, în care fiii și-au pierdut sfințenia.
Să ne ajute Dumnezeu să fim și să rămânem credincioși!
Să ne ajute Dumnezeu să ne creștem copiii binecuvântați! Să-i naștem, să-i concepem în stările înalte și sfinte și să-i creștem binecuvântați, ca să ne putem bucura și noi, și Dumnezeu de ei, aici și în veșnicie. Amin.
Slăvit să fie Domnul!