„Nu vă temeți!” - în Noul Testament

Solia cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor

Domnul Iisus a venit în lume să strice lucrurile diavolului (1 In 3, 8). Între aceste lucruri ce trebuia stricate era și frica. Pentru că și frica este un lucru al lui Satana. Prin frică, Satana fură credința și încrederea omului în Dumnezeu. Și, pe urmă, îl duce și la lepădarea de Dumnezeu.

De aceea și Mântuitorul a venit în lume cu solia: „Nu vă temeți!” Începând de la acel „Nu te teme, Iosife!” din începutul Evangheliei de la Matei (Mt 1, 20), toate evangheliile sunt pline cu acest preadulce „Nu te teme!”

Cu toate prilejurile, Mântuitorul le spunea învățăceilor că Satana va răscula în capul lor toată lumea și toate prigoanele, să-i facă să se teamă și să piardă mântuirea. „Din pricina Mea - le zicea Iisus - veți fi dați în judecata soboarelor... și veți fi duși în fața dregătorilor... vă vor da în mâinile lor... veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu, dar voi să nu vă temeți de ei! Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul, ci temeți-vă mai degrab de cel ce poate să piardă și sufletul, și trupul în gheenă! (Mt 10, 17-28).

Iată, Mântuitorul ne-a spus aici lămurit de cine să ne temem. De un singur lucru să ne temem în lumea aceasta: de păcat și de diavolul, care e tatăl păcatului. Pentru că păcatul are puterea să omoare și trupul, și sufletul omului.

Mântuitorul umbla neîncetat să scoată frica din Apostolii Lui. „Până și perii capului vostru sunt numărați - le zicea Iisus - deci să nu vă temeți! (Mt 10, 31). Adică, voi sunteți în grija Tatălui Ceresc, deci nu vă temeți! El va purta grijă de voi ca de niște copii ai Lui.

Un leac al fricii acesta este: să avem întotdeauna știința și conștiința că noi trăim în grija Tatălui Ceresc ca niște copilași ai Lui.

Altădată, Mântuitorul i-a lăsat pe Apostoli să-i cuprindă furtuna pe mare. Și, pentru frica lor, i-a mustrat blând, zicându-le: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți încă credință? (Mc 4, 40).

Adică, iată, aici Mântuitorul pune frica alături de necredință. Frica omoară credința. Fricoșii sunt alături de necredincioși, de aceea Iisus îi zicea lui Iair: „Nu te teme, crede numai!” (Mc 5, 36). Adică frica se așezase în drumul credinței și trebuia alungată.

Noi, de regulă, știm că păcatul ne desparte de Domnul, dar uităm că și frica face același lucru. Și ea ne rupe legătura cu Dumnezeu. Un vestit predicator spunea că necredința noastră îi leagă mâinile lui Dumnezeu, să nu ne poată da ajutor și mântuire. Același lucru îl face și frica. Și ea Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, să nu ne poată ajuta.

De aceea, Mântuitorul stăruia mereu să scoată frica din Apostolii Lui și să-i umple de credință, de încredere și curaj. „În lume, necaz veți avea - zicea Mântuitorul - dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). „Să nu se tulbure inima voastră, aveți încredere în Mine!” (In 16, 1-27), căci Eu sunt cu toți copiii Mei și le asigur biruința. „Nu te teme, turmă mică!” (Lc 12, 32), nu vă temeți, copiii Domnului, căci Domnul e cu noi!

Mântuitorul a făcut o școală cu învățăceii Lui, să-i întărească în acel „Nu te teme!” de care are nevoie orice creștin luptător și biruitor.

Mântuitorul a știut cât suntem noi de slabi și cât de mare este ispita fricii, de aceea ne-a lăsat tuturor acel preadulce testament: „Nu vă temeți... căci, iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacului acestuia!” (Mt 28, 10; 20).

Iată, iubiții mei frați, acesta este leacul contra fricii; aceasta este moartea fricii.

Domnul Iisus Hristos ne dă siguranța că va fi cu noi în toate zilele - și, dacă El e cu noi, frica nu mai poate trăi. Căci frica nu poate petrece la un loc cu Domnul. Ori Domnul omoară frica, ori frica Îl alungă pe Domnul. Un creștin adevărat a scăpat de frică.

Domnul Iisus Și-a crescut învățăceii în școala îndrăznelii. I-a învățat să nu se teamă. I-a învățat și prin pilda vieții Sale. Mântuitorul nu S-a ocupat niciodată cu frica și teama zilei de mâine. Și așa erau și învățăceii Lui. Doisprezece oameni simpli pășeau să întoarcă la Dumnezeu o lume întreagă. Intrau într-un război cu o lume întreagă. Și nu se temeau.

Dar - ca și în Vechiul Testament - frica încă nu murise cu totul nici în Noul Testament. Nu murise nici după venirea în lume a Domnului Iisus. O vedem stăruind încă, chiar și în mijlocul învățăceilor Domnului.

Când L-au prins pe Domnul în grădina Ghetsimani, Evanghelia ne spune că «toți ucenicii L-au părăsit și au fugit» (Mt 26, 56). I-a cuprins frica și au fugit... Iar după Înviere, când i S-a arătat lui Toma necredinciosul, Domnul i-a aflat pe Apostoli într-o casă „cu ușile încuiate de frica iudeilor” (In 20, 19).

La fel e cunoscută și istoria lui Petru. Într-o clipă de mare curaj, Petru scosese sabia să-L apere pe Domnul și a declarat solemn că e gata chiar să și moară pentru El (Mt 26, 35), dar pe urmă s-a lepădat de Domnul, de frica unei slujnice.

Adică, era și aici „termometrul” lui „Nu mă tem!” din Vechiul Testament, care făcea „salturi”, în semn de „boală”.

Este însă, în Noul Testament, un hotar mare unde frica moare cu totul. Despre acest hotar vom vorbi în cele ce urmează.