„Nu vă temeţi!” - în Noul Testament

Solia cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor

Domnul Iisus a venit în lume să strice lucrurile diavolului (1 In 3, 8). Între aceste lucruri ce trebuia stricate era şi frica. Pentru că şi frica este un lucru al lui Satana. Prin frică, Satana fură credinţa şi încrederea omului în Dumnezeu. Şi, pe urmă, îl duce şi la lepădarea de Dumnezeu.

De aceea şi Mântuitorul a venit în lume cu solia: „Nu vă temeţi!” Începând de la acel „Nu te teme, Iosife!” din începutul Evangheliei de la Matei (Mt 1, 20), toate evangheliile sunt pline cu acest preadulce „Nu te teme!”

Cu toate prilejurile, Mântuitorul le spunea învăţăceilor că Satana va răscula în capul lor toată lumea şi toate prigoanele, să-i facă să se teamă şi să piardă mântuirea. „Din pricina Mea - le zicea Iisus - veţi fi daţi în judecata soboarelor... şi veţi fi duşi în faţa dregătorilor... vă vor da în mâinile lor... veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar voi să nu vă temeţi de ei! Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrab de cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă! (Mt 10, 17-28).

Iată, Mântuitorul ne-a spus aici lămurit de cine să ne temem. De un singur lucru să ne temem în lumea aceasta: de păcat şi de diavolul, care e tatăl păcatului. Pentru că păcatul are puterea să omoare şi trupul, şi sufletul omului.

Mântuitorul umbla neîncetat să scoată frica din Apostolii Lui. „Până şi perii capului vostru sunt număraţi - le zicea Iisus - deci să nu vă temeţi! (Mt 10, 31). Adică, voi sunteţi în grija Tatălui Ceresc, deci nu vă temeţi! El va purta grijă de voi ca de nişte copii ai Lui.

Un leac al fricii acesta este: să avem întotdeauna ştiinţa şi conştiinţa că noi trăim în grija Tatălui Ceresc ca nişte copilaşi ai Lui.

Altădată, Mântuitorul i-a lăsat pe Apostoli să-i cuprindă furtuna pe mare. Şi, pentru frica lor, i-a mustrat blând, zicându-le: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi încă credinţă? (Mc 4, 40).

Adică, iată, aici Mântuitorul pune frica alături de necredinţă. Frica omoară credinţa. Fricoşii sunt alături de necredincioşi, de aceea Iisus îi zicea lui Iair: „Nu te teme, crede numai!” (Mc 5, 36). Adică frica se aşezase în drumul credinţei şi trebuia alungată.

Noi, de regulă, ştim că păcatul ne desparte de Domnul, dar uităm că şi frica face acelaşi lucru. Şi ea ne rupe legătura cu Dumnezeu. Un vestit predicator spunea că necredinţa noastră îi leagă mâinile lui Dumnezeu, să nu ne poată da ajutor şi mântuire. Acelaşi lucru îl face şi frica. Şi ea Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, să nu ne poată ajuta.

De aceea, Mântuitorul stăruia mereu să scoată frica din Apostolii Lui şi să-i umple de credinţă, de încredere şi curaj. „În lume, necaz veţi avea - zicea Mântuitorul - dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). „Să nu se tulbure inima voastră, aveţi încredere în Mine!” (In 16, 1-27), căci Eu sunt cu toţi copiii Mei şi le asigur biruinţa. „Nu te teme, turmă mică!” (Lc 12, 32), nu vă temeţi, copiii Domnului, căci Domnul e cu noi!

Mântuitorul a făcut o şcoală cu învăţăceii Lui, să-i întărească în acel „Nu te teme!” de care are nevoie orice creştin luptător şi biruitor.

Mântuitorul a ştiut cât suntem noi de slabi şi cât de mare este ispita fricii, de aceea ne-a lăsat tuturor acel preadulce testament: „Nu vă temeţi... căci, iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului acestuia!” (Mt 28, 10; 20).

Iată, iubiţii mei fraţi, acesta este leacul contra fricii; aceasta este moartea fricii.

Domnul Iisus Hristos ne dă siguranţa că va fi cu noi în toate zilele - şi, dacă El e cu noi, frica nu mai poate trăi. Căci frica nu poate petrece la un loc cu Domnul. Ori Domnul omoară frica, ori frica Îl alungă pe Domnul. Un creştin adevărat a scăpat de frică.

Domnul Iisus Şi-a crescut învăţăceii în şcoala îndrăznelii. I-a învăţat să nu se teamă. I-a învăţat şi prin pilda vieţii Sale. Mântuitorul nu S-a ocupat niciodată cu frica şi teama zilei de mâine. Şi aşa erau şi învăţăceii Lui. Doisprezece oameni simpli păşeau să întoarcă la Dumnezeu o lume întreagă. Intrau într-un război cu o lume întreagă. Şi nu se temeau.

Dar - ca şi în Vechiul Testament - frica încă nu murise cu totul nici în Noul Testament. Nu murise nici după venirea în lume a Domnului Iisus. O vedem stăruind încă, chiar şi în mijlocul învăţăceilor Domnului.

Când L-au prins pe Domnul în grădina Ghetsimani, Evanghelia ne spune că «toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit» (Mt 26, 56). I-a cuprins frica şi au fugit... Iar după Înviere, când i S-a arătat lui Toma necredinciosul, Domnul i-a aflat pe Apostoli într-o casă „cu uşile încuiate de frica iudeilor” (In 20, 19).

La fel e cunoscută şi istoria lui Petru. Într-o clipă de mare curaj, Petru scosese sabia să-L apere pe Domnul şi a declarat solemn că e gata chiar să şi moară pentru El (Mt 26, 35), dar pe urmă s-a lepădat de Domnul, de frica unei slujnice.

Adică, era şi aici „termometrul” lui „Nu mă tem!” din Vechiul Testament, care făcea „salturi”, în semn de „boală”.

Este însă, în Noul Testament, un hotar mare unde frica moare cu totul. Despre acest hotar vom vorbi în cele ce urmează.