Foto Traian Dorz

Mulțumirea către Dumnezeu

Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 1

Slăvit să fie Domnul !
Din toată inima dorim să-I mulțumim lui Dumnezeu și pentru această întâlnire frățească în care cu bucurie ne privim fețele unii altora și slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înțeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulțumire...
Am fost martori așa de rar la zile și la clipe de mulțumire către Dumnezeu! Știm toți că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieșim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânța și privim în sus...
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită... noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde și cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulțumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânța pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm și săpăm, și punem acolo sămânța. Dar numai atât putem face.
Și-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem și noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca?
Stând toamna și privind adeseori la porumbul care nu s-a copt pe câmp... la grâul pe care l-a culcat apele, ploile și vânturile și l-a ajuns august nesecerat, cu cine ne putem certa și judeca, dacă Dumnezeu, Căruia-I eram datori recunoștința și mulțumirea, n-a făcut să vină belșugul și binecuvântarea pe care poate n-am cerut-o îndeajuns? Ci a făcut să vină mustrarea și încercarea peste noi.
Să ne aducem aminte că suntem datori nu numai să-I cerem, ci să-I și mulțumim lui Dumnezeu.
Am văzut oameni bolnavi care au chemat preoți și au făcut Maslu; și, în stările cele mai grele, Dumnezeu le-a dat vindecarea și izbăvirea...
Dar n-am mai văzut, după ce au fost vindecați, să-i cheme iarăși pe cei care s-au rugat când erau bolnavi și strâmtorați, să spună: „Haideți acum să-I mulțumim lui Dumnezeu, că m-am făcut sănătos”...
Am văzut oameni la începutul inundațiilor, furtunilor, trăsnetelor, strigând către Dumnezeu: „Doamne, scapă-ne!”. Și Dumnezeu i-a scăpat. Dar n-am mai văzut după aceea oameni îngenuncheați cu recunoștință, să-I mulțumească lui Dumnezeu acolo unde fusese să-i ajungă prăpădul și Dumnezeu i-a izbăvit, să-I mulțumească pentru că au fost scăpați.
Am văzut oameni care, la începutul războiului sau în clipele cele mai grele ale cutremurelor, ale furtunilor, ale inundațiilor, s-au rugat strigător și stăruitor către Dumnezeu, iar după ce a trecut nenorocirea, nu și-au mai adus aminte să-I mulțumească lui Dumnezeu, Care i-a salvat.
Am văzut ochi plini de lacrimi la timpul rugăciunii de cerere. Dar așa de puțini ochi am văzut plini de lacrimi de mulțumire și de recunoștință după ce au fost izbăviți.
Niciodată să nu uităm aceasta!
S-a amintit aici despre nume din Sfânta Evanghelie, despre Maria Magdalena și despre cineva din latura Gherghesenilor, unde Mântuitorul se dusese cu corabia pentru un suflet care se ruga. Sau dacă nu se ruga el, poate se ruga cineva stăruitor pentru el. El era atât de nenorocit, încât nici nu mai știa să se roage lui Dumnezeu.
Dar avea pe cineva... Poate mama lui... Poate un frate... Poate un milostiv care și-a adus aminte că Dumnezeu poate să-l salveze și din starea în care era nenorocitul acela care nici nu mai dormea între oameni, ci dormea în morminte...
Și nici nu mai putea fi ținut altfel decât în lanțuri... Cineva a avut milă și s-a rugat pentru el.
Cineva a avut milă și s-a dus la Domnul Iisus și a stăruit: „Doamne, vino, că acolo în latura aia a Gherghesenilor este un om suferind... Sunt doi oameni nefericiți, stăpâniți de atâtea duhuri, de care nimeni nu se mai poate apropia și care ei înșiși nu știu și nici nu pot să vină la Tine... Vino, îndură-Te Tu, caută-i și vindecă-i”...
Și Domnul Iisus a ascultat rugăciunea înlăcrimată a celui care se ruga și s-a dus pentru acest nenorocit, a trecut cu corabia, a făcut un drum destul de lung, s-a dus într-un loc destul de amar și greu, în care oamenii, toți, nici nu-L iubeau pe Dumnezeu și nici nu-L căutau. Iubeau porcii, creșteau porci, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
Și când S-a apropiat Mântuitorul și l-a vindecat pe acest nenorocit, oamenii aceștia, în loc să-I mulțumească lui Dumnezeu, L-au rugat pe Iisus să plece de la ei.
Însă tot a fost unul care s-a dus și I-a mulțumit lui Iisus. N-a vrut să se mai despartă de Acela care i-a făcut lui mult bine și I-a spus: „Doamne, lasă-mă să mă duc cu Tine!”.
Știa unde trăise, știa unde fusese și acuma ajunsese lângă Dumnezeu; aflase și el un Izbăvitor și un Mântuitor și a vrut să-L urmeze pe Domnul toată viața lui. Dar Domnul i-a spus lui: „Nu! Acești oameni nu vor să Mă primească. Dar pe tine te-au cunoscut cât de nefericit ai fost, cât de căzută și de nenorocită ți-a fost viața. Pe tine te cunosc și de tine s-au uimit și s-au îngrozit de atâtea ori. Du-te acum și spune-le ce ți-a făcut ție Domnul și cum a avut milă de tine. Cuvântul tău, pilda ta, recunoștința ta față de Dumnezeu, viața ta schimbată, acestea vor fi pentru ei un puternic îndemn să-și aducă aminte de Dumnezeu și să-I fie recunoscători”.
Și de Maria Magdalena s-a vorbit. Și ei i-a făcut Dumnezeu un mare bine: a scos din ea șapte demoni. Toată viața s-a străduit să-L slujească pe Dumnezeu recunoscătoare și îndatorată pentru binele mare și mult pe care i l-a făcut și ei Mântuitorul.
lată cel puțin două suflete despre care Cuvântul lui Dumnezeu vorbește ca despre niște suflete recunoscătoare care, dacă au avut o rugăciune înlăcrimată de cerere pentru îndurarea lui Dumnezeu și vindecarea lor, la urmă n-au uitat rugăciunea înlăcrimată de mulțumire pentru binele pe care l-a făcut lor Dumnezeu.
Ne aducem aminte de cei zece leproși pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite și mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta... (când carnea omului putrezește stând [el] în picioare și umblând pe picioare). Și când Dumnezeu i-a vindecat pe toți zece și numai unul s-a întors să-I mulțumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toți!
N-avea El nevoie de mulțumire, că El n-a făcut binele pentru mulțumire, cum nu face nici azi binele pentru mulțumirea celor credincioși, a celor puțini care sunt credincioși, ci îl face pentru toți oamenii, chiar dacă sunt atât de mulți care nu-I mulțumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârșitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări !...
Sau pentru că li se naște un copil sănătos...
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutați într-un ceas greu...
Sau pentru că sunt salvați de accidente și nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!...
Sunt așa de puțini care-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări și, cu toate acestea, Dumnezeu e bun și le dă tuturor și celor nemulțumitori, și celor răi - binecuvântările și binefacerile Sale, așa cum spune în Evanghelie: „...ca să fiți fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa și peste cei drepți, și peste cei nedrepți. Și face să răsară soarele Lui și peste cei buni, și peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa și peste cei mulțumitori, și peste cei nemulțumitori.
Dumnezeu ne dă toate, pentru că El este bun, pentru că Dumnezeu este bun, pentru că îndurarea Lui e nemărginită. De aceea dă El toate binecuvântările. El nu așteaptă cine știe ce daruri, ce jertfe de mulțumire, dar de o lacrimă de recunoștință, de un cuvânt de mulțumire. Se bucură Domnul când le aduce fiecare dintre noi pentru binele pe care ni-l face El.
