Chinurile sufletești pe care le are păcătosul în adâncul iadului
Pr. Iosif Trifa - Oglinda inimii omului
În multe locuri din Sfânta Scriptură se vorbește despre pedeapsa și chinurile păcătoșilor în iad. Însuși Mântuitorul a spus răspicat că pe cei păcătoși, pe cei care stăruie în nepăsare și în ticăloșie sufletească, îi așteaptă pedeapsa iadului. „Pedeapsă veșnică” numește Mântuitorul această pedeapsă (Mt 25, 46).
În evanghelia cu Lazăr cel sărac și bogatul nemilostiv, Mântuitorul a spus răspicat că păcătoșii trec într-un loc de chinuri cumplite (Lc 16, 19-31). Acest loc e numit și „întunericul cel din afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt 25, 30).
Scripturile spun că chinurile iadului sunt groaznice și grozave. Chinurile acestea sunt de două feluri: chinuri trupești și chinuri sufletești. În chinurile iadului vor lua parte și simțurile trupești ale omului. Cu trupul a păcătuit omul, cu trupul își va lua și pedeapsa cuvenită.
Eu însă socot că cele mai cumplite chinuri ale iadului sunt cele sufletești.
Aceste chinuri ale iadului se văd și în chipul următor. În mijlocul acestor chinuri stă Ion, omul cel nesocotit, cu care ne-am ocupat în paginile dinainte. A stăruit până la sfârșit în nepăsare și în ticăloșie sufletească și acum iată ce fel de răsplată l-a ajuns! A ajuns în „focul care nu se stinge nici odată”... A ajuns în cumplitele chinuri ale iadului. În fața lui o ceată de diavoli rânjesc plini de bucurie, își bat joc de suferințele lui și îl arată cu degetul. Ion îi cunoaște. Sunt cei care i-au șoptit în lume „să-și trăiască viața în desfătări”... Sunt cei care i-au șoptit că nu este o altă viață dincolo de mormânt... Sunt cei care îi șopteau că nu este rai și iad, iar acum - după ce l-au prins în ghearele lor - își bat joc de el și râd de suferințele lui. Ion înțelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu. În toate părțile se vede înconjurat de întuneric, de foc și osândă.
Dar iată, sus, în zare, se ivește un nor luminos. Păcătosul tresare înfiorat. I se arată o vedenie. Vede în zare darurile Domnului, darurile mântuirii sufletești pe care el, până era în viață, le-a nesocotit, le-a respins și le-a batjocorit. Un glas sinistru îi strigă mereu mustrarea: „Iată darurile mântuirii pe care tu le-ai respins!... Iată Crucea Domnului Care a stat mereu în fața ta cu brațele deschise, chemându-te să-ți dea iertare și viață... Iată Sângele Celui Care a murit ca să te scape pe tine din moarte și pieire sufletească! Iată dragostea Lui, iată bunătatea Lui! Tu însă ai nesocotit mereu aceste daruri, le-ai respins și le-ai batjocorit, iar acum te chinuiești aici... O Carte a avut Dumnezeu pe pământ, o Carte - Sfânta Scriptură - prin care a voit să-ți vorbească despre El și despre planurile Lui; prin care a voit să-ți arate planul mântuirii tale sufletești, dar tu nici habar n-ai avut de această Carte... A fost plină lumea de darul și îndurarea lui Dumnezeu. A fost plină lumea de darurile Duhului Sfânt și de chemările mântuirii sufletești, dar tu, nesocotitule, pe toate le-ai respins... Pentru o clipă de patimi și plăceri te chinuiești acum o veșnicie!”
Păcătosul înțelege mustrarea. O simte cum îl roade mereu în suflet ca „viermele care nu doarme”. El strigă îngrozit și disperat: „Vai mie, nesocotitul și nebunul de mine, ce dar mare am respins!... Vai mie, în ce cumplită orbie și nebunie sufletească am trăit!” Păcătosul înțelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu... Darurile Domnului i se arată acum nu spre mântuire, ci ca o teribilă mustrare sufletească. Această mustrare este mai grea decât chinurile cele trupești ale iadului.
Eu socot că se stăruie prea mult asupra chinurilor trupești din iad și prea puțin asupra celor sufletești. Era o vreme când predicatorii se întreceau să arate grozavele chinuri trupești ale iadului.
Un poet din Italia, Dante, a scris o carte întreagă despre fioroasele chinuri ale iadului. Ici îl arată pe unul fierbând în căldare, dincolo, pe altul spânzurat de limbă - și alte nesfârșite chinuri. Dar eu socot că cele mai grozave chinuri ale iadului vor fi cele sufletești. Pedeapsa cea mai fioroasă a iadului va fi teribila mustrare sufletească pe care o vor avea cei păcătoși, pentru că și-au pierdut sufletul și viața veșnică, pentru că au respins darurile mântuirii sufletești care li s-au îmbiat în această lume.
