Cum moare cel păcătos, cel care stăruie până la sfârșit în ticăloșie sufletească
Pr. Iosif Trifa - Oglinda inimii omului
Iată cum moare cel păcătos! Iată cum moare cel care stăruie până la sfârșit în fărădelegi și ticăloșie sufletească. „Cumplită este moartea păcătoșilor”, zice într-un loc Psalmistul David (Ps 33, 20). O, voi, păcătoșilor! O, voi, cei care ați asurzit față de chemările Domnului! O, voi, cei care râdeți și vă bateți joc de cele sufletești, mergeți și vedeți cum moare păcătosul!
Un astfel de sfârșit fioros are și Ion, omul cel lumesc. E Ion, omul cel nesocotit care s-a întors iarăși în păcate după ce Duhul Sfânt îl curățise o dată de ele. După ce a căzut a doua oară, n-a vrut să mai asculte chemările Domnului.
Din an în an, Satan l-a legat tot mai tare în lanțurile patimilor rele... Din an în an, s-a cufundat tot mai mult în ticăloșie... Din an în an, Satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieții lui sufletești până ce pe urmă a ajuns un rob chinuit și ferecat în lanțurile diavoleștilor patimi; a ajuns „un mort viu” (Apoc 3, 1).
Într-o bună dimineață s-a îmbolnăvit și cu trupul. I s-a apropiat ziua sfârșitului. Iată, în chipul următor, această fioroasă zi! Iată, în chipul următor, sfârșitul tuturor celor care stăruie până la moarte în fărădelegi și în ticăloșie sufletească!
O, ce cumplit este acest sfârșit! Ion, omul cel lumesc, zace greu bolnav și n-are nici o mângâiere și nici un ajutor suflet esc. El caută să se întărească și acum tot cu duhul diavolului: cu spirtul, cu alcoolul. Păcătoșii nu cunosc altă tărie sufletească decât acest duh al diavolului care amorțește și înfrânge puterea de trezire sufletească a omului...
Ion, omul cel duhovnicesc, avea la căpătâi în clipele morții o Biblie și o lumânare aprinsă. Ion, nesocotitul acesta, are o sticlă cu rachiu. Asta-i „cuminecătura” bețivilor și a păcătoșilor. „Bună” pregătire pentru călătoria cea mare! Cu această pregătire trece și Ion în lumea cealaltă.
Iată-l, s-a „cuminecat” cu alcoolul, cu cuminecătura morții și a pieirii sufletești, și acum se pregătește de plecare. O, ce sfârșit grozav! În clipele morții, Satan îi arată răsplata care-l așteaptă în cealaltă lume... În clipele morții, vede cumplita pedeapsă și osândă care-l așteaptă… Ion aiurește... În zare, vede un foc mare cu două lighioane negre în mijlocul flăcărilor. Focul și lighioanele se apropie de el... Ion se înfioară... Își strânge ultimele puteri și se ridică îngrozit să se apere... El strigă disperat: „Nu mă lăsați!...” Dar totul e în zadar. Strigătul lui e prea târziu. Lighioanele iadului rânjesc de bucuria biruinței și, arătându-i locul și răsplata care-l așteaptă, îi spun răspicat: „Al nostru ești, căci nouă ne-ai slujit!”
Ion se înfioară... Ah! acum înțelege totul... Cei care râd sunt cei care i-au șoptit mereu că nu-i rai și iad, și acum îi arată iadul. Ion se înfioară... Înțelege totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu...
Ah, ce clipe fioroase sunt acestea! Acestea sunt clipele în care cei păcătoși se zvârcolesc și „nu pot muri”. În aceste clipe se aude și cumplita Judecată cerească: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veșnic” (Mt 25, 41). În aceste clipe, păcătosul își dă duhul în mâinile diavolului.
Iată, așa se sfârșește viața celui păcătos! Sfârșitul său e un început de nesfârșite chinuri și suferințe. O, cum n-am eu glas de trâmbiță să strig cuvintele Psalmistului: „Cumplită este moartea păcătoșilor!”, ca să le audă și cei care au asurzit față de cele sufletești! O, cum a orbit diavolul ochii păcătoșilor, să nu vadă prăpastia în care îi trage! O, cum știe Satan a întuneca mintea oamenilor, ca să nu se gândească la moarte și la sfârșitul pe care îl vor avea!
Moartea păcătosului este cumplită pentru că în clipele morții păcătosul stă în fața unei lumi cu care nu s-a ocupat, pe care n-o cunoaște și de care se înfioară. Credinciosul stă liniștit în fața morții, pentru că el stă în fața unei lumi pe care o cunoaște; el stă în fața lumii Mântuitorului pentru Care a trăit și a luptat.
