Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul

,,…Dumnezeu le-a zis: «Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul» ” (Facere 1, 28).

„Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copiii...» (Facere 3, 16).

„ Omului i-a zis: «În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat...»” (Facere 3, 19).

Slăvit să fie Domnul !

În seara aceasta noi sărbătorim două sărbători: suntem adunați aici cu prilejul unui nou-născut. Ziua nașterii este o sărbătoare pentru fiecare și rămâne neuitată. Multe sunt sărbătorile de ziua nașterii, dar lumea - cum e lumea - și le sărbătorește în felul său, ca să păcătuiască și mai mult, să-L întristeze și mai mult pe Dumnezeu, Care le-a dat viața, și să se ducă și mai departe din rău în mai rău.

Am zis: sărbătorim ziua nașterii unui nou venit. Acest nou venit pe pământ printre noi n-a fost. A venit din veșnicie. A venit de la Dumnezeu. Când a venit Fiul Său pe pământ, L-a încredințat doar unei Fecioare. Pe ea a găsit-o Domnul; numai pe ea. Nu a mai găsit Domnul pe alta.

Când v-a trimis vouă în casă un copil, vi-l încredințează vouă. Când a trimis în casa aceasta un copil, l-a încredințat părinților lui.

Pe lângă nașterea lui, noi sărbătorim și botezul lui. E un lucru foarte însemnat și de aceea am zis că bucuria noastră trebuie să fie dublă. Îndoită ar trebui să fie. Să sărbătorim și noi sărbătorile acestea în numele Aceluia care s-a gândit la noi și ne-a răscumpărat pe fiecare și ne-a înfrățit pe fiecare, și ne-a scos din mijlocul acestei lumi stricate, să fim un popor al lui Dumnezeu.

Dacă așa este vorba și, cu prilejul acesta, ne-am adunat aici, am vrut în câteva cuvinte să putem vorbi despre datoria părinților, despre datoria nașilor, căci este vorba și despre Botez, nu numai despre naștere. Am fi vrut să vorbim și despre nașterea de jos, și despre nașterea de Sus.

Totdeauna timpul nostru care-i mai drag e așa de scurt... Odată, în veșnicie, sufletele flămânde pe care le vezi mereu pe la biserică și pe la adunare vor zice: „Doamne, de ce n-a fost timpul mai lung? Când o să stăm cu frații noștri, când o să ne săturăm?”.

Va veni și clipa aceea. Încă puțină vreme mai este și n-o să vă mai despărțiți de frații voștri, nici de rugăciune, nici de locul cel sfânt.

Dumnezeu a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul”. Prin aceasta, Dumnezeu a vrut ca să fie viață pe pământ. Și această datorie vă revine vouă, părinților. Fie tată, fie mamă.

Dar adu-ți aminte, soră-mamă, adu-ți aminte, frate-părinte că ai niște datorii, niște obligații nu mici, ci mari și grele.

Lui Adam îi spune: „Prin sudoarea feței tale îți vei câștiga pâinea ta de toate zilele”.

Evei îi spune: „Îți voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta. Prin dureri îți vei naște fiii”.

Ca să fie viață în lume, trebuie muncă și sudoare. Trebuie suferință și durere. Fără suferință și durere nu poate veni viața.

Adam a pus sudoarea și munca, dar Hristos a pus durerea și suferința.

Voi n-ați avut viață, noi am fost morți în păcatele noastre. Ne-a omorât blestemul și păcatul. Noi de bunăvoie ne-am înjugat cu moartea și ne-am vândut gropii. Și a venit Fiul lui Dumnezeu și a suferit durere, a purtat El chinurile suferinței, să ne aducă nouă viața. Și voi, părinților, aveți parte pe pământul acesta de sudoare și de muncă.

Unora le este groază de suferință și de durere. Alții s-ar feri de muncă și de sudori. Și de aceea ar vrea să oprească viața, să nu mai fie viață în lume. Să trăiască mai comozi, să trăiască mai siguri, să trăiască mai bine.

O astfel de mamă va spune: „De ce să nu îmbrac o haină mai scumpă sau mai groasă, sau mai bună?

De ce să nu stau într-o casă mai caldă?

De ce să nu mănânc o pâine mai albă?