Spune Profetul Isaia: „Eu nu te-am chinuit cu jertfe și nu ți-am cerut daruri, dar o trestie mirositoare, dar un cuvânt de mulțumire am așteptat să-Mi aduci”.
Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul care poate că fusese unul dintre cei zece leproși care nu-I mulțumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu și-a adus aminte - acesta a făcut un prânz. El L-a chemat și pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-și arate nu atât de mult recunoștința, ci bogăția sa. Și, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Și spele picioarele nu-I dăduse...
Dar când au stat la masă și a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine și ea și-a arătat recunoștința spălându-I picioarele cu lacrimile ei și ștergându-I-le cu părul capului ei... Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârșise în fața lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu și o înștiințare pentru păcatele lui), el stătea acum și o judeca pe femeia care-și arăta cu lacrimi recunoștința ei față de Dumnezeu.
Și atunci Mântuitorul a zis:
- Simone, am să-ți spun ceva!
- Spune, Doamne, a zis el.
Și spune Mântuitorul:
- Un cămătar avea doi datornici... Doi, Simone!... (Va fi înțeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulțumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puțin...
Și el i-a iertat pe amândoi.
- Spune, Simone, care dintre acești datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
- Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
- Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta și tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le șteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele... Vezi tu, Simone? Înțelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător?
Nu așteaptă Dumnezeu de la noi jertfe multe și mari, dar o lacrimă de recunoștință și un cuvânt de mulțumire, după ce ne-a făcut bine, așteaptă să vadă de la noi.
De atâtea ori ne punem ceasul să sune noaptea, când trebuie să mergem la serviciu! Dar de câte ori am pus noi ceasul să ne trezească noaptea pentru rugăciune? Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că am plecat și am venit în pace... Că am mers cu temere și ne-am întors cu bine! Că am semănat cu îngrijorare și am cules cu prisosință!
Că am plecat la drumuri primejdioase și nu ni s-a întâmplat nimic! Că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru copilul bolnav și Dumnezeu l-a vindecat. Că au venit vremuri de primejdie și ne-au amenințat apele... pe alții i-au luat, i-au dus și noi am rămas... Că au venit cutremure, iar altora le-a distrus casa și familia, dar noi am scăpat... Dar oare ne-am plecat noi în taină în cămăruța noastră, cu inima plină de recunoștință și cu vocea plină de lacrimi, după ce a trecut nenorocirea, să-I mulțumim lui Dumnezeu?
Am văzut oameni care erau pe câmp și se ridicau nori grei, și începea să tune, și se prevesteau furtuni îngrozitoare, și fânul era pe jos, și snopii erau împrăștiați, grâul era nestrâns și vitele erau plecate, și copiii erau prin pădure - și s-au rugat: „Doamne, apără-ne! Doamne, scapă-ne!”.
Și Dumnezeu a înlăturat primejdia și nu s-a întâmplat nimic. După aceea n-am văzut oameni îngenunchind acolo, să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat.
În Cartea Geneza, de la începutul Sfintei Scripturi, când Bunul Dumnezeu spune că a făcut începutul începutului, scrie acolo ce a făcut Dumnezeu în toate cele șase zile.
În prima zi a făcut lumina... Scrie în versetul 3 din capitolul 1 din Geneza că Dumnezeu a făcut lumina. „A zis: «Să fie lumină». Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună”.
După aceea scrie într-un verset următor că Dumnezeu a despărțit întinderea uscatului de întinderea apelor. Și după aceea iar se spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
După aceea Dumnezeu a făcut luminătorii de sus, luminătorul de zi și luminătorul de noapte: a făcut soarele, luna, stelele. Și apoi spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul aceasta era bun”.
A făcut apoi Dumnezeu viețuitoarele din aer și din apă și iar spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
În ziua a șasea a făcut pe om, la urma tuturor acestor lucruri. Scrie că, după ce le-a întocmit și le-a verificat, și le-a cercetat, „Dumnezeu a văzut că erau bune”.
L-a făcut pe om, dar după această faptă a Lui nu mai este scris: „Și Dumnezeu a văzut că omul era bun”. De ce oare după toate celelalte lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu până la om este scris: „Dumnezeu a văzut că acestea erau bune”, dar după ce l-a făcut pe om, nu mai este scris în Cuvântul lui Dumnezeu că lucrul acesta e bun?
Pentru că Dumnezeu a făcut doar începutul omului, a făcut numai trupul său și sufletul său, dar i-a dat omului voința liberă, ca să-și aleagă și calea: să fie bun sau să fie rău. La toate celelalte lucruri făcute de Dumnezeu înainte de om, Dumnezeu nu le-a dat voința liberă. Le-a dat porunca ascultării: „Voi așa să fiți!” Și ele așa sunt.
A poruncit soarelui: „Tu să răsari de la răsărit și să apui la apus - și până la sfârșitul lumii așa să faci”. Și așa a făcut.
A poruncit lunii când să răsară și când să apună. Cum să fie și cum să facă - și așa face.
Ea nu cârtește împotriva lui Dumnezeu când este mică. Nu se laudă când este mare. Nu se întristează și nu se mânie când vin norii și o acoperă sau când vine întunecimea și o eclipsează.
Ci toate merg și toate ascultă de Dumnezeu fără să cârtească și fără să se abată de la niciuna din legile rânduite.
Animalele, la fel, păsările, la fel, târâtoarele, la fel. Toate își au viața lor, nici una nu este nemulțumită. Nici cele care merg pe pământ și se târăsc pe pământ, că de ce nu le-a făcut Dumnezeu cu aripi, ca să zboare. Nici cele care zboară prin cer, că de ce le-a făcut Dumnezeu în felul acesta și că de ce nu le-a făcut altfel. Toate sunt și toate rămân în felul în care Dumnezeu le-a rânduit de la început.
Omului... omului, Dumnezeu i-a dat voința liberă și inteligența, i-a dat înțelepciunea, i-a dat puterea, prin care să-și aleagă singur calea și voia sa... Nu i-a plăcut să meargă pe picioare - a inventat roata și se duce pe roate.
Nu i-a plăcut nici pe roate - a inventat vâsla și se duce pe apă...
Nu i-a plăcut nici pe apă - a inventat aripi și zboară prin aer.
Dumnezeu i-a dat omului putere de creație, prin care el însuși să-și aleagă și să-și îmbunătățească soarta lui. Numele omului, al celui dintâi om, a fost Adam. Adam înseamnă și „cel făcut după chipul lui Dumnezeu”, și „cel luat din țărână”.
Pentru ca omul să-și aleagă: ori să trăiască frumos și să se înalțe spre chipul lui Dumnezeu, ori să se coboare până ca lut, ca lumea, ca tot ceea ce este josnic, murdar și urât.
De aceea Dumnezeu n-a încheiat ziua, când l-a făcut pe om, cu cuvintele:
,,...și lucrul acesta era bun”, pentru că i-a lăsat omului să completeze el, prin viața sa și prin umblarea sa, și prin voința sa, cum să fie el. Cum să fie sfârșitul lui. Cum să fie viața lui. Cum să fie în veșnicia lui: Bun sau Rău.
Dumnezeu i-a dat putere să aleagă și i-a dat voință să aleagă, și i-a dat înțelepciune să aleagă, și i-a dat libertate să aleagă. Și omul alege.