Într-o iarnă, am fost cu daruri de Crăciun într-o temniță. Am stat de vorbă cu cei osândiți și am căutat să aflu câte ceva și despre starea lor cea sufletească. Un ucigaș îmi spunea că nu-l doare temnița, ci mai ales mustrarea sufletească de care nu poate scăpa nicicum. O omorâse, la beție, pe soția lui și spunea că îi vede mereu chipul ca o fioroasă mustrare de care nu poate scăpa nicicum. Zi și noapte îl urmărește vedenia acestei groaznice fapte. Am mai văzut un ucigaș care se predase de bunăvoie justiției. Spunea că mustrarea sufletească l-a adus aici, ca să-și ia pedeapsa.
În temniță am aflat că chinurile mustrării sufletești sunt mai mari decât întunericul și mizeria temniței. Cain a avut o temniță mai grea decât toate temnițele din lume: mustrarea sufletească îl purta „pribeag și fugar pe pământ” (Fac. 4, 14).
Așa e și pedeapsa iadului. Cele mai teribile chinuri ale iadului sunt cele sufletești, sunt mustrările sufletești ce lucrează cu putere în cei care ajung acolo. În lumea asta se mai poate încă înăbuși mustrarea cea sufletească.
Sunt destui păcătoși care păcătuiesc cu toată liniștea: fură, omoară, desfrânează fără să aibă nici un fel de mustrare sufletească. Păcătuind și azi și mâine, glasul mustrării sufletești amuțește în ei. Însă în cealaltă lume, în iad, glasul mustrării sufletești se trezește cu o putere grozavă... El nu se mai poate înăbuși, ci lucrează veșnic.
O veșnicie întreagă îi chinuie pe păcătoși mustrarea sufletească pentru că și-au cheltuit viața în zadar, pentru că au respins darurile mântuirii sufletești care li s-au îmbiat în această lume. Această teribilă mustrare este „viermele ce nu doarme”, de care vorbește Scriptura.
Eu socot că iadul va fi plin nu atât de tânguirile celor arși de flăcările focului, ci mai ales de tânguirea celor mustrați de conștiința lor că n-au primit iertarea și bunătatea lui Dumnezeu care li s-a arătat când erau în viață...
Va fi plin iadul de tânguiri ca acestea: „Vai nouă, pierduților, căci ni s-a îmbiat viața, și noi am ales moartea! Ni s-a îmbiat binecuvântarea, și noi am ales blestemul... Ni s-a îmbiat iertarea, și noi am ales osânda... De atâtea ori ne-a chemat Tatăl Ceresc, și noi nu L-am ascultat! A fost plină lumea de darurile Crucii, de darurile iertării și iubirii lui Dumnezeu, și noi nu le-am primit... Vai, nouă, pierduților!”
Unii s-au aflat să zică (îndemnați de șoaptele diavolului): chinurile iadului sunt în contrazicere cu iubirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire și iertare. Dar așa ar fi dacă în fața păcătoșilor n-ar sta mereu în lumea aceasta Crucea și Jertfa Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin scump Sângele Lui...
De când e această lume, nu s-a auzit o veste mai mare, mai măreață și mai minunată decât aceasta că Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, Și-a dat pe Însuși Fiul Său ca să moară moarte cumplită pentru iertarea păcatelor noastre și pentru mântuirea noastră. Pe cât de măreață și sfântă este această veste, pe atât de cumplită trebuie să fie pedeapsa și mustrarea sufletească a celor care n-au primit acest dar.
Rugăciune
Preabunule Doamne și Tată Ceresc! Tu ai așezat în lăuntrul meu un tribunal, o judecătorie care mă mustră când păcătuiesc și mă laudă când fac voia Ta. Acest tribunal este cunoștința binelui și răului. Însă păcatul și păcătuirea, încetul cu încetul, înăbușe glasul acestui tribunal. Ajută-mă, Doamne, să-mi pot păstra această judecătorie trează și lucrătoare.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoșilor, trezește în mine neîncetat cunoștința păcatului... Trezește în mine o înfricoșată mustrare sufletească pentru păcate. Ajută-mă să simt această mustrare sufletească până când sunt în viață. Căci trezirea din cealaltă lume nu-mi mai poate ajuta nimic, ci ea îmi va fi de pedeapsă și osândă veșnică. Ajută-mi, Duhule Sfinte, să mă trezesc din păcate în această viață, ca să scap de înfricoșata mustrare și pedeapsă sufletească din cealaltă lume. Amin.