De ce să o împart cu copiii? De ce să le dau și lor?”

Un astfel de părinte va spune mereu: „Tot în muncă, tot în muncă, tot în jug?”. Și se vor feri de muncă și se vor feri de sudoare, și se vor feri de durere și de suferință.

Frații mei dragi! Un preț trebuie plătit ori pe pământ, ori dincolo! Părinții care au ascultat de Dumnezeu și-au luat munca și sudoarea aici pe pământ. Munca și sudoarea vor fi vremelnice. Suferința și durerea acestora vor fi vremelnice.

Dar ceilalți, care au renunțat la suferință și la durere pe pământ și au vrut să trăiască numai ei singuri, mai liniștiți și mai comozi, ei vor plăti munca și sudoarea, ei vor plăti suferința și durerea dincolo.

Pentru că scrie Cuvântul lui Dumnezeu că a fost o seară și a fost o dimineață și aceasta a fost ziua dintâi. Dar înainte, frații mei, de ziua cea dintâi oare n-a mai fost nimic?

Înainte de a fi spus Domnul Dumnezeu că aceasta a fost ziua cea dintâi a fost veșnicia.

Dumnezeu a făcut zilele! Dumnezeu a făcut vremile!

Dumnezeu l-a închis pe om în timp și în slăbiciune.

Vremea noastră, timpul nostru se numără cu lunile și cu ceasurile. Dar și suferința noastră se numără tot cu ceasurile și va trece așa de repede!

Va veni însă o vreme când Dumnezeu va spune: „A fost o seară, a fost o dimineață!” Și aceea va fi cea din urmă. Atunci se va sfârși oare totul? Atunci va începe veșnicia!

Timpul va trece, vremea va trece și va începe veșnicia. Cine s-a ferit pe pământ de durere, pentru că pe pământul acesta vremelnic, în timpul acestei vremelnicii în țară străină toate sunt vremelnice.

Pentru că nu-i osteneală, nu-i suferință care să nu fie vremelnică. Nu-i suferință care să țină veșnic, toate pe pământ sunt trecătoare.

Aceia care nu le-au acceptat în muncile acestea trecătoare le vor accepta în veșnicie. Dar acolo suferința va fi veșnică și ea și durerile vor fi veșnice și ele.

Iubitele noastre surori-mame, o casă este binecuvântată când vine un copil în ea.

O casă fără copii este ca o grădină fără flori. Duceți-vă voi în grădină și, dacă nu e o floare în ea, o vezi pustie. Orice ar fi acolo, nu e nimic frumos, nu e nimic atrăgător.

O casă, o familie fără copii e ca și un clopot fără glas. Ea rămâne pustie! Oricât de frumoasă ar fi casa, oricât de mobilată ar fi, oricât de luxoasă ar fi, oricât de albă ar fi pâinea și oricâtă ar fi ea, casa fără copii rămâne pustie și goală.

Doamne, cu durere îmi amintesc că am fost undeva la o adunare unde erau vreo șaptezeci de surori bătrâne. Numai mame și numai bunici. Nu era în adunarea aceea nici un tânăr. Și spuneau cu lacrimi: „O, fraților, dacă ați fi fost aici acum vreo douăzeci de ani, [să vedeți] ce tineri aveam și noi! Dar s-au căsătorit și s-au dus de la noi. Ei vin pe la noi din când în când, dar nu mai vin la Dumnezeu”.

Le-am zis: „Dar oare peste douăzeci de ani ce va mai fi în satul acesta?” Pustiu, pustiu va fi.

O, părinților, ce pustiu va fi acolo unde stați și voi astăzi, dacă nu aveți copii! Am vrea să le întrebe mamele cărora Dumnezeu le-a dăruit copii pe cele care nu au copii: Sunt fericite oare?

Dumnezeu vă răsplătește chiar în viața aceasta munca și suferința voastră!

Când vine tata acasă obosit de la muncă și două mâini se întind spre el și aude gângurind, spunând: „Tăticule!” el uită că e obosit. Dumnezeu îl răsplătește chiar din viața aceasta.

Și mama, biata mama, câtă trudă și muncă face ea, nu numai atunci, ci în toată viața ei: osteneală, muncă și jertfă. Asta este o mamă pe pământ. Dar nu-i pare rău, o face cu drag și cu bucurie.

