Cine ar putea opri vântul?
Pr. Iosif Trifa - Vântul cel ceresc
Cei ce cred că pot opri Vântul cel Ceresc
Vântul unde voiește suflă...; iar unde voiește să sufle, acolo nu există putere omenească ce ar putea opri suflarea Lui. A încerca să oprești suflarea Vântului ceresc, însemnă a încerca să te lupți contra lui Dumnezeu.
Eu mă gândesc aici și la Mișcarea Oastei Domnului. Câte atacuri a primit această Mișcare! Și prin toate a răzbit, pentru că prin ea suflă Vântul cel ceresc.
În anul 1927, ministrul de Interne dăduse ordin pe toată țara contra Oastei:
„Domnule Prefect! Am onoarea a vă face cunoscut că, în anul 1927, a luat ființă o nouă sectă religioasă, intitulată «Oastea Domnului», condusă de Ioan Trifa din Sibiu, care publică reviste și broșuri de propagandă pentru noii adepți și ar avea până în prezent câte zece sectanți în fiecare județ. Vă rugăm să luați măsuri. Inspectorul general de siguranță”.
A putut face ceva acest ordin? A putut opri mișcarea Oastei? Da, de unde! Dimpotrivă, oștirea Domnului a crescut în acel an cu încă zece mii de luptători.
Eu îi scriam atunci, prin Foaie, d-lui ministru: „D-le ministru! V-ați luat la harță cu «vântul»..., faceți cercetare contra «vântului». Dacă credeți că puteți opri vântul să nu sufle «încotro vrea» - apoi, desigur, veți putea opri și Oastea Domnului.
Oastea Domnului a ieșit dintr-o suflare a Duhului Sfânt și, câtă vreme trăiește din această suflare, orice atacuri s-ar da contra ei (pe față sau pe ascuns) sunt și vor fi zadarnice.”
Și atacuri va avea până la sfârșit. „Vântul” Duhului Sfânt multora nu le place. Dintr-o parohie din nordul Ardealului s-a făcut arătare contra noastră: „Am avut liniște în comună - spunea plângerea - până n-a venit Oastea Domnului; dar, de când a venit Oastea Domnului, ni s-a tulburat liniștea”. Desigur, „liniștea” din comună era „liniștea” „văilor morții” din Elveția...; era „liniștea” unei vieți păcătoase. Oamenii își vedeau în pace de beții, de chefuri, de înjurături și alte păcate. Iar Oastea, cu „vântul” ei, a tulburat această „liniște”.
Însușirea Vântului ceresc tocmai aceasta este: el trezește în oameni marile întrebări ale mântuirii sufletești. Când începe a sufla Vântul cel ceresc, ca și în Ziua Cincizecimii, oamenii păcătoși încep a se întreba: „Fraților, ce să facem, ca să ne mântuim?” (Fapte 2, 37).
Vai de locul și comuna unde nu-i nimeni să dea răspuns la acest vuiet al Duhului Sfânt! Vai de locul unde nu sunt „apostoli”, să dea un răspuns la acest „vuiet”!... Și vai de locul pe unde „apostolii”, în loc de răspuns la acest „vânt”, umblă cu „arătări” contra Oastei Domnului! Arătare ar trebui făcută nu contra Oastei Domnului, ci contra Vântului ceresc.
Vântul cel ceresc nu place multora. El tulbură „comoditatea” și liniștea oamenilor. Nici cu „Siguranțe”, nici cu ordine, nici cu arătări, nici cu orice fel de atacuri, nu poate opri cineva Vântul cel ceresc să nu sufle acolo unde vrea El.