Dumnezeu i-a spus: „Iată, pun înaintea ta calea vieții și calea morții: alege!”
Lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu este înțelepciunea de sus. Dumnezeu ne-a pregătit toate lucrurile, ca noi să alegem care este Voia Sa și care este Planul Său. Și dacă noi dorim să facem voia lui Dumnezeu, atunci noi ne străduim să alegem calea vieții.
Și calea vieții se alege de la început prin lumină, așa cum a făcut Dumnezeu.
Înnoirea cu Dumnezeu și alegerea este nașterea din nou. Chemarea lui Dumnezeu pentru această naștere din nou, în clipa când noi dorim să ne ridicăm în sus, e lupta de a începe, lupta de a zbura, lupta de a păși.
Știți fiecare cât de greu e când copilașul trebuie să facă primii pași. Până când face primul pas, el se ridică, se ține de scaune, se ține de pătuț, se ține de perete, dar n-are curajul să meargă el, pe picioarele lui, decât foarte greu. Ce face mama? Se depărtează puțin și spune: „Vino! Vino!” Copilul nu îndrăznește, îi este frică să facă primul pas fără să se țină de ceva. Mama asta vrea să-l învețe: să se încreadă în brațele mamei și în puterea lui. Vrea să-i vadă voința și dorința de a începe să meargă pe picioarele lui.
Întinde brațele și spune: „Vino!” Copilul se uită, zâmbește, ar merge, i-e teamă... Dar când dragostea biruie, când încrederea începe să biruie în inimioara lui, el face primii pași.
Și pe noi Domnul ne cheamă să venim la El. Ne cheamă întâi și întâi pentru propria noastră mântuire, pentru ca să căpătăm și noi puterea și să căpătăm încrederea, și să căpătăm dorința și voința de a începe să mergem pe picioarele noastre, că este începutul câștigării de către noi a vieții noastre și a existenței noastre. Până când omul nu poate să meargă pe picioarele lui, trebuie să-l țină totdeauna alții, să-l îngrijească alții, să-l poarte alții și să-l ajute alții. Când însă el începe să meargă pe picioarele lui, atunci nu numai pe el începe să se ajute, ci îndată va începe să-i ajute și pe alții, să-și împlinească scopul și rostul lui pentru care Dumnezeu l-a rânduit pe pământ.
Până când noi nu ne întoarcem la Dumnezeu și nu ne hotărâm pentru Domnul, suntem mereu niște neputincioși care ne ținem de lucrurile lumii acesteia și, când ni se iau ele, noi ne prăbușim și nu mai suntem în stare să ne ridicăm. Așa ca un copil care n-a învățat să umble și care nu e în stare să se ridice dacă îi iei scăunelul de care se ține - și se prăbușește jos.
Tot așa, câtă vreme noi nu căutăm să ascultăm glasul Domnului, să pornim pe calea mântuirii cu hotărâre, cu legământ, cu încredere în Dumnezeu, la întoarcerea de la păcat și la ridicarea dinspre pământ spre Dumnezeu, până atunci noi nu suntem în stare să facem nimic pentru Dumnezeu și suntem niște neputincioși sortiți pierzării.
Vine însă o vreme când cel care ne-a ajutat nu ne mai poate ridica și cel care este lângă noi nu mai poate fi.
Ce vom face atunci, dacă noi n-am învățat să ne ridicăm și să umblăm pe picioarele noastre?
Să ne apropiem de Dumnezeu și să cerem prin puterea Lui nașterea din nou, hotărârea noastră, tăria de a merge apoi pe calea mântuirii până la sfârșit.
Chemarea lui Dumnezeu aceasta este pentru noi.
Numai așa putem începe și noi să mergem pe calea mântuirii. Cum începe un copil cu primii lui pași, încrezător în chemarea mamei lui și încrezător în puterea piciorușelor lui pe care Dumnezeu le întărește și care în curând vor ajunge nu numai să meargă încet, cu teamă și cu frică, ci să alerge.
Și El apoi îl va întări, să poată purta poveri și să-și poată împlini datoria pe pământ. La aceasta am fost rânduiți toți.
Până însă nu ne ridicăm, până atunci suntem neputincioși, pierduți. Chemarea lui Dumnezeu este ca, astăzi dacă auzim glasul Lui, să ne încredem în El și să pornim pe calea mântuirii.
Unii se tem să se hotărască pentru Dumnezeu, îngrijorați că viața lor cu Dumnezeu va fi o viață așa de grea și că ei nu vor putea să o ducă... așa ca un copil care se teme să se lase de scăunel și să meargă în brațele mamei, neîncrezându-se în ajutorul și în puterea pe care ea este gata să i le dea atunci când vede că ar fi în primejdie.
Să ne încredem în Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul Său, să ne hotărâm pentru El, să începem să pășim pe calea mântuirii. Începând să pășim pe calea mântuirii, vom merge pe ea hotărâți și binecuvântați și El ne va arăta minuni tot mai mari, după cum un copil care începe să umble și începe să alerge, și începe să lucreze descoperă harul lui Dumnezeu cum îi dă nu numai bucurii, ci și putere. Nu-i așază numai datorii și numai greutăți, ci îi dă și puterea pentru ele. Îi dă și priceperea pentru ele. Și îi dă și ajutorul de care are nevoie, pentru ca să-și împlinească fericit rostul și scopul lui pe pământ.
Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a făcut și pentru clipa când S-a îndurat El de noi și ne-a chemat să pornim pe calea mântuirii.
A fost greu pentru toți, dar încurajarea pe care ne-a dat-o chemarea Domnului, îndemnul Domnului, Cuvântul Domnului, ajutorul Duhului Sfânt, îndemnul fraților, rugăciunea fraților, chemarea fraților, au fost pentru noi puterile și luminile de care am avut nevoie când am pornit pe calea mântuirii. Și ce frumos e după ce am umblat pe această cale și ce fericiți am fost până astăzi! Acum noi avem părtășie cu Dumnezeu, umblăm cu El, suntem plini de bucuria mântuirii și, ori de câte ori inima noastră ne spune cu mângâiere și cu bucurie că Domnul e mulțumit de noi, suntem fericiți.
Ori de câte ori cugetul nostru ne mustră că, în gândurile noastre sau în umbletele noastre, noi am făcut ceva care nu-i după voia lui Dumnezeu, simțim întristarea și mustrarea și nu căpătăm pace până cădem la picioarele lui Dumnezeu, cerând lui Dumnezeu iertare și izbăvire. Și dăm răscumpărarea pentru greșelile noastre cu care L-am întristat. Când cugetul nostru se liniștește, Îi mulțumim recunoscători pentru că am căpătat liniștea și bucuria sufletească.
Asta e în viața fiecăruia dintre noi. Iar în viața noastră de adunare, bucuria noastră, cu cât suntem mai mulți, cu atât e mai mare, pentru că harul căpătat prin mulți ne ajută pe toți să trăim prin această părtășie cu Dumnezeu și prin această umblare cu El. De aceea adunările noastre sunt totdeauna adunări pline de har și de putere, pentru că Mântuitorul nostru este în mijlocul nostru și Cuvântul puterii Sale ne întărește. Cuvântul Înțelepciunii Lui ne dă lumină și Cuvântul Mângâierilor Lui ne îmbărbătează, iar Cuvântul ajutorului Său ne dă biruință prin încercările prin care trecem.