Gândește-te, mamă, că copilul nu este al tău; el este al lui Dumnezeu. Și tu ai datoria sfântă să-l crești pentru Dumnezeu, nu pentru tine. Atunci ești binecuvântată - și ești binecuvântată chiar de acesta. Când auzi prin casă gânguritul scump... o, uiți că n-ai mâncat! O, uiți că ești obosită! Fericirea te inundă, te umple. Cu toată munca, cu toată jertfa, casa aceea e binecuvântată.

Nu știu, Doamne, cum se poate oare să mai fie pe pământ și mame criminale? Să ajungă ucigașe... Dar poate exista pe pământul acesta și așa ceva.

Nu de multă vreme... prin părțile noastre, nu departe de aici (sunt aici frați și surori care cunosc cazul), trebuia să mai vină într-o familie al treilea copil sau al patrulea...

O Doamne, o Doamne! Cuvântul lui Dumnezeu ne învață ca surorile tinere să-și iubească bărbații lor, să fie supuse, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu. Binecuvântate sunteți voi, care faceți așa! Dar ce vor face oare cele care nu fac așa?

Despre această femeie s-au spus lucruri triste și dureroase. Nu se prea vorbește în adunările noastre despre astfel de lucruri, pentru că ți-e și jenă să vorbești. Pentru că, surori dragi, Cuvântul lui Dumnezeu, el vă învață; și întrebați-le pe surorile voastre ce nu știți, pe cele care au trecut prin aceste stări. Care știu ce-i viața pe pământ. Care știu ce ne așteaptă când nu ascultăm.

Nu știu sigur, am spus, era să vină al treilea sau al patrulea copil, când soacra îi spuse nurorii:

- Ce, vrei să ne umpli casa de copii? Dar ce faci cu ei? Au să-ți mănânce și urechile! Cu ce ai să-i îmbraci? Cu ce ai să-i hrănești? Eu am avut numai unul singur și v-am făcut să aveți casă, să vă fie bine pe pământul acesta și să fiți fericiți!...

Sărmană noră! Când ea era la marginea prăpăstiei, puțin i-a trebuit ca să fie împinsă în prăpastie. Și a făcut să moară copilul. A ascultat de diavolul și de șarpele, și de soacra criminală. Și așa a făcut. Dar n-a murit numai copilul, ci s-a omorât și pe ea. Două suflete și două trupuri s-au dus pe veci în pierzarea veșnică.

Și acum soacra crește copiii nurorii și spune mereu: „Eu n-am avut noroc”. Se duce la biserică și aprinde două lumânări mari și atunci se șterge frumos la gură și mai și spune: „Dumnezeu îți iartă păcatele!”.

Dar vei purta pe conștiința ta, nu numai pe pământ, ci în veșnicia veșniciilor focul învățăturii tale blestemate, crima ta.

Iată de ce sunt în stare pe pământul acesta fiicele diavolului și ostășițele necuratului, care luptă ca stăpânul întunericului, diavolul, să câștige lumea întreagă și s-o ducă la pierzare veșnică.

Doamne, ce lucruri se mai pot întâmpla pe pământul acesta! Și cum mai poți, Doamne, să mai răsari soarele peste lumea aceasta, peste atâtea cazne și ucideri, când se fac așa, la lumina zilei, când nici o rușine nu mai este, ci, peste tot, numai dezmăț și dezastru, și stricăciune?

Mame scumpe, mame binecuvântate care ați ascultat de Dumnezeu, care nu v-ați gândit la prețul pe care trebuie să-l plătiți, nici la suferință, nici la durere, nici la muncă, nici la sudoare...

Mamele acestea au trecut sfinte lângă Dumnezeu.

S-a amintit la început că au fost copii ceruți de la Dumnezeu prin rugăciune și primiți prin rugăciune. Și copiii aceștia au fost binecuvântați de Dumnezeu, care au fost ceruți de părinții lor prin rugăciune. Așa a fost Ioan Botezătorul... așa a fost David. Așa a fost și cu alții ceruți prin rugăciune și de aceea au fost binecuvântați de Dumnezeu. Cei care n-au fost ceruți prin rugăciune nu-i de mirare că au ajuns sau ajung ceea ce ajung.

