Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt

Hotarul cel mare unde a murit frica

Spuneam mai înainte că în Noul Testament este un hotar unde a murit frica. Acest hotar mare se află în Faptele Apostolilor, capitolul 2. E Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Aici, la Faptele Apostolilor, capitolul 2, este mormântul fricii. Aici a murit frica.

Duhul Sfânt - așa cum făgăduise Mântuitorul - a adus în lume desăvârșirea lucrării Lui. A adus desăvârșirea mântuirii. A adus moartea deplină a omului celui vechi și învierea deplină a celui nou.

Duhul Sfânt a adus și moartea fricii și a tot ce mai trecuse în omul cel nou din firea cea veche. Citiți în Faptele Apostolilor, de la capitolul 2 încolo, și nu veți mai afla urmele omului cel vechi. Și nu veți mai afla nici urmele fricii. Cincizecimea a dat oameni noi, oameni schimbați. Cincizecimea i-a schimbat pe toți; pe Apostoli, ca și pe popor. Iar în schimbarea aceasta, în această minunată schimbare, se observă, înainte de toate, curajul, îndrăzneala. A murit frica, și în locul ei a pășit curajul, îndrăzneala pentru Dumnezeu.

După Pogorârea Duhului, Apostolul Petru - spre pildă - e de nerecunoscut. Îl vestește acum pe Iisus și pocăința cu o îndrăzneală și cu o putere pe care nu le avusese niciodată. Împreună cu Ioan, îi vedem acum făcând minuni (vindecând un slăbănog), pentru că acum credința lor nu mai e bântuită de îndoială și frică, iar în fața sinedriului îi pun pe toți în uimire cu îndrăzneala lor. „Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru și Ioan, s-au mirat, întrucât îi știau pe ei oameni necărturari” (Fapte 4, 13). Iar când sinedriul „le-a poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip” despre Iisus Hristos, „nici să nu mai învețe pe oameni în Numele Lui” - ei au răspuns: „Judecați voi singuri dacă trebuie să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu!” (Fapte 4, 19).

După Cincizecime - ca un dar al Duhului Sfânt - se aude întâia dată în lume parola: „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5, 20). Cu această parolă au trecut prin lume toți creștinii biruitori. Și cu ea vor trece toți creștinii luptători și biruitori.

Darurile Duhului Sfânt sunt multe, dar drumul lor îl deschide îndrăzneala și curajul de a-L vesti pe Iisus cel Răstignit și de a suferit totul pentru El și mântuirea sufletului. Pe această cale îl vedem apucat - deja în capitolul 6 din Faptele Apostolilor - pe arhidiaconul Ștefan. După ce Îl vestește cu putere pe Iisus cel Răstignit, moare liniștit sub pietrele iudeilor.

Și, după el, urmează șiragul cel nesfârșit al celor care și-au dat și viața pentru a-L vesti pe Domnul și pentru a-și mântui sufletul. Biblia și veacul de aur al creștinătății sunt pline cu „oameni care și-au pus în joc și viața pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos (Fapte 15, 26). Darul Duhului Sfânt a omorât cu totul frica din ei.

Duhul Sfânt lucrează și azi tot așa cum a lucrat în ziua Cincizecimii. Semnele și roadele Lui sunt tot aceleași. Semnul revărsării și lucrării Duhului Sfânt este, înainte de toate, îndrăzneala și curajul în cele ale mântuirii sufletului. Un „școlar” al Duhului Sfânt este, înainte de toate, un om fără frică. Frica de oameni, frica de lume a murit din el. E gata să sufere orice pentru Domnul și pentru sufletul său.

Revărsarea Duhului Sfânt n-a lăsat în lume creștini fricoși. Peste cei fricoși n-a suflat Vântul cel Ceresc. Fricoșii n-au trecut prin școala Duhului Sfânt.

Așa e și la Oastea Domnului. Am spus-o de atâtea ori: Oastea Domnului a ieșit din suflarea și revărsarea Duhului Sfânt. Și trăiește prin suflarea și revărsarea Duhului Sfânt. Iar semnul acestei Lucrări este - trebuie să fie - și îndrăzneala, curajul nostru în lupta pentru Împărăția lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletului.

Un ostaș al Domnului este un școlar din „școala” Duhului Sfânt. Iar în școala aceasta nu este frică; a murit cu totul frica. Fricosul n-a trecut însă prin praznicul Cincizecimii; n-a trecut prin revărsarea Duhului Sfânt; n-a trecut prin școala Duhului Sfânt; frica lui este semnul că-i lipsește încă pecetea Duhului Sfânt.

Curajul, îndrăzneala sunt semnul unui ostaș adevărat, al unui ostaș trecut prin Vântul și Focul cel Ceresc.

Slăvit să fie Domnul, avem și semnul acesta la Oastea Domnului! E plină Oastea Domnului de ostași plini de curaj și de îndrăzneală. E plină de „oameni care și-au pus în joc viața pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos” (Fapte 15, 26) - așa încât se miră lumea de ei că „sunt oameni necărturari și totuși vorbesc cu atâta îndrăzneală”...

Fiecare ostaș al Domnului să fie un astfel de luptător. Fiecare ostaș al Domnului trebuie să aibă semnul lucrării Duhului Sfânt: curajul, îndrăzneala pentru Domnul!