Tot drumul nostru e plin de bucurie și de binecuvântare, așa cum spunea fratele mai înainte despre rândunica și despre puișorii pe care-i îndeamnă să zboare. În altă înfățișare, rândunica Îl închipuie pe Domnul Iisus, Care este cu noi. El e Acela Care ne învață, Care ne mângâie, Care ne îndeamnă, Care ne spune că este o Țară minunată pe care a pregătit-o pentru noi.
Învățați-vă și zburați spre ea, căutați să lucrați pentru ea, străduiți-vă să vă dați toate silințele să puteți căpăta puterea, ajutorul și lumina cu care să puteți străbate drumul spre ea.
Avem de înfruntat cu toții încercări pe lumea aceasta, dar mama noastră, Domnul Iisus, Care ne-a născut din Cuvântul Său și prin Duhul Sfânt, ne-a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele!”.
Nu vă temeți, iată că sunt cu voi ca să vă scap, sunt cu voi ca să vă întăresc, să vă ajut, să vă învăț cum să lucrați. Sunt cu voi ca să vă îndemn și ca să vă întăresc să nu păcătuiți.
Iar dacă ați păcătuit, sunt cu voi ca să vă iert în urma lacrimilor, să vă spăl în urma căderilor, să vă ridic în urma tuturor încercărilor prin care trebuie să treceți. Sunt cu voi să vă vindec bolile. Sunt cu voi să vă șterg lacrimile. Sunt cu voi să vă ascult rugăciunile. Sunt cu voi să vă scap de primejdie. Sunt cu voi să vă apăr de vrăjmași.
Sunt cu voi așa cum o mamă e cu puișorii ei totdeauna, nu numai să-i hrănească, ci să-i și apere. Să-i hrănească și să-i apere ziua și să-i încălzească noaptea. Până când aripile lor vor crește și până când vor ajunge să străbată și ei pustiul și depărtarea care mai este între ei și Țara fericită spre care ne îndreaptă și pentru care ne pregătește Dumnezeu.
În Cartea Sfântă sunt multe îndemnuri folositoare pentru noi. Una dintre condițiile care ni se cer nouă pentru întărirea și ajutorarea noastră de a străbate pustia lumii este să citim Biblia. Este să citim Cuvântul lui Dumnezeu, să citim Cartea Sfântă, căci în ea aflăm nu numai lumina [să știm] de ce să ne ferim, ci și ce să facem. De asemenea, nu numai hrana, ca să ne întărim cu ea, ci și mustrarea și îndemnul, și sfătuirea, și tot ce avem nevoie ca să ne putem duce viața noastră duhovnicească până la capăt.
Dar avem apoi rugăciunea, în puterea căreia noi putem cere și noi putem primi tot ajutorul lui Dumnezeu.
Ne putem feri pe noi și îi putem feri pe prietenii și pe rudele noastre, pe cunoscuții și iubiții noștri din familia noastră, căci mare este puterea rugăciunii și Domnul a spus în Cuvântul Său că, dacă este cineva bolnav și cineva se roagă puternic și stăruitor pentru el, omul acela va fi vindecat; și dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
Pentru că este scris: „Totul este cu putință celui ce crede și se roagă”.
Și avem apoi adunarea frățească, acele suflete [adunate], unde Domnul a spus că este totdeauna.
Și noi, dacă vom căuta această adunare, dacă vom căuta prezența Domnului, desigur că în fața lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, nu numai starea noastră cea sufletească trebuie să fie corectă, frumoasă, cuviincioasă, dar chiar și starea noastră trupească se cuvine să fie frumoasă, evlavioasă, vrednică de prezența lui Dumnezeu.
Când te duci într-o sărbătoare la biserică, nu numai pentru Fața Domnului, care este totdeauna acolo, te îmbraci, te porți, stai și asculți evlavios, - ci chiar și pentru privirile și prezența celor care sunt acolo. Cu atât mai mult când mergem într-o adunare de frați, unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturisește și unde prezența Domnului este sigură, pentru că este scris: „Oriunde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, și Eu sunt acolo”.
Prezența noastră acolo, chiar și în înfățișarea noastră trupească, trebuie să fie cât mai evlavioasă și cât mai vrednică. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă și pe unii, și pe alții cum trebuie să ne arătăm și în înfățișarea noastră trupească atunci când stăm în fața lui Dumnezeu la rugăciune sau la ascultarea Cuvântului Său.
Am fost în multe adunări, dar ceea ce m-a impresionat mai mult într-o adunare au fost o mulțime de suflete - și îndeosebi tineri, și îndeosebi tinere - care stăteau și ascultau Cuvântul lui Dumnezeu în genunchi. Mi-au dat lacrimile când am întrebat:
- Dar voi de ce stați tot timpul adunării, care ținea patru, cinci, șase ceasuri... tot timpul în genunchi? Mi-a răspuns o soră tânără:
- Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să-l ascultăm în genunchi! Așa se cuvine să stăm în fața lui Dumnezeu.
Noi stăm în fața Cuvântului lui Dumnezeu de cele mai multe ori foarte comozi, foarte lumesc îmbrăcați sau pieptănați și așezați.
Și Domnul Iisus a stat pentru noi pe Cruce, cu spini, în cuie, bătut, chinuit, atâtea ceasuri... Atunci cum s-ar cuveni să stăm noi în fața Lui când El este în mijlocul nostru?
Și noi stăm oricum înaintea lui Dumnezeu.
Am văzut și la adunările de rugăciune unii rezemați pe un scaun, alții rezemați pe o masă, alții întinși peste pat. Unii, în starea aceasta foarte comodă, începeau să sforăie.
În fața lui Dumnezeu și la rugăciune, în loc să cauți și să stai cu toată evlavia pe amândoi genunchii, smerit și recunoscător față de Dumnezeu, cauți și atunci, în acele puține clipe de rugăciune, să te așezi cu trupul în cea mai comodă stare, ca nu cumva trupul tău să aibă de întâmpinat o cât de puțină jertfă și suferință pentru rugăciunea ta.
Când sufletul este în primejdie să se piardă și Domnul este în fața ta, nu-i totuna cum ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu chiar și trupește. Și nu-i totuna cum ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu oriunde am fi. Poate că unii se înfățișează cât mai smerit și evlavios unde se simt priviți și urmăriți de ochi mulți.
Dar noi întotdeauna suntem în fața lui Dumnezeu, chiar și atunci când suntem singuri în odăița noastră și îngenunchem. Nici atunci n-avem voie să stăm oricum înaintea lui Dumnezeu, pentru că El este Împăratul și Dumnezeul nostru, Căruia noi trebuie să ne închinăm cu recunoștință vie și să-I aducem închinarea cea mai evlavioasă, ascultarea cea mai evlavioasă, umblarea cea mai evlavioasă - cu viața și cu fapta - a recunoștinței noastre și a ascultării noastre, dacă vrem să fim cu adevărat credincioși ai Săi și să-I fim cu adevărat plăcuți lui Dumnezeu.
După ce am pornit pe calea mântuirii, Domnul ne învață cum trebuie să umblăm, dacă noi vrem să ascultăm de Cuvântul Său Sfânt.
Până n-am pornit pe calea mântuirii, singurul îndemn este să pornim pe această cale, să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne hotărâm pentru El, să ne naștem din nou. Pentru că este scris: „Dacă nu vă veți naște din nou, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și dacă nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Cu nici un chip!...
Deci întoarcerea la Dumnezeu este cea dintâi condiție pe care Dumnezeu o pune fiecăruia dintre noi și cel dintâi pas pe care ni-l cere fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ajungem cu adevărat la mântuire.
Acest lucru ne-a fost cerut de la început și ne este cerut până la sfârșit.
