Cine ar putea opri vântul?

Cei ce cred că pot opri Vântul cel Ceresc

Vântul unde voieşte suflă...; iar unde voieşte să sufle, acolo nu există putere omenească ce ar putea opri suflarea Lui. A încerca să opreşti suflarea Vântului ceresc, însemnă a încerca să te lupţi contra lui Dumnezeu.

Eu mă gândesc aici şi la Mişcarea Oastei Domnului. Câte atacuri a primit această Mişcare! Şi prin toate a răzbit, pentru că prin ea suflă Vântul cel ceresc.

În anul 1927, ministrul de Interne dăduse ordin pe toată ţara contra Oastei:

„Domnule Prefect! Am onoarea a vă face cunoscut că, în anul 1927, a luat fiinţă o nouă sectă religioasă, intitulată «Oastea Domnului», condusă de Ioan Trifa din Sibiu, care publică reviste şi broşuri de propagandă pentru noii adepţi şi ar avea până în prezent câte zece sectanţi în fiecare judeţ. Vă rugăm să luaţi măsuri. Inspectorul general de siguranţă”.

A putut face ceva acest ordin? A putut opri mişcarea Oastei? Da, de unde! Dimpotrivă, oştirea Domnului a crescut în acel an cu încă zece mii de luptători.

Eu îi scriam atunci, prin Foaie, d-lui ministru: „D-le ministru! V-aţi luat la harţă cu «vântul»..., faceţi cercetare contra «vântului». Dacă credeţi că puteţi opri vântul să nu sufle «încotro vrea» - apoi, desigur, veţi putea opri şi Oastea Domnului.

Oastea Domnului a ieşit dintr-o suflare a Duhului Sfânt şi, câtă vreme trăieşte din această suflare, orice atacuri s-ar da contra ei (pe faţă sau pe ascuns) sunt şi vor fi zadarnice.”

Şi atacuri va avea până la sfârşit. „Vântul” Duhului Sfânt multora nu le place. Dintr-o parohie din nordul Ardealului s-a făcut arătare contra noastră: „Am avut linişte în comună - spunea plângerea - până n-a venit Oastea Domnului; dar, de când a venit Oastea Domnului, ni s-a tulburat liniştea”. Desigur, „liniştea” din comună era „liniştea” „văilor morţii” din Elveţia...; era „liniştea” unei vieţi păcătoase. Oamenii îşi vedeau în pace de beţii, de chefuri, de înjurături şi alte păcate. Iar Oastea, cu „vântul” ei, a tulburat această „linişte”.

Însuşirea Vântului ceresc tocmai aceasta este: el trezeşte în oameni marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Când începe a sufla Vântul cel ceresc, ca şi în Ziua Cincizecimii, oamenii păcătoşi încep a se întreba: „Fraţilor, ce să facem, ca să ne mântuim?” (Fapte 2, 37).

Vai de locul şi comuna unde nu-i nimeni să dea răspuns la acest vuiet al Duhului Sfânt! Vai de locul unde nu sunt „apostoli”, să dea un răspuns la acest „vuiet”!... Şi vai de locul pe unde „apostolii”, în loc de răspuns la acest „vânt”, umblă cu „arătări” contra Oastei Domnului! Arătare ar trebui făcută nu contra Oastei Domnului, ci contra Vântului ceresc.

Vântul cel ceresc nu place multora. El tulbură „comoditatea” şi liniştea oamenilor. Nici cu „Siguranţe”, nici cu ordine, nici cu arătări, nici cu orice fel de atacuri, nu poate opri cineva Vântul cel ceresc să nu sufle acolo unde vrea El.