Lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc

„Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere, când suflă vântul Domnului” (Is 40, 7).

Am vorbit până acum despre multe feluri de lucrări ale Vântului ceresc. La rând, avem acum o alta, de cea mai mare însemnătate. Vântul Duhului Sfânt face şi o lucrare uscătoare.

El este şi un vânt uscător. În ce înţeles, vom vedea!

Acest vânt uscător îl vedem şi în lucrarea lui Ioan Botezătorul, pe care Isaia prorocul a profeţit-o prin cuvintele: „Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului!...» Un glas zice: «Strigă!» Şi eu am răspuns: «Ce voi striga?» Iar glasul mi-a zis: «Strigă că orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere, când suflă Vântul Dom nului»” (Is 40, 3-8).

Mulţi cred că aici este vorba despre moarte şi despre scurtimea vieţii noastre. Va fi şi asta, dar aici este vorba mai mult despre lucrarea cea uscătoare a Duhului Sfânt.

Trebuie să ştim un lucru. Calea Domnului o pregăteşte totdeauna Vântul cel uscător al Duhului Sfânt. Calea mântuirii noastre o deschide totdeauna Vântul cel uscător al Duhului Sfânt. Domnul nu lucrează până când Vântul cel ceresc nu usucă mai întâi iarba şi toate florile firii noastre celei vechi (închipuirea noastră, trufia, puterea etc.). În ţarina inimii noastre, marele Semănător nu aruncă nici o sămânţă până ce vântul Duhului Sfânt n-a smuls şi n-a uscat, mai întâi, rădăcinile şi buruienile noastre cele rele.

Aşa a fost şi lucrarea lui Ioan Botezătorul: o lucrare de pregătire pentru Mântuitorul şi mântuire. Predica lui răsuna „în pustie”. În jurul lui totul era un deşert sufletesc. Chemarea lui nu era de a sădi, ci de a smulge. Duhul care sufla prin predica lui Ioan era un crivăţ aspru, era un vânt uscător, care pregătea o lume pierdută pentru primirea mântuirii.

Când a venit Mântuitorul, a aflat o lume veştejită, a cărei mărire şi putere sufletească pieriseră de mult. Rădăcina bătrânului Iesei se uscase. Domnul era un vlăstar nou răsărit din ea. Sceptrul şi puterea căzuseră din mâna lui Iuda, tocmai când a sosit Eroul. Pe tronul lui David şedea un străin, iar în ţara făgăduinţei stăpâneau romanii. Iudaismul era şi el o haină veche. Catapeteasma bisericii s-a rupt în două şi Legea cu jertfele ei a încetat. Totul uscase Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt. Iisus Mântuitorul a început clădirea mântuirii pe o temelie nouă. Nimic n-a luat din materialul cel vechi. Nimic n-avea ce să ia.

Tot aşa e şi cu mântuirea noastră. Tot ce este întru noi vechi şi trupesc trebuie să se usuce, pentru că este numai iarbă. Duhul Sfânt, ca şi vântul, trebuie să sufle peste câmpul sufletului nostru şi să vestejească frumuseţea şi „strălucirea” noastră cea trupească. Vântul cel ceresc ne face să privim adânc în sufletele noastre, să înţelegem că trupul este netrebnic, că firea noastră cea căzută este însăşi stricăciunea; „cei care sunt ai trupului nu vor putea să vadă pe Dumnezeu” (Rom 8, 8). Sămânţa cea nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu poate prinde şi poate rămâne numai după lucrarea uscătoare a Vântului ceresc.

Mulţi vestitori ai Evangheliei uită acest lucru. Ei seamănă într-un ogor nelucrat. A-L predica pe Iisus unor păcătoşi îngâmfaţi e un lucru zadarnic. Numai cei bolnavi au nevoie de doctor. Lucrarea mântuirii sufleteşti se începe cu o înfrângere, cu o dărâmare. Duhul Sfânt nu zideşte pe vechiul fundament. Pe fân, paie sau pe lemne, El nu va clădi niciodată. El vine ca un vifor şi răstoarnă, mai întâi, întreg „turnul” îngâmfării noastre. El frânge sabia noastră, armele noastre, puterea noastră. Numai după ce a măturat această „temelie de nisip”, aşază în suflet „piatra cea din capul unghiului”.

Acesta e felul de a lucra al Duhului Sfânt şi de aici vine neînţelegerea şi nedumerirea celor ce apucă în căile mântuirii. Păcătosul, deşteptat, aşteaptă să-i vină îndată pace şi dar. Însă, de multe ori, îi vine tocmai contrariul. Şi, atunci, se întreabă mirat: „Cum se poate asta? Acesta este răspunsul ce-mi vine la rugăciunea mea şi întoarcerea mea? Eu am strigat: «Auzi-mă, Doamne!», şi, iată, El mă răneşte. Eu am strigat: «Îmbracă-mă!», şi, iată, El rupe de pe mine şi puţinele zdrenţe ce le mai aveam. Eu am strigat: «Ridică-mă!»”, şi, iată, El mă aruncă în gunoi... Aceasta este, oare, lucrarea mântuirii?”