Păcătoșii se cutremură în fața morții, pentru că ei stau în fața unei lumi pentru care în viața lor n-au avut decât cuvinte de hulă, de batjocuri, de nepăsare și acum se tem de pedeapsa acestei lumi.
Credinciosul stă liniștit în fața morții. În acele clipe grele, el nu este singur. Cu el este Domnul și viața lui cea trăită după Evanghelie. Însă păcătosul n-are nici un fel de sprijin și ajutor sufletesc în clipele morții. El se simte singur și părăsit. Idolii la care s-a închinat și în care s-a încrezut: averile, banii, desfătările, trufiile, măririle, bețiile, înșelăciunile etc., nu-i pot da nici un ajutor. În clipele morții toți acești idoli îl părăsesc, se sparg dintr-o dată cu vuiet mare și păcătosul rămâne într-o singurătate fioroasă, fără nici un reazem sufletesc.
Pe lângă această singurătate și părăsire sufletească, păcătosul mai are, în clipele morții, și alte grozave chinuri sufletești. În ceasul morții, chiar și în cel mai păcătos om se trezește conștiința păcatului și mustrarea sufletească pentru păcat. O viață întreagă a dormit conștiința lui, dar acum ea se trezește cu putere mare și îl mustră pentru că și-a cheltuit viața în zadar.
Un învățat creștin din Anglia a strâns întrebări de la o mulțime de oameni care au scăpat, ca prin minune, din gura morții. Optzeci la sută au răspuns că în acele clipe i-a covârșit gândul și mustrarea pentru cât de rău și-au cheltuit viața în nepăsare de cele sufletești. „În fața mea - spunea unul - nu vedeam decât faptele mele cele rele... Simțeam că mă topesc sub groaznica răspundere și mustrare că nu mi-am îngrijit sufletul și am trăit în nepăsare de cele sufletești”.
Chiar și cei mai mari tăgăduitori și hulitori de Dumnezeu în clipele morții și în fața morții și-au văzut nebunia și trufia și au strigat disperați după ajutor sufletesc.
Vine apoi și Satan să sporească chinurile morții celui păcătos. Când trag de moarte, aproape toți păcătoșii dau semne că văd fel de fel de arătări fioroase. De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de un păcătos care, în clipele morții, striga:
„Luați lighioanele de pe mine! Nu mă lăsați!”...
Aceste arătări și vedenii pe care le au cei păcătoși, în clipele morții, sunt ale diavolului și ale iadului. Diavolul e șiret mare. Ca să-i poată câștiga pe oameni, el se ascunde pe sine și ascunde și iadul. El le șoptește mereu păcătoșilor: „Nu este rai, nu este iad, nu este altă viață decât cea de aici: beți, mâncați, chefuiți, păcătuiți și vă petreceți viața!”
Diavolul astupă mereu gura iadului cu frunze și flori frumoase de patimi și plăceri lumești, pentru ca să-i poată atrage în cursă pe cei păcătoși.
Dar, în clipele morții păcătosului, când diavolul și-a asigurat prada, el pune în fața acestuia osânda și pieirea veșnică... Îi arată „răsplata” care-l așteaptă pentru că l-a ascultat.
În clipele morții, diavolul destupă gura iadului în fața păcătosului, zicându-i: „Poftim, intră! Al nostru ești, căci nouă ne-ai slujit...” În ceasul morții, necredinciosul vede aceste arătări, se înfioară și se cutremură... Înțelege totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu... El își dă duhul în mâinile diavolului.
Rugăciune
Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă și mă întărește, ca să n-apuc și eu pe calea care duce la sfârșitul cel groaznic al păcătoșilor. Întărește-mă neîncetat, ca să pot dobândi un sfârșit bun și creștinesc vieții mele... În clipele morții să-mi pot încredința sufletul meu în mâinile Tale...
Duhule Sfinte! Trezește în mine neîncetat aducerea aminte de moarte. Adu-mi aminte neîncetat că este o moarte și o răsplată a faptelor. Adu-mi aminte neîncetat că este cumplită moartea păcătoșilor. Nu mă lăsa, Duhule Sfinte, să mă adoarmă Satan cu șoapte că „mai am vreme” pentru cele sufletești. Strigă neîncetat în urechile mele cuvintele Domnului: „Privegheați și stați gata, că nu știți ziua și ceasul”... Adu-mi aminte neîncetat că eu pot muri azi sau mâine, în noaptea asta sau în cealaltă și că trebuie să stau totdeauna gata pentru a-mi da seama de viața și de faptele mele. Adu-mi aminte neîncetat că trebuie să mă întorc la Domnul până sunt viu, căci la moarte-i prea târziu, e prea târziu. Amin.