Lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc

„Orice făptură este ca iarba și toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere, când suflă vântul Domnului” (Is 40, 7).

Am vorbit până acum despre multe feluri de lucrări ale Vântului ceresc. La rând, avem acum o alta, de cea mai mare însemnătate. Vântul Duhului Sfânt face și o lucrare uscătoare.

El este și un vânt uscător. În ce înțeles, vom vedea!

Acest vânt uscător îl vedem și în lucrarea lui Ioan Botezătorul, pe care Isaia prorocul a profețit-o prin cuvintele: „Un glas strigă: «Pregătiți în pustie calea Domnului!...» Un glas zice: «Strigă!» Și eu am răspuns: «Ce voi striga?» Iar glasul mi-a zis: «Strigă că orice făptură este ca iarba și toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere, când suflă Vântul Dom nului»” (Is 40, 3-8).

Mulți cred că aici este vorba despre moarte și despre scurtimea vieții noastre. Va fi și asta, dar aici este vorba mai mult despre lucrarea cea uscătoare a Duhului Sfânt.

Trebuie să știm un lucru. Calea Domnului o pregătește totdeauna Vântul cel uscător al Duhului Sfânt. Calea mântuirii noastre o deschide totdeauna Vântul cel uscător al Duhului Sfânt. Domnul nu lucrează până când Vântul cel ceresc nu usucă mai întâi iarba și toate florile firii noastre celei vechi (închipuirea noastră, trufia, puterea etc.). În țarina inimii noastre, marele Semănător nu aruncă nici o sămânță până ce vântul Duhului Sfânt n-a smuls și n-a uscat, mai întâi, rădăcinile și buruienile noastre cele rele.

Așa a fost și lucrarea lui Ioan Botezătorul: o lucrare de pregătire pentru Mântuitorul și mântuire. Predica lui răsuna „în pustie”. În jurul lui totul era un deșert sufletesc. Chemarea lui nu era de a sădi, ci de a smulge. Duhul care sufla prin predica lui Ioan era un crivăț aspru, era un vânt uscător, care pregătea o lume pierdută pentru primirea mântuirii.

Când a venit Mântuitorul, a aflat o lume veștejită, a cărei mărire și putere sufletească pieriseră de mult. Rădăcina bătrânului Iesei se uscase. Domnul era un vlăstar nou răsărit din ea. Sceptrul și puterea căzuseră din mâna lui Iuda, tocmai când a sosit Eroul. Pe tronul lui David ședea un străin, iar în țara făgăduinței stăpâneau romanii. Iudaismul era și el o haină veche. Catapeteasma bisericii s-a rupt în două și Legea cu jertfele ei a încetat. Totul uscase Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt. Iisus Mântuitorul a început clădirea mântuirii pe o temelie nouă. Nimic n-a luat din materialul cel vechi. Nimic n-avea ce să ia.

Tot așa e și cu mântuirea noastră. Tot ce este întru noi vechi și trupesc trebuie să se usuce, pentru că este numai iarbă. Duhul Sfânt, ca și vântul, trebuie să sufle peste câmpul sufletului nostru și să vestejească frumusețea și „strălucirea” noastră cea trupească. Vântul cel ceresc ne face să privim adânc în sufletele noastre, să înțelegem că trupul este netrebnic, că firea noastră cea căzută este însăși stricăciunea; „cei care sunt ai trupului nu vor putea să vadă pe Dumnezeu” (Rom 8, 8). Sămânța cea nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu poate prinde și poate rămâne numai după lucrarea uscătoare a Vântului ceresc.

Mulți vestitori ai Evangheliei uită acest lucru. Ei seamănă într-un ogor nelucrat. A-L predica pe Iisus unor păcătoși îngâmfați e un lucru zadarnic. Numai cei bolnavi au nevoie de doctor. Lucrarea mântuirii sufletești se începe cu o înfrângere, cu o dărâmare. Duhul Sfânt nu zidește pe vechiul fundament. Pe fân, paie sau pe lemne, El nu va clădi niciodată. El vine ca un vifor și răstoarnă, mai întâi, întreg „turnul” îngâmfării noastre. El frânge sabia noastră, armele noastre, puterea noastră. Numai după ce a măturat această „temelie de nisip”, așază în suflet „piatra cea din capul unghiului”.

Acesta e felul de a lucra al Duhului Sfânt și de aici vine neînțelegerea și nedumerirea celor ce apucă în căile mântuirii. Păcătosul, deșteptat, așteaptă să-i vină îndată pace și dar. Însă, de multe ori, îi vine tocmai contrariul. Și, atunci, se întreabă mirat: „Cum se poate asta? Acesta este răspunsul ce-mi vine la rugăciunea mea și întoarcerea mea? Eu am strigat: «Auzi-mă, Doamne!», și, iată, El mă rănește. Eu am strigat: «Îmbracă-mă!», și, iată, El rupe de pe mine și puținele zdrențe ce le mai aveam. Eu am strigat: «Ridică-mă!»”, și, iată, El mă aruncă în gunoi... Aceasta este, oare, lucrarea mântuirii?”

