Cum moare cel păcătos, cel care stăruie până la sfârşit în ticăloşie sufletească

Iată cum moare cel păcătos! Iată cum moare cel care stăruie până la sfârşit în fărădelegi şi ticăloşie sufletească. „Cumplită este moartea păcătoşilor”, zice într-un loc Psalmistul David (Ps 33, 20). O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi asurzit faţă de chemările Domnului! O, voi, cei care râdeţi şi vă bateţi joc de cele sufleteşti, mergeţi şi vedeţi cum moare păcătosul!

Un astfel de sfârşit fioros are şi Ion, omul cel lumesc. E Ion, omul cel nesocotit care s-a întors iarăşi în păcate după ce Duhul Sfânt îl curăţise o dată de ele. După ce a căzut a doua oară, n-a vrut să mai asculte chemările Domnului.

Din an în an, Satan l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele... Din an în an, s-a cufundat tot mai mult în ticăloşie... Din an în an, Satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieţii lui sufleteşti până ce pe urmă a ajuns un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi; a ajuns „un mort viu” (Apoc 3, 1).

Într-o bună dimineaţă s-a îmbolnăvit şi cu trupul. I s-a apropiat ziua sfârşitului. Iată, în chipul următor, această fioroasă zi! Iată, în chipul următor, sfârşitul tuturor celor care stăruie până la moarte în fărădelegi şi în ticăloşie sufletească!

O, ce cumplit este acest sfârşit! Ion, omul cel lumesc, zace greu bolnav şi n-are nici o mângâiere şi nici un ajutor suflet esc. El caută să se întărească şi acum tot cu duhul diavolului: cu spirtul, cu alcoolul. Păcătoşii nu cunosc altă tărie sufletească decât acest duh al diavolului care amorţeşte şi înfrânge puterea de trezire sufletească a omului...

Ion, omul cel duhovnicesc, avea la căpătâi în clipele morţii o Biblie şi o lumânare aprinsă. Ion, nesocotitul acesta, are o sticlă cu rachiu. Asta-i „cuminecătura” beţivilor şi a păcătoşilor. „Bună” pregătire pentru călătoria cea mare! Cu această pregătire trece şi Ion în lumea cealaltă.

Iată-l, s-a „cuminecat” cu alcoolul, cu cuminecătura morţii şi a pieirii sufleteşti, şi acum se pregăteşte de plecare. O, ce sfârşit grozav! În clipele morţii, Satan îi arată răsplata care-l aşteaptă în cealaltă lume... În clipele morţii, vede cumplita pedeapsă şi osândă care-l aşteaptă… Ion aiureşte... În zare, vede un foc mare cu două lighioane negre în mijlocul flăcărilor. Focul şi lighioanele se apropie de el... Ion se înfioară... Îşi strânge ultimele puteri şi se ridică îngrozit să se apere... El strigă disperat: „Nu mă lăsaţi!...” Dar totul e în zadar. Strigătul lui e prea târziu. Lighioanele iadului rânjesc de bucuria biruinţei şi, arătându-i locul şi răsplata care-l aşteaptă, îi spun răspicat: „Al nostru eşti, căci nouă ne-ai slujit!”

Ion se înfioară... Ah! acum înţelege totul... Cei care râd sunt cei care i-au şoptit mereu că nu-i rai şi iad, şi acum îi arată iadul. Ion se înfioară... Înţelege totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu...

Ah, ce clipe fioroase sunt acestea! Acestea sunt clipele în care cei păcătoşi se zvârcolesc şi „nu pot muri”. În aceste clipe se aude şi cumplita Judecată cerească: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic” (Mt 25, 41). În aceste clipe, păcătosul îşi dă duhul în mâinile diavolului.

Iată, aşa se sfârşeşte viaţa celui păcătos! Sfârşitul său e un început de nesfârşite chinuri şi suferinţe. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă să strig cuvintele Psalmistului: „Cumplită este moartea păcătoşilor!”, ca să le audă şi cei care au asurzit faţă de cele sufleteşti! O, cum a orbit diavolul ochii păcătoşilor, să nu vadă prăpastia în care îi trage! O, cum ştie Satan a întuneca mintea oamenilor, ca să nu se gândească la moarte şi la sfârşitul pe care îl vor avea!

Moartea păcătosului este cumplită pentru că în clipele morţii păcătosul stă în faţa unei lumi cu care nu s-a ocupat, pe care n-o cunoaşte şi de care se înfioară. Credinciosul stă liniştit în faţa morţii, pentru că el stă în faţa unei lumi pe care o cunoaşte; el stă în faţa lumii Mântuitorului pentru Care a trăit şi a luptat.