Domnul Iisus a spus așa: „Dacă voiește cineva să vină după Mine. Dacă voiește!
Dacă voiește cineva să fie mântuit, dacă voiește cineva să aibă iertarea păcatelor, dacă voiește cineva să vadă împărăția lui Dumnezeu, dacă voiește cineva să scape de osânda veșnică,
- atunci să vină după Mine!
Și dacă vine după Mine, atunci să știe că cel dintâi lucru este să se lepede de sine, adică să se nască din nou. Să se lepede de păcat, de viața pe care a dus-o până aici, să se întoarcă la Dumnezeu, să înceapă primul pas pe calea mântuirii.
Dacă un copil voiește să ajungă vreodată un om care să umble pe picioarele lui, care să poată purta poveri, care să-și poată împlini și câștiga prin munca lui hrana sa și a familiei sale, acela trebuie să știe să se lase de scaun când vine mama și să înceapă să facă primii pași spre ea. Așa ne cere Dumnezeu: să ne lăsăm de această viață păcătoasă și stricată și să facem primul pas spre mântuire.
Până n-am făcut acest prim pas spre mântuire, noi nu suntem și nu putem fi niciodată mântuiți, ca să ajungem odată la viața și la Împărăția Veșnică. Până puișorul nu sare din cuib, să înceapă cu aripile lui să taie aerul și să poată înainta, până atunci el nu-i pregătit să intre, să ajungă, să răzbată prin întinderi și să treacă prin furtuni, și să biruie noaptea și întunericul și să ajungă departe, în țara pregătită pentru el, când aici începe să amenințe și să vină iarna.
În Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu, sunt multe îndemnuri în privința aceasta. Și am vrut ca să vorbim în puținul timp ce ne-a mai rămas despre încă un lucru despre care se vorbește în Cuvântul lui Dumnezeu: cererea de ajutor și de putere de care avem nevoie pentru pornirea aceasta.
Când un om vrea să plece pe calea lui Dumnezeu, trebuie să înceapă o luptă grea cu el și cu lumea, și cu tot ce-l înconjoară. Ei, pentru aceasta are nevoie de putere. Puterea aceasta vine de la Dumnezeu. Dar trebuie s-o ceri hotărât! ...
Se spune că atunci când Moise era pe munte și aștepta cele două table ale Legii de la Dumnezeu, el a stat acolo 40 de zile și 40 de nopți. Și stând acolo, el era întotdeauna în fața lui Dumnezeu.
Fața lui Dumnezeu era totdeauna strălucitoare...
Și cineva a întrebat: „De unde a știut Moise când era zi și când era noapte? Pentru că în fața lui Dumnezeu e totdeauna lumină”.
Și atunci altcineva a răspuns: „De atunci știa Moise că începe ziua, când vedea venind în fața lui Dumnezeu soarele. Soarele se pleca în fața Domnului și cerea: «Stăpâne Binecuvântat, dă-mi putere, dă-mi lumină și dă-mi ajutor pentru ziua pe care va trebui s-o încep, pentru că multe va trebui să văd. Multe va trebui să ajut. Multe va trebui să cresc. Multe va trebui să încălzesc și, fără putere de la Tine, eu nu voi putea să fac acest lucru. Și Dumnezeu îl binecuvânta, iar soarele pleca voios. în drumul lui, strălucind».
Când începea seara și noaptea, Moise vedea stelele și luna în fața Tatălui spunând: «Părinte Binecuvântat, începe noaptea. Va trebui să umblăm un drum greu. Să luminăm o lume plină de întuneric. Să acoperim o mulțime de nelegiuiri. Să vedem o mulțime de fapte rele. Cum vom putea face aceasta fără binecuvântare? Dă-ne puterea și binecuvântarea Ta. Va trebui să călăuzim pe mări corăbii pierdute. Va trebui să-i luminăm pe oamenii care călătoresc și care nu știu unde să se ducă. Și pentru toate acestea avem nevoie de putere».
Și Dumnezeu le dădea puterea și ajutorul, și ele își împlineau slujba lor”.
Cum vom putea noi pleca pe calea vieții, unde sunt atâtea furtuni, atâtea necazuri, atâtea nenorociri, atâtea lupte, atâtea primejdii, dacă nu cerem și dacă nu primim binecuvântarea lui Dumnezeu?
De aceea, oricând pornim la un drum nou și la o luptă grea în viață, noi trebuie să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu. Iar la sfârșit, să venim să-I mulțumim.
Tot în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu, este însemnat un lucru foarte important pentru noi.
În Cartea Exodului, la capitolul 25, versetul 20, este scris că atunci când Moise a făcut primul templu (cortul), Dumnezeu i-a poruncit să facă cei doi îngeri sau heruvimi care acopereau chivotul Legii unul cu fața spre celălalt.
Iar când Solomon a făcut al doilea templu, scrie în cartea 2 Cronici capitolul 3, versetul 13, că Dumnezeu i-a poruncit să facă cei doi îngeri, heruvimi, unul cu spatele spre celălalt.
Și cineva a întrebat: „Doamne, dar de ce lui Moise i-ai poruncit să facă îngerii unul cu fața la celălalt, și lui Solomon, să facă îngerii unul cu spatele spre celălalt?”.
Și i s-a răspuns: „Fiecare vreme își are profetul său și fiecare neam și fiecare rând de oameni își are profetul său... Dacă cineva va asculta de profetul lui Dumnezeu care îl învață binele și își întoarce fața spre Dumnezeu, atunci și Dumnezeu Își întoarce fața spre el. Atunci fața fratelui e întoarsă spre frate și fața omului, spre om. Și fața oamenilor, spre Dumnezeu; și fața lui Dumnezeu, spre oameni. Pentru că profetul lui Dumnezeu, pentru că omul lui Dumnezeu, pentru că învățătorul pus de Dumnezeu în mijlocul lor este un credincios adevărat și dorește din toată inima să-i învețe pe oameni căile lui Dumnezeu. Și atunci Dumnezeu cu bucurie întoarce fața spre ei.
Dar când Solomon, care nu mai era cu inima lui toată cu Dumnezeu, a fost în mijlocul poporului cu păcatele lui, neascultarea lui, umblarea lui rea a îndepărtat și pe popor de la Dumnezeu”.
Și atunci Domnul a zis: „Nu mai faceți îngerii unul cu fața spre celălalt, pentru că poporul Meu și-a întors fața de la Mine, zice Domnul”. Pentru că fratele și-a întors fața dinspre frate. Pentru că învățătorul rău întoarce inima oamenilor dinspre Dumnezeu și face ca și inima lui Dumnezeu să se întoarcă cu tristețe și cu durere mare dinspre cei necredincioși.
Și ce s-a întâmplat când omul lui Dumnezeu, Moise, profetul credincios, învățătorul credincios, îndrumătorul credincios era în mijlocul poporului? Poporul îl urma și îl asculta pe Moise, toată adunarea era binecuvântată, tot poporul lui Dumnezeu era binecuvântat. Toate roadele și toate binefacerile lui Dumnezeu se revărsau neîmpiedicate spre popor.
Dar Moise s-a dus... Omul cel bun se duce și el. Și numai când nu mai este un om bun în mijlocul poporului, și numai când nu mai este un profet al Domnului în mijlocul oamenilor, și când nu mai este un îndrumător adevărat în mijlocul familiei și în mijlocul adunării, când toți nu mai știu ce să creadă, nu mai știu cum să privească, nu mai știu cum să umble, nu mai știu cum să facă... - abia atunci se vede cât de mult a valorat, cât de mult a prețuit în mijlocul lor un om al lui Dumnezeu, un proroc al lui Dumnezeu, care se uita pe sine, se jertfea pe sine, se neglija pe sine, ca să-i ajute pe alții, să-i mângâie pe alții, să-i întărească pe alții.