Păcătosule, nu te mira! Aşa este, cum spui! Dar nu vezi tu că altcum nu se poate? Cum vei putea fi însănătoşit, câtă vreme rana ta cea sufletească este plină de murdărie? Ar fi o nebunie să vindeci rana lăsând în ea puroiul! Doctorul cel Mare taie cu cuţitul Său cel ascuţit tot ce este rău în tine, căci astfel te vei vindeca cu siguranţă. Nu vezi, oare, că este un lucru foarte cuminte să fii mai întâi dezbrăcat de hainele tale cele murdare, ca să poţi îmbrăca pe cele noi şi curate? Sau poate doreşti să îmbraci dreptatea lui Hristos, care este albă ca zăpada, peste murdăria ta şi zdrenţele tale? Nu, aceasta nu se poate! Haina ta cea veche şi murdară trebuie lepădată! Tu n-ai putea preţui sângele cel scump al scumpului nostru Mântuitor, prin care te curăţi de tot păcatul, dacă n-ai cunoaşte, mai întâi, cât de murdar eşti. Iar acest lucru îl face Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt.

Vântul cel uscător, la facerea lumii

Ce frumos se arată acest adevăr şi la facerea lumii! Marele Arhitect, Dumnezeu Făcătorul, a făcut pământul din nimic. Şi viaţa de pe el tot aşa. „Pământul era pustiu şi gol şi întuneric mare stăpânea peste adâncuri” (Facere 1, 2). În lucrarea Sa, Dumnezeu Făcătorul n-a folosit nici planul vreunui arhitect şi nici ceva material străin. El a creat totul nou, prin darul Său.

Aşa este şi cu crearea omului celui „nou”, omul cel „duhovnicesc” (1 Cor 3, 1 ). Când Dumnezeu face dintr-un om vechi un om nou (Rom 6, 6), dintr-o făptură veche „o făptură nouă” (Gal 5, 24), El nu împrumută nimic şi nu foloseşte nimic din omul cel vechi, ci face totul nou. El nu cârpeşte, El nu pune petic nou la haină veche (Mt 9, 16), ci face o haină nouă. El nu clădeşte lângă casa noastră cea veche încă o încăpere, nouă, ci clădeşte o casă nouă, o făptură nouă.

„Pământul era pustiu şi gol şi întuneric mare stăpânea peste adâncuri...” Exact aşa suntem şi noi în tot timpul cât trăim ca nişte oameni vechi, ca nişte oameni lumeşti (Rom 8). Întunecime mare stăpâneşte inimile noastre. Aşa suntem şi noi, până în clipa binecuvântată când darul lui Dumnezeu, prin suflarea Duhului Sfânt, ne zice: „Să fie lumină!”. Vântul cel ceresc usucă, mai întâi, toate nădejdile noastre omeneşti, toată încrederea în puterile şi meritele noastre omeneşti, pentru ca, după această uscare, să vină Darul lui Dumnezeu.

Aşa a fost mântuit Noe din apele potopului. Aşa au fost mântuiţi israelitenii, când, în Egipt, în faţa Mării Roşii şi de atâtea ori prin pustie, îşi pierduseră toate nădejdile de mântuire. Domnul a intervenit numai prin ofilirea acestor nădejdi. Un om nou poate răsări şi poate învia numai pe urma morţii omului celui vechi.

„Tot trupul este iarbă...”

„Tot trupul este iarbă, şi bunătăţile lui ca floarea câmpului”. Aşa se întâmplă când Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt suflă peste un suflet de om. Numaidecât în acel suflet se usucă tot ce este al cărnii, toate înclinările trupeşti. Unde suflă şi usucă Vântul cel ceresc, acolo încetează îndată orice bucurie şi desfătare întru plăcerile cele lumeşti. Când Duhul Domnului suflă peste noi, deodată ni se schimbă gusturile. Ceea ce ni se părea dulce devine amar; şi ceea ce ni se părea amar devine dulce şi plăcut.

Un om nu poate iubi păcatul „dacă, într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el” (Rom 8, 9). Cel ce continuă a iubi lumea cu desfătările ei, peste acela n-a suflat încă Vântul cel ceresc; el va rămâne mai departe un fiu al „trupului” (Rom 8).

„Lumea cu plăcerile şi desfătările ei, pentru omul cel vechi, cel lumesc, este o livadă plină cu flori încântătoare. Dar pentru omul cel nou această livadă este plină de flori ofilite şi veştejite.” Peste ele a suflat Vântul cel ceresc.

După suflarea Vântului ceresc, omul cel nou priveşte câmpia acestei lumi, în „florile” căreia şi el s-a desfătat; şi, văzând-o vestejită şi uscată, strigă şi el cu înţeleptul Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune...” Uite în ce fel de deşertăciuni mă desfătam eu! Uite în ce fel de nebunii îmi căutam eu fericirea! Uite în ce fel de prostii îmi aflam eu plăcerea! Ah, acum mi-e scârbă de ele; mă mir cum au putut să-mi placă aceste nebunii!