Păcătoşii se cutremură în faţa morţii, pentru că ei stau în faţa unei lumi pentru care în viaţa lor n-au avut decât cuvinte de hulă, de batjocuri, de nepăsare şi acum se tem de pedeapsa acestei lumi.

Credinciosul stă liniştit în faţa morţii. În acele clipe grele, el nu este singur. Cu el este Domnul şi viaţa lui cea trăită după Evanghelie. Însă păcătosul n-are nici un fel de sprijin şi ajutor sufletesc în clipele morţii. El se simte singur şi părăsit. Idolii la care s-a închinat şi în care s-a încrezut: averile, banii, desfătările, trufiile, măririle, beţiile, înşelăciunile etc., nu-i pot da nici un ajutor. În clipele morţii toţi aceşti idoli îl părăsesc, se sparg dintr-o dată cu vuiet mare şi păcătosul rămâne într-o singurătate fioroasă, fără nici un reazem sufletesc.

Pe lângă această singurătate şi părăsire sufletească, păcătosul mai are, în clipele morţii, şi alte grozave chinuri sufleteşti. În ceasul morţii, chiar şi în cel mai păcătos om se trezeşte conştiinţa păcatului şi mustrarea sufletească pentru păcat. O viaţă întreagă a dormit conştiinţa lui, dar acum ea se trezeşte cu putere mare şi îl mustră pentru că şi-a cheltuit viaţa în zadar.

Un învăţat creştin din Anglia a strâns întrebări de la o mulţime de oameni care au scăpat, ca prin minune, din gura morţii. Optzeci la sută au răspuns că în acele clipe i-a covârşit gândul şi mustrarea pentru cât de rău şi-au cheltuit viaţa în nepăsare de cele sufleteşti. „În faţa mea - spunea unul - nu vedeam decât faptele mele cele rele... Simţeam că mă topesc sub groaznica răspundere şi mustrare că nu mi-am îngrijit sufletul şi am trăit în nepăsare de cele sufleteşti”.

Chiar şi cei mai mari tăgăduitori şi hulitori de Dumnezeu în clipele morţii şi în faţa morţii şi-au văzut nebunia şi trufia şi au strigat disperaţi după ajutor sufletesc.

Vine apoi şi Satan să sporească chinurile morţii celui păcătos. Când trag de moarte, aproape toţi păcătoşii dau semne că văd fel de fel de arătări fioroase. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un păcătos care, în clipele morţii, striga:

„Luaţi lighioanele de pe mine! Nu mă lăsaţi!”...

Aceste arătări şi vedenii pe care le au cei păcătoşi, în clipele morţii, sunt ale diavolului şi ale iadului. Diavolul e şiret mare. Ca să-i poată câştiga pe oameni, el se ascunde pe sine şi ascunde şi iadul. El le şopteşte mereu păcătoşilor: „Nu este rai, nu este iad, nu este altă viaţă decât cea de aici: beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi şi vă petreceţi viaţa!”

Diavolul astupă mereu gura iadului cu frunze şi flori frumoase de patimi şi plăceri lumeşti, pentru ca să-i poată atrage în cursă pe cei păcătoşi.

Dar, în clipele morţii păcătosului, când diavolul şi-a asigurat prada, el pune în faţa acestuia osânda şi pieirea veşnică... Îi arată „răsplata” care-l aşteaptă pentru că l-a ascultat.

În clipele morţii, diavolul destupă gura iadului în faţa păcătosului, zicându-i: „Poftim, intră! Al nostru eşti, căci nouă ne-ai slujit...” În ceasul morţii, necredinciosul vede aceste arătări, se înfioară şi se cutremură... Înţelege totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu... El îşi dă duhul în mâinile diavolului.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte, ca să n-apuc şi eu pe calea care duce la sfârşitul cel groaznic al păcătoşilor. Întăreşte-mă neîncetat, ca să pot dobândi un sfârşit bun şi creştinesc vieţii mele... În clipele morţii să-mi pot încredinţa sufletul meu în mâinile Tale...

Duhule Sfinte! Trezeşte în mine neîncetat aducerea aminte de moarte. Adu-mi aminte neîncetat că este o moarte şi o răsplată a faptelor. Adu-mi aminte neîncetat că este cumplită moartea păcătoşilor. Nu mă lăsa, Duhule Sfinte, să mă adoarmă Satan cu şoapte că „mai am vreme” pentru cele sufleteşti. Strigă neîncetat în urechile mele cuvintele Domnului: „Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul”... Adu-mi aminte neîncetat că eu pot muri azi sau mâine, în noaptea asta sau în cealaltă şi că trebuie să stau totdeauna gata pentru a-mi da seama de viaţa şi de faptele mele. Adu-mi aminte neîncetat că trebuie să mă întorc la Domnul până sunt viu, căci la moarte-i prea târziu, e prea târziu. Amin.