Nu de mult spunea o mamă care crescuse și ea un vagabond, încă un hulitor în ceata hulitorilor... (O, biată mamă, ce ai crescut? Pentru cine te-ai ostenit, pentru cine te-ai jertfit?) Și spunea această mamă:

- Așa îmi plătește Dumnezeu pe pământ, chiar de aici, fiindcă atunci când eram însărcinată m-am tot muncit cum să scap de el, căci n-aș fi vrut să-l fi avut... Și de aceea astăzi Dumnezeu îmi plătește. Pe drept îmi plătește! Merit plata asta...

O, binecuvântate mame credincioase, slujitoare ale lui Dumnezeu, care puteți să-I spuneți Domnului ca și Ana: „Doamne, dacă mi-l dăruiești mie, eu Ți-l dăruiesc Ție și pentru Tine eu îl voi crește, pentru Cer!”...

Dar osteneala ta, munca ta pe care trebuie să le depui în toate zilele vieții tale, până vei avea zile și ochi ca să plângi pentru el, munca ta, osteneala ta nu va trebui să înceteze niciodată, pentru ca pe odorul acesta pe care ți l-a dat Dumnezeu să I-l poți da lui Dumnezeu cum ți l-a dat El ție.

Am zis de la început că sărbătorim și botezul copilului. Poate că unii ne vor condamna, zicând: „De ce botezați voi copiii când sunt mici, pentru că ei nu știu. Ei trebuie să crească, să fie mari, trebuie să știe să mărturisească...”

Vrem să dăm doar câteva exemple din Cartea Sfântă a lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei spune: „Botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și apoi învățându-i să păzească tot ce v-am învățat”. Deci există cazuri în care [cei care devin creștini] întâi să fie botezați și apoi învățați. Când s-a botezat casa lui Corneliu (cine nu știe despre asta, că toți se laudă cu casa lui și cu botezul lui...), se spune acolo că s-a botezat el și toată casa lui. Nu scrie Evanghelia, mai departe, câți vor fi fost în casă, nici de ce vârstă vor fi fost. Dar oriunde te duci, [în orice casă], sigur că nu sunt numai oameni maturi, ci și copii.

Temnicerul din Filipi i-a adus pe apostoli acasă, a crezut și a fost botezat el și casa lui.

În Vechiul Testament, Legea cerea ca pruncii să fie aduși și tăiați împrejur a opta zi. Iar la patruzeci de zile să fie duși și închinați - ceea ce spun alții despre noi că nu facem bine.

De fapt, li s-a părut că n-a fost botez, ci numai binecuvântare. Binecuvântare a fost atunci la patruzeci de zile. Iar botezul rămâne valabil, pentru că el s-a făcut în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Iar pentru acest botez mai vin cei doi martori. Ei mărturisesc în fața lui Dumnezeu că li s-a încredințat și lor, ca și părinților... Până când acest micuț va putea deplin să se încredințeze el pe sine în Mâna Domnului.

Este un obicei urât în lumea aceasta rea că nașii se duc de fală. Pentru că numele de naș este nume de fală... Și tot ce este de fală este pentru diavolul, nu pentru Hristos. Orice lucru ai cu care te fălești, fie o haină, fie o mobilă, fie orice-ar fi, sau chiar daruri dacă ai avea, dacă te fălești cu ele, atunci, dragul meu, chiar dacă sunt duhovnicești darurile tale, tu faci un mare păcat.

Îmi aduc aminte, eram copil și murise tatăl unui alt copil, iar ceilalți copii îi ziceau:

- Ei, voi n-aveți tată! Numai voi n-aveți tată! Voi n-aveți tată, noi avem! Și copilul, bietul, înota în lacrimi, că el n-avea tată... Doamne, ce păcat făceau copiii aceștia că se lăudau cu ce aveau ei, că se făleau față de cei ce nu aveau ca ei. Ce păcat este lucrul acesta, fala! Când faci un lucru de fală. Când te fălești cu ceea ce ai și îl osândești pe fratele de lângă tine că el nu are așa ceva.