Vântul cel ceresc trebuie să vestejească şi să ofilească toate plăcerile şi desfătările noastre cele lumeşti, altcum n-a suflat cu adevărat peste noi.

O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc, şi suflă şi peste viaţa mea! Vino şi usucă în mine tot ce mai este încă din omul cel vechi..., usucă toate ieşirile şi înclinările firii celei vechi! Suflă, Duhule Sfinte, şi peste câmpia vieţii mele, să piară din ea toată iarba deşertăciunilor lumeşti şi să se ofilească toate florile lumeştilor desfătări!

El usucă îngâmfarea noastră

Vântul cel uscător al Duhului Sfânt usucă şi îngâmfarea noastră! Înainte de a sufla acest Vânt, vai, cât de greşit ne judecam pe noi înşine şi starea noastră cea sufletească! Eram şi noi în chipul tânărului din Evanghelie, care se lăuda că păzeşte poruncile (Lc 18, 20). Eram şi în chipul fariseului, zicându-ne cu el: „Postesc de două ori pe săptămână, îmi fac datoria de creştin; mă păzesc cât pot şi de păcate... iaca, «mărunţişuri» de astea de mai păcătuiesc...”

Dar judecata asta - greşită şi îngâmfată - se schimbă cu totul, îndată ce suflă peste noi Vântul cel binecuvântat al Duhului Sfânt.

Vântul cel ceresc usucă toate laudele noastre, toată îngâmfarea noastră, toate „meritele” noastre şi toate nădejdile noastre, cu „păzirea” de păcate şi „plinirea datoriilor”. Vântul cel ceresc ne arată aşa cum suntem: cufundaţi în păcate şi neputincioşi de a ieşi din ele cu puterile noastre proprii. Vântul cel ceresc ne dă glas să strigăm: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte?” (Rom 7, 24). Vântul cel ceresc ne apleacă în faţa Mântuitorului cu Apostolul Petru şi ne dă glas să strigăm şi noi cu el: „Ieşi de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu!...”; un vas spurcat sunt eu, o, Doamne!...; nici ochii mei să-i ridic spre bunătatea şi dragostea Ta nu cutez...

„Pe onoarea mea!”

Vântul cel ceresc mai are încă multe, multe de uscat în viaţa noastră. Vântul cel ceresc usucă şi toate hotărârile ce se iau contra păcatelor, fără ca ele să fi fost, mai întâi, sigilate cu Sângele Crucii. Între oameni se aud, adeseori, hotărâri ca acestea: „Vreau să mă las de ceea şi ceea; doar eu sunt stăpân pe mine; eu mă pot stăpâni”. Dar toate aceste hotărâri se sfârşesc, de regulă, cu: „Am cercat, dar nu pot!”.

Toate hotărârile ce purced din „puterile” noastre proprii sunt flori frumoase care se veştejesc la cea dintâi arşiţă a ispitelor. Există în ţară o societate antialcoolică, «Temperanţa», care umblă să-i scoată pe oameni din patima beţiei, luândule „cuvântul de onoare”: „Pe onoarea mea făgăduiesc că nu mă voi mai îmbăta!” Poate avea vreo putere acest legământ? Desigur că nu! În lumina Evangheliei, el nu preţuieşte nimic, iar omului nu-i dă absolut nici o putere. Te poţi îmbăta tot atât de crâncen şi cu „onoarea” ca şi fără ea. Contra patimilor şi a păcatului, îi trebuie omului o putere de Sus, o putere cerească, puterea Evangheliei (şi când te gândeşti că sunt şi unii vestitori ai Evangheliei care umblă să scoată suflete din pierzarea alcoolului cu astfel de făgăduieli de „onoare”! Ce lipsă de înţelegere!).

Vântul cel ceresc usucă toate acele hotărâri care se reazemă pe „puterea” şi „onoarea” noastră. Vântul cel ceresc ne smereşte şi ne umileşte, aplecându-ne la picioarele Crucii, la picioarele Celui Ce a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Fără de acest izvor al puterii şi îndreptării, nu putem face nimic şi toate hotărârile noastre nu valorează nimic.

Aceasta să o luăm pe sufletul nostru şi noi, cei din Oastea Domnului!

Chemarea Vântului ceresc este, în primul rând, să usuce, să omoare şi apoi să învie. Vântul cel ceresc umblă neîncetat să omoare în noi pe omul cel vechi, pe omul lumesc. El umblă neîncetat să usuce toate încercările noastre de a ne mântui prin puterile proprii. El ne spune neîncetat că moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu nu se nasc „nici din sânge, nici din voinţă de bărbat, ci din Dumnezeu” (In 1, 13). Lucrarea mântuirii noastre trebuie să fie lucrarea Duhului Sfânt, altcum ne va părăsi tocmai când credem că suntem mai tari în cele sufleteşti.

Să ne însemnăm bine un lucru: Duhul Sfânt învie numai acolo unde, mai întâi, a omorât firea noastră cea veche. El vindecă numai acolo unde, mai întâi, a rănit. „Eu omor” şi Eu „înviez” zice Domnul. „El ne-a rănit şi El ne va vindeca” (Osea 6, 1).