În zilele profetului Ieremia, glasul acestuia nu mai era ascultat, pentru că oamenii, chiar dacă au avut cândva un profet bun și au mers bine, după aceea au avut niște învățători răi și au început să meargă după aceștia (și așa de repede se uită învățătura bună când ai un învățător rău, așa de repede începi să mergi pe calea cea rea când nu ai un îndrumător bun!). Oamenii aceștia, când au avut după aceea, la câțiva ani, un profet bun cum a fost Ieremia, n-au vrut să-l mai ascute. L-au aruncat pe Ieremia în groapă, să nu-l mai vadă. Să nu-l mai audă.
Căci fără profetul cel bun, inima rea, poftele cele păcătoase, dorințele rele pun stăpânire deplină pe omul pornit pe calea cea rea și el nu dorește să mai audă pe nimeni care l-ar opri de pe această cale...
Câtă vreme părintele bun a fost ascultat, familia întreagă a fost binecuvântată. Dar când încep copiii să nu mai asculte de părinți, pe calea rea, ei merg îndrumați de învățători răi, tot mai repede și tot mai departe, spre pierzare. Atunci părintele n-are alt drum mai bun și n-are alt loc mai liniștit decât groapa, mormântul dintre copiii lui.
Copiii care ajung să nu mai iubească, să nu mai asculte de părinții lor, de sfaturile și de îndemnurile părintelui, - nu mai pot suferi nici fața lui s-o mai vadă. Și nu-s liniștiți copiii neascultători până ce nu-și știu părinții în mormânt. Fața lor, cuvântul lor îi supără; și tăcerea lor, cât de departe ar fi, îi mustră și ei nu simt libertate deplină să păcătuiască până când știu că mai au părinți.
Așa era și cu profetul Domnului! Câtă vreme este în mijlocul unui popor, al unei adunări, un profet credincios, de este ascultat, toți sunt binecuvântați. Dar când încep să vină învățătorii răi și încep să întoarcă inimile fraților dinspre adevăr și dinspre frații care i-au îndrumat bine, atunci acești frați care i-au îndrumat bine nu mai au loc. Nu mai au preț. Nu mai au ascultare și primire nicăieri. Ceilalți nu se simt bine decât atunci când [acești frați buni] sunt îndepărtați de tot, iar ei pot să meargă după învățătorii răi cum vor spre pierzare.
Așa a pățit profetul Ieremia. L-au aruncat în groapă, au venit apoi vrăjmașii să ia tot poporul și să-l ducă în robie. Când Ieremia a ieșit, cetatea era pustie. El s-a luat pe urma poporului, spre robia unde era dus, spre Babilon.
Și când poporul a fost dus în robie, a fost dus cu copii cu tot. Și când a văzut profetul Domnului urmele copilașilor care plecaseră în robie, urmele lor pe nisip, prin praf, s-a aplecat și le-a sărutat cu lacrimi și a spus: „O, poporul meu, dacă ai fi ascultat tu Cuvântul lui Dumnezeu, copilașii voștri n-ar mai fi luat drumul robiei și n-ar pieri cine știe unde de foame, de sete, de bătăile și de lipsurile care sunt într-o robie”.
După ce-au ajuns acolo, s-a scris Psalmul 137, în care este scris: „Pe malurile râului Babilonului am șezut și am plâns... Acolo ne-am atârnat harfele noastre, în sălciile din ținutul acela, când asupritorii noștri ne-au cerut să cântăm cântările Sionului. Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?”.
Atunci au început și să strige cu lacrimi: „De te voi uita, Ierusalime, să se lipească limba mea de cerul gurii mele, de nu voi face din Ierusalim ținta dragostei și dorinței mele”.
Poți să plângi apoi că n-ai ascultat atunci când era vremea ascultării. Poți să plângi apoi străin între străini și rob la niște vrăjmași, dacă atunci când erai în mijlocul poporului tău, în cetatea ta, fericit, n-ai vrut să asculți de Dumnezeu și de Cuvântul Său. Atunci nu mai era întoarsă fața poporului spre Dumnezeu, nici fața lui Dumnezeu spre popor.
Există o vreme și de răbdare, și de îndurare. După ce trece vremea aceasta de îndurare pe care o are Dumnezeu față de toți, vine vremea mustrării și a pedepsirii pentru fiecare păcat. Atunci poate să-și aducă omul aminte ce bine era dacă asculta. Și ce ușor i-ar fi acum dacă atunci ar fi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu.
Atunci acolo nu mai era un profet. Atunci trebuia să asculte numai mustrarea, numai înjurăturile, numai apăsarea și batjocurile vrăjmașului, pentru că vremea îndurării și vremea iubirii trecuse.
Există o vreme și pentru iertarea și răbdarea lui Dumnezeu! Există o vreme când Dumnezeu ne trimite un profet al Său, un om al Său, un Cuvânt al Său pe care, dacă-l ascultăm, suntem fericiți. Dar există o vreme a fiecărui lucru, când omul lui Dumnezeu se duce și poporul rămâne fără el.
Numai când rămâi fără părinți știi ce înseamnă părinții. Numai când rămâi fără o nevastă, fără o soție sau fără un soț bun știi ce a însemnat o soție bună, un om bun.
Numai când rămâi fără sănătate, atunci știi ce a însemnat sănătatea.
Și numai când omul își pierde mântuirea, atunci va ști... Mulți vor ști în focul iadului - cum a știut bogatul nemilostiv când a ajuns în flăcările iadului ce însemna vremea când Lazăr era la poarta lui... Că ar fi putut face bine, ca să aibă și el parte de bine, când Domnul era lângă el. Și ar fi putut să-L primească și să fie mântuit...
Dar n-a ascultat!...
Este o vreme și pentru noi, cum a fost o vreme și pentru Ierusalim, când Mântuitorul Hristos i-a spus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori n-am vrut să strâng pe copiii tăi cum strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut! Iată că de acum vor veni vrăjmașii, te vor împresura cu șanțuri, te vor dărâma și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când erai cercetat!”.
Noi mulțumim lui Dumnezeu că ne găsim aici, în casa aceasta în care niște copii credincioși și niște părinți credincioși au căutat fața Domnului când El i-a îndemnat la aceasta. Și de atunci fața lor și casa lor e luminată și bucuroasă. Chiar dacă au venit uneori și furtuni, și întristări, și boli, că acestea sunt în ordinea lucrurilor, în firea lucrurilor pe pământ, și nu-i nimeni numai sănătos.
Nu-i merge nimănui numai bine.
Și nu-i niciodată numai timp frumos.
Vin și încercări, dar, pentru cel credincios, Dumnezeu are totdeauna făgăduințe: „Nu te teme, Eu sunt cu tine și te voi izbăvi!”.
Rugăciunea celui credincios are totdeauna o făgăduință. Un credincios nu suferă niciodată în zadar.
După ce trece vremea încercării - pentru că și vremea aceasta își are rostul ei -, vine vremea bucuriei, după cum este scris:
„Seara vine plânsul chinului amar,
dimineața vine veselia iar”.