O, frații mei, pe voi v-a ferit Dumnezeu de păcatul acesta: de fală. Voi n-aveți nimic. Și chiar dacă ați avea un dar, este al lui Dumnezeu, nu este al vostru. Priviți la pomul de Crăciun: e îmbrăcat tot în daruri, însă nimic nu-i al lui. Cineva i-a dăruit toate acele lucruri, ca să facă o bucurie altcuiva, nu bradului.

Așa ești, omule! Așa ești, frate! Nimeni nu se poate lăuda cu ceva, că el are și altul nu are. Dacă și pomul de Crăciun ar avea măcar un măr rodit din el, nici atunci n-ar trebui să se laude. Dar nimic nu-i rodit din el, ci totul este primit pentru bucuria altora.

Voi aveți darul cel mai scump, copii ai lui Dumnezeu, fiice ale lui Dumnezeu: blândețea și smerenia vieții lui Hristos. Dar blândețea și smerenia nu se vor lăuda niciodată împotriva fratelui său. Ele nu pot spune: „Eu sunt blând și tu nu ești... Eu sunt smerit și tu nu ești... Eu am așa și voi nu aveți...”.

O, nași binecuvântați, voi aveți o mare răspundere! Da, aveți o misiune sfântă - și ce scump va fi răsplătită misiunea voastră! Voi veți duce suflete la Hristos. Voi le veți da lumina spre Hristos și, în Ziua Judecății, ce scumpă va fi răsplata voastră!

Voi sunteți ca steaua mărilor prin întuneric, care călăuzește corăbiile și le îndrumă.

Voi trebuie să fiți acei îndrumători, acei luceferi, acele stele ce arată spre Hristos.

Vă luați răspundere în fața lui Dumnezeu că lepădați de Satana pe finul vostru și că-l împreunați cu Hristos.

Gândiți-vă la lucrul acesta și gândiți-vă mereu, ziua și noaptea, la această răspundere. Și cu bucurie, și cu cutremur. Dar faceți-vă slujba aceasta ca și părinți, ca și părinți duhovnicești, pentru ca să vă puteți înfățișa înaintea lui Dumnezeu așa cum ați spus în clipele acelea când ați mărturisit: „Îl împreunez cu Hristos și-l lepăd de Satana!”.

Într-un loc se spune despre Sfântul Ioan Evanghelistul, tânărul ucenic al Domnului, că atunci când ajunsese bătrân umbla din loc în loc; nu se putea opri, căci dragostea nu îmbătrânește. Toți ceilalți ucenici plecaseră la Domnul de mult, mai rămăsese numai singur el.

Odată, trecând pe un drum, întâlnește un tânăr talentat, cu multă cunoștință și cu multe daruri; și l-a convertit pe tânărul acesta și l-a adus la Hristos. Dar el trebuia să plece în altă parte, pe la frați, pe la alte biserici.

Pe tânărul acesta l-a încredințat unui preot bătrân, zicându-i: „Să ai grijă de el! L-am adus până aici.”

Și Sfântul Ioan a plecat mai departe, să caute alți tineri pierduți și să-i aducă la Hristos, căci pentru aceasta trăia el. El nu trăia pentru avere, nici să facă vreo casă. N-au avut sfinții lui Dumnezeu nici avere și nici casă, ci tot săraci au fost, tot flămânzi, tot goi. Numai oamenii pământului au avut case și au umblat bine îmbrăcați.

Și ducându-se el din loc în loc, mai departe, au trecut anii. După câțiva ani s-a reîntors, să și-i revadă pe cei dragi pe unde a trecut odată. Cum dragostea ne duce și pe noi pe unde odată am umblat, pe unde odată ne-am bucurat și am plâns.

Dar venind pe aceleași meleaguri și întâlnindu-l pe același preot, i-a zis:

- Era aici un tânăr ales. Aș vrea să-l văd; mi-e dor de el.

Preotul bătrân i-a răspuns:

- O, părinte, tânărul s-a pierdut!

- Cum s-a pierdut, omule? Unde ai fost tu? Ce ai făcut?

- Părinte, s-a pierdut. S-a învățat cu tinerii stricați, s-a învățat cu ulițele. Și din ce în ce a ajuns mai rău, până ce s-a făcut un hoț, dar un hoț mare. E capul unei bande de tâlhari. Și astăzi e în capătul unei păduri - și ce înfricoșat este locul acela, că nimeni nu poate să treacă pe acolo, nici chiar dușmanii. Părinte, liniștește-te, ori să te odihnești, ori să te liniștești, dar cruță-ți gândul.

Sfântul Ioan a început să plângă.

- Cum să fiu eu liniștit când tânărul acela pentru care a murit Dumnezeu s-a pierdut? Nu voi da somn ochilor mei, nu voi da odihnă pleoapelor mele până când nu mă voi duce și mă voi întâlni cu tânărul acela.

S-a sculat noaptea și a plecat spre locurile indicate. Și în ziua următoare a ajuns la pădurea de care era vorba. Și a intrat în pădure acolo. Și intrând în pădure, iată că vine și tânărul, care își îndreaptă arcul sau arma, dar vede că-i un străin ce n-are nici traistă, ci-i îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă, neagră. - Și ce pot să iau de la bătrânul acesta sărac?

Dar, când l-a văzut, l-a cunoscut că era sfântul care l-a convertit pe el la Hristos. Și atunci a scos un țipăt și a început să fugă. Iar Sfântul Ioan în urma lui striga:

- Fiule, nu te duce! Fiule, nu fugi! Te-așteaptă Hristos, te-așteaptă cerul! El m-a trimis să-ți spun că El te iartă. Eu am fost vinovat, că nu te-am îngrijit Eu am fost vinovat, că nu te-am cercetat niciodată.

Și, cu astfel de cuvinte, l-a îndreptat. Și, când sfântul l-a oprit, i-a sărutat nu numai fața, ci și mâinile tâlharului. Și, cu lacrimile și cu rugăciunile, l-a adus înapoi și l-a încredințat preotului, spunându-i:

- Ai grijă de el.

Scumpii mei frați nași, aveți grijă, căci Dumnezeu vă încredințează în mâinile voastre un suflet. Aveți grijă de el!

Ce bine ar fi fost dacă tânărul despre care am vorbit ar fi avut o mamă! O, mama lui nu l-ar fi lăsat pe ulițe! O, mama lui nu l-ar fi lăsat cu prietenii! O, mama lui ar fi plâns și i-ar fi muiat inima odată și nu l-ar fi lăsat în voia lui.

O, de ar fi avut un tată, să-l prețuiască!

O, dacă ar fi avut un frate bun, cum aveți voi frați care vă sfătuiesc, nu l-ar fi lăsat să ajungă în starea aceasta.

Dar el n-a avut o mamă! Dat el n-a avut frați. El nu avea nici măcar un frate, cum aveți voi.

Preotul căruia i-a fost încredințat și-a văzut și el de odihna lui, cum ne vedem și noi de odihna noastră când ne cheamă Hristos, când ne cheamă rugăciunea, când ne cheamă adunarea, când ne cheamă Lucrarea, când ne cheamă frații...

Noi ne vedem de așternuturile noastre și de masa noastră și lăsăm sufletele să se piardă și să se ducă iarăși de la Hristos.

O, fratele nostru drag, gândește-te la răspunderea pe care o ai înaintea lui Dumnezeu și fă slujba aceasta pe care trebuie să o faci. Să nu te gândești la oboseala aceasta pe care trebuie să o dai în fiecare seară. Ci te gândește la bucuria ce te așteaptă, la sufletele pe care trebuie să le prezinți înaintea lui Dumnezeu când va trebui să spui: „Doamne, mi l-ai încredințat mie; iată, Ți le încredințez Ție, deși am fost obosit. Tu știi. Deși am fost chinuit, Tu știi toată jertfa și osteneala noastră. Noi ne bucurăm din suflet că am putut să facem această bucurie și Ție, și nouă”.

Domnul să ne ajute și nouă, fiecăruia dintre noi, ca și din seara aceasta să învățăm ceva. Ca și din seara aceasta să punem la inima noastră ceva. Pentru că trece timpul, trece și vremelnicia noastră și ca mâine vine veșnicia. Cei care au plâns se vor bucura și ei.

Cei care au suferit se vor bucura și ei de rodul suferințelor lor.

Iar celorlalți, care s-au ferit de suferințe, le vine rândul să sufere și ei toată veșnicia. Amin.

Slăvit să fie Domnul!