Totdeauna vine veselia, pentru că încercările Domnului țin o clipă, dar îndurarea și bucuriile Lui țin veșnic. Deci și peste casa aceasta, ca și peste orice casă de credincioși, trebuie să vină și încercarea, pentru că este scris că lui Moise - când a fost pe munte și L-a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, de ce celor buni li se întâmplă în lume adeseori necazuri și suferințe, iar celor răi le merge bine?” - Domnul i-a zis: „Moise, Moise, nu se cuvine niciodată ca omul să întrebe pe Dumnezeu «De ce?...». Pentru că omul trebuie să știe că Dumnezeu este Bun și Înțelept și, oricând lucrează, El știe ce lucrează. Dar pentru că M-ai întrebat, iată, îți spun: Și cei buni greșesc pe pământ. Și este scris: «Nimic întinat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu». Și, pentru ca cei buni să intre în cer, Dumnezeu îi curăță prin suferințele lor puține de pe pământ, pentru ca să aibă o răsplată veșnică cu El în cer. Pentru puținele lor fapte rele, cei credincioși suferă pe pământ și vor fi răsplătiți în viața veșnică.
Iar în ce-i privește pe cei răi - pentru că și cei răi fac câte-o faptă bună sau câte-o milostenie, ajută câteodată biserica, fac câte-un bine și ei - Dumnezeu spune: «Adevărat vă spun că și acel ce a dat un pahar de apă nu-și va pierde răsplata». Atunci ce se întâmplă? Este așa că, pentru puținele fapte bune ale celor răi, Dumnezeu le dă lor răsplata pe pământ. Le merge bine, au de toate, se bucură de toate, nu sunt bolnavi, nu sunt săraci, nu sunt în locuri josnice. Ei se bucură de toate avantajele. Și de aceea Dumnezeu vrea să le plătească aici tot binele pe care l-au făcut, pentru ca la moarte să nu le mai datoreze nimic. Pentru puținele fapte bune, cei răi sunt răsplătiți pe pământ; și pentru multele lor fapte rele, vor fi osândiți în viața veșnică.
Moise, Moise, Dumnezeu este drept cu toți. Dar întâi cu cei răi, pentru că de ei, la moarte, Se desparte pentru totdeauna. Și în urmă cu cei buni, căci cu ei va fi în vecii vecilor și El va avea vreme să-i despăgubească de toate suferințele lor de pe pământ”.
De aceea, să-I mulțumim lui Dumnezeu când trecem prin felurite încercări, căci iarăși este scris: „Faptele unor oameni merg înainte la judecată!” Acelea se plătesc aici, pe pământ.
Ale altora merg pe urmă. Acelea se plătesc dincolo. Și tot așa, și faptele bune nu pot să rămână ascunse, căci Dumnezeu le va răsplăti pe toate, fie bune, fie rele.
Dorința noastră este să-I mulțumim Lui pentru toate. Și, după ce ne-am predat Lui și după ce am pus legământ cu El, după ce am pornit pe cale, să ținem această cale până la sfârșit cu credința și cu dragostea care este în Hristos, după cum e scris: „Dreptarul învățăturii sănătoase ține-l !”.
Dacă Dumnezeu ne-a adus pașii pe calea mântuirii, El ne spune: „Ține calea aceasta! Ea duce în Împărăția Cerească. Mergi pe ea hotărât și nu te abate nici la stânga, nici la dreapta. Nici din interes, nici din lăcomie, nici din plăcere, nici din ispită, nici amenințat, nici ademenit. Du-te pe calea asta cum ai primit-o, cum ai crescut, cu învățătura părinților tăi, cu îndemnurile înaintașilor tăi.
Pe urmele celor care au mers înaintea ta în Împărăția lui Dumnezeu ține-te și tu! Și unde au ajuns ei, vei ajunge și tu. Și cum au biruit ei, vei birui și tu. Și cum au fost răsplătiți ei, vei fi răsplătit și tu”.
Domnul Iisus să ne ajute la aceasta și să ne dea putere ca totdeauna să fim în stare să mergem pe calea Lui hotărâți.
Dacă ne-a făcut un bine...
dacă I-am cerut un ajutor...
dacă I-am cerut o binefacere...
și dacă am primit-o, să nu uităm recunoștința! Să urmăm și noi pilda acelora despre care vorbește Cuvântul lui Dumnezeu ca despre niște oameni recunoscători. Să nu uităm cum a știut femeia care a fost vindecată să-I mulțumească cu lacrimi și recunoștință lui Dumnezeu.
Să nu-l uităm pe leprosul vindecat, cum a știut el să se întoarcă și să-I mulțumească lui Dumnezeu.
Să nu-l uităm pe cel din latura Gadarenilor, care a fost vindecat, cum a venit el să-I mulțumească lui Dumnezeu.
Dacă ieșim la holde primăvara să-I cerem lui Dumnezeu binecuvântarea Sa peste holdele noastre, să nu uităm, toamna, să facem la fel, mulțumindu-I.
Dacă I-am cerut cu lacrimi Domnului să ne scape de o primejdie, să nu uităm să ne întoarcem după aceea să-I și mulțumim...
Dacă I-am cerut lui Dumnezeu să ne vindece copilașul bolnav, să nu uităm după aceea să-I mulțumim lui Dumnezeu și să-I aducem slujba recunoștinței noastre.
Pentru că atunci noi vom fi binecuvântați de Dumnezeu și pentru mai departe, dacă noi nu vom uita recunoștința față de El, după ce ne-a făcut un bine.
Dea Domnul ca și pentru mântuirea sufletelor noastre, pe care ne-a dat-o când ne-am hotărât pentru El, să-I arătăm mulțumirea ascultării noastre de-a lungul drumului vieții, până la sfârșit. Pentru că atunci vom putea intra și noi fericiți în Patria Cerească, pentru care ne rugăm Domnului să ne ajute să o câștigăm cu toții.
Și acum să ne ridicăm și să-I mulțumim împreună Domnului.
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Doamne, Dumnezeul nostru și Tatăl nostru, iată-ne în clipele acestea, în noaptea aceasta, în starea aceasta, în locul acesta, între sufletele acestea...
Venim în fața Ta, Doamne, cu rugăciunea noastră de mulțumire și cu lacrimile noastre de recunoștință pentru tot binele mare și mult pe care fiecăruia dintre noi ni l-ai făcut până astăzi.
Dorim în clipa asta, Doamne, să-Ți mulțumim recunoscători fiecare dintre noi... Căci fiecare dintre noi am avut ori un copil bolnav, ori o mamă bolnavă, ori un soț bolnav, ori o soție bolnavă. Ori un frate bolnav, ori o soră bolnavă, ori un tată bolnav. Îți mulțumim că ne-ai ascultat rugăciunile când Ți le-am strigat și i-ai vindecat.
Am fost în primejdii de moarte, Doamne, și am strigat către Tine pentru noi sau pentru ai noștri pe care i-am știut și care erau așa - și Tu ai ascultat rugăciunile noastre și i-ai izbăvit.
Am fost în călătorie, Doamne, noi sau ai noștri. Câte accidente, Doamne, câte nenorociri ni s-ar fi putut întâmpla! Ne-am rugat Ție sau alții s-au rugat pentru noi și ne-ai izbăvit, Doamne, și am ajuns cu bucurie acasă, unde eram așteptați.
Îți mulțumim acum, dacă n-am știut atunci să-Ți mulțumim!
Poate că din pricina bucuriei mari sau din alte pricini am uitat, Doamne. Te rugăm să ne ierți nerecunoștința noastră și să primești acum mulțumirea că ne-ai ajutat.
Am fost în muncă în locuri primejdioase, în necazuri, în vreme grea, în zăpadă, în frig, în primejdie și ne-am rugat noi sau s-au rugat alții pentru noi - și Tu ne-ai izbăvit de acolo de unde pe mulți nu i-ai scăpat; de unde alții au rămas acolo, Tu pe noi ne-ai întors, Doamne. Din toată inima Îți mulțumim acum, dacă atunci n-am putut să-Ți mulțumim îndeajuns.
Am fost în primejdii de războaie, de cutremure, de inundații, de furtuni; am fost, Doamne, și noi ne-am rugat sau alții s-au rugat pentru noi. Tu ne-ai izbăvit, în timp ce pe alții nu i-ai izbăvit. Și noi n-am știut să-Ți mulțumim de-ajuns nici atunci și nici de atunci până astăzi.
Te rugăm să primești acum mulțumirile noastre pentru toate izbăvirile pe care ni le-ai dat nouă sau celor pentru care ne-am rugat.
Doamne Dumnezeul nostru, iată că stăm și acum, și aici în fața Ta. Nici unii dintre noi nu știm viitorul nostru. Tu Singur știi cât de aproape sau cât de departe este nenorocirea de fiecare dintre noi.
Știm numai că viața nu-i sigură pentru nimeni, dar moartea și nenorocirea e sigură pentru fiecare dintre noi.
Venim în fața Ta și-Ți cerem ajutorul Tău și ocrotirea Ta.
Cuvântul Tău spune că vremile din urmă vor fi vremuri grele, că oamenii vor fi răi, neascultători, se vor lepăda de Dumnezeu și se vor vinde unii pe alții, se vor da la moarte unii pe alții. Vor căuta tot felul de rele unii împotriva altora și, din cauza multor stricăciuni și păcate, mulți vor cădea din credință și se vor lepăda de Tine, Izbăvitorul și Mântuitorul lor. Noi vedem acum cât de mulți se leapădă de Tine, cât de mulți cad din credință, chiar și cei care au fost odată cu noi la adunările Tale și au ascultat cu lacrimi Cuvântul Tău alăturea de noi.
Doamne Dumnezeul nostru, știm câte primejdii pot fi în viitor pentru fiecare dintre noi. Te rugăm, Doamne, ia-ne sub sfânta Ta ocrotire începând din clipa aceasta și scapă-ne pe toți de cea mai mare nenorocire, care este pierderea sufletului.
Te rugăm, Doamne, să primești mulțumirile tuturor celor care s-au hotărât pentru Tine și au ales calea mântuirii Tale. Ajută-le să meargă pe această cale până la sfârșit!
Dar ai milă, Doamne, când Te rugăm pentru cei care au auzit cuvântul Tău și știu, Doamne, care este voia Ta. Că voia Ta este să se întoarcă, să nu piară, ci să fie mântuiți.
Ajută-le, dacă n-au făcut pasul hotărârii până astăzi, să nu-l mai amâne, pentru că ziua de mâine nu-i a nimănuia dintre noi, ci numai a aceluia căruia i-ai hotărât-o Tu.
Pentru că nu se știe zilele niciunuia, ajută-ne să ne numărăm bine zilele, pentru ca să avem viața și pacea, să avem cel mai mare bine: viața și iertarea păcatelor noastre care numai dacă ne predăm Ție și ne hotărâm pentru Tine vor fi iertate cu adevărat și spălate pentru totdeauna.
Dă-le, Doamne, acestea tuturor celor care nu s-au hotărât pentru Tine. Ajută-le să se hotărască, pentru ca să fie siguri de iertarea și de mântuirea Ta. Iar după aceea să pășească pe calea aceasta până la sfârșit, deplin încredințați că Tu vei rezolva toate problemele lor și vei îngriji de toate trebuințele lor: de cele sufletești, de cele personale, de cele materiale.
Ne rugăm în clipa aceasta, acum, pentru toată Biserica noastră, pentru toată Lucrarea Ta și pentru toți preoții credincioși și frații credincioși. Ajută-i să cheme sufletele la Tine, să țină viu și nestins focul pe altarul credinței. Să le dai putere și să le dai ajutorul Tău.
În mijlocul poporului nostru ridică profeți mulți, credincioși adevărați, ca profeții să facă cunoscut Cuvântul Tău și poporul să-i asculte. Că fericit e poporul care ascultă glasul profeților și binecuvântați sunt profeții care spun poporului Cuvântul Tău. Astfel, Doamne, fețele noastre să fie îndreptate spre Tine și Fața Ta să fie pururea îndreptată spre noi, ca să fim binecuvântați și noi, și poporul nostru.
Binecuvântează țara noastră și pe cei cărora le-ai încredințat slujbe de conducere, că Tu ești Acela, Doamne, Care ai rânduit cine să fie sus și cine să fie jos. Nu este nici o stăpânire decât prin voia Ta.
Binecuvântează stăpânirea patriei noastre cu temere de Tine, cu ascultare de Tine, ca noi să putem duce o viață liniștită și cu bucurie să ne întâlnim unii cu alții, să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să facem voia Ta, ca și Tu să faci voia noastră. Căci dacă noi căutăm Fața Ta, și Tu cauți fața noastră.
Cât noi umblăm potrivit Voii Tale, și Tu, Doamne, vei umbla apărându-ne de orice rău și îndepărtând de la noi orice primejdie.
Binecuvântează vremile pe care le trăim, fă-le pașnice și libere și nu lăsa amenințări de războaie, vești de războaie, de tulburare între popoare. Lasă pacea, înțelegerea, dragostea, prețuirea unora pentru alții. Pentru că din pace câștigă toți, dar din neînțelegere pierd toți. Pecetluiește în sufletele noastre binecuvântarea Ta pe totdeauna, ca, recunoscători și îndatorați, să Te binecuvântăm.
Peste casa aceasta iubită și peste familia aceasta, Te rugăm să-Ți păstrezi și să lași cu mai multă binecuvântare harul Tău, ajutorul și belșugul Tău. Pentru ca niciodată să nu ducă lipsă de nimic, de nici o trebuință trupească, nici sufletească - nici părinții, nici copiii.
Și plecarea, și venirea să le fie binecuvântate.
Munca și odihna să fie binecuvântate și serile, și diminețile lor să fie binecuvântate, și toamnele, și primăverile binecuvântate.
Și peste satul acesta, și peste toți părinții, frații, surorile din satul acesta peste toți cei care sunt mari și peste toți cei care sunt mici, să lași binecuvântarea Ta și niciodată să nu-i lași lipsiți de un glas sfânt care să vestească Cuvântul Tău și care să îndrepte sufletele spre mântuire, cum au avut până astăzi.
Te rugăm ca toate satele și orașele noastre să aibă astfel de vestitori binecuvântați, ca, ascultându-i, să capete viața veșnică și să meargă pe calea mântuirii până la sfârșit.
Din toată inima Îți mulțumim pentru această seară binecuvântată și pentru aceste suflete pe care Tu le-ai rânduit să ia parte aici și pentru că ai pregătit fiecăruia un cuvânt și un îndemn.
Te rugăm, Doamne, ca acei ce au avut urechi [să audă], cei care au avut ochi să vadă și cei care au avut o inimă să primească.
Pentru că toți avem un suflet care are nevoie de mântuire. Dă, Doamne, să ajungem să o dobândim cu bucurie, ducând până la capăt mântuirea noastră cu frică și cu cutremur, să așteptăm cu bucurie venirea Ta. Fă să vedem astfel cu bucurie Fața Ta și, împreună cu părinții noștri și cu fiii noștri, să Te binecuvântăm cu bucurie.
Că a Ta este Împărăția și Puterea și Mărirea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.