Păcătosule, nu te mira! Așa este, cum spui! Dar nu vezi tu că altcum nu se poate? Cum vei putea fi însănătoșit, câtă vreme rana ta cea sufletească este plină de murdărie? Ar fi o nebunie să vindeci rana lăsând în ea puroiul! Doctorul cel Mare taie cu cuțitul Său cel ascuțit tot ce este rău în tine, căci astfel te vei vindeca cu siguranță. Nu vezi, oare, că este un lucru foarte cuminte să fii mai întâi dezbrăcat de hainele tale cele murdare, ca să poți îmbrăca pe cele noi și curate? Sau poate dorești să îmbraci dreptatea lui Hristos, care este albă ca zăpada, peste murdăria ta și zdrențele tale? Nu, aceasta nu se poate! Haina ta cea veche și murdară trebuie lepădată! Tu n-ai putea prețui sângele cel scump al scumpului nostru Mântuitor, prin care te curăți de tot păcatul, dacă n-ai cunoaște, mai întâi, cât de murdar ești. Iar acest lucru îl face Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt.

Vântul cel uscător, la facerea lumii

Ce frumos se arată acest adevăr și la facerea lumii! Marele Arhitect, Dumnezeu Făcătorul, a făcut pământul din nimic. Și viața de pe el tot așa. „Pământul era pustiu și gol și întuneric mare stăpânea peste adâncuri” (Facere 1, 2). În lucrarea Sa, Dumnezeu Făcătorul n-a folosit nici planul vreunui arhitect și nici ceva material străin. El a creat totul nou, prin darul Său.

Așa este și cu crearea omului celui „nou”, omul cel „duhovnicesc” (1 Cor 3, 1 ). Când Dumnezeu face dintr-un om vechi un om nou (Rom 6, 6), dintr-o făptură veche „o făptură nouă” (Gal 5, 24), El nu împrumută nimic și nu folosește nimic din omul cel vechi, ci face totul nou. El nu cârpește, El nu pune petic nou la haină veche (Mt 9, 16), ci face o haină nouă. El nu clădește lângă casa noastră cea veche încă o încăpere, nouă, ci clădește o casă nouă, o făptură nouă.

„Pământul era pustiu și gol și întuneric mare stăpânea peste adâncuri...” Exact așa suntem și noi în tot timpul cât trăim ca niște oameni vechi, ca niște oameni lumești (Rom 8). Întunecime mare stăpânește inimile noastre. Așa suntem și noi, până în clipa binecuvântată când darul lui Dumnezeu, prin suflarea Duhului Sfânt, ne zice: „Să fie lumină!”. Vântul cel ceresc usucă, mai întâi, toate nădejdile noastre omenești, toată încrederea în puterile și meritele noastre omenești, pentru ca, după această uscare, să vină Darul lui Dumnezeu.

Așa a fost mântuit Noe din apele potopului. Așa au fost mântuiți israelitenii, când, în Egipt, în fața Mării Roșii și de atâtea ori prin pustie, își pierduseră toate nădejdile de mântuire. Domnul a intervenit numai prin ofilirea acestor nădejdi. Un om nou poate răsări și poate învia numai pe urma morții omului celui vechi.

„Tot trupul este iarbă...”

„Tot trupul este iarbă, și bunătățile lui ca floarea câmpului”. Așa se întâmplă când Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt suflă peste un suflet de om. Numaidecât în acel suflet se usucă tot ce este al cărnii, toate înclinările trupești. Unde suflă și usucă Vântul cel ceresc, acolo încetează îndată orice bucurie și desfătare întru plăcerile cele lumești. Când Duhul Domnului suflă peste noi, deodată ni se schimbă gusturile. Ceea ce ni se părea dulce devine amar; și ceea ce ni se părea amar devine dulce și plăcut.

Un om nu poate iubi păcatul „dacă, într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuiește în el” (Rom 8, 9). Cel ce continuă a iubi lumea cu desfătările ei, peste acela n-a suflat încă Vântul cel ceresc; el va rămâne mai departe un fiu al „trupului” (Rom 8).

„Lumea cu plăcerile și desfătările ei, pentru omul cel vechi, cel lumesc, este o livadă plină cu flori încântătoare. Dar pentru omul cel nou această livadă este plină de flori ofilite și veștejite.” Peste ele a suflat Vântul cel ceresc.

După suflarea Vântului ceresc, omul cel nou privește câmpia acestei lumi, în „florile” căreia și el s-a desfătat; și, văzând-o vestejită și uscată, strigă și el cu înțeleptul Solomon: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune...” Uite în ce fel de deșertăciuni mă desfătam eu! Uite în ce fel de nebunii îmi căutam eu fericirea! Uite în ce fel de prostii îmi aflam eu plăcerea! Ah, acum mi-e scârbă de ele; mă mir cum au putut să-mi placă aceste nebunii!

Vântul cel ceresc trebuie să vestejească și să ofilească toate plăcerile și desfătările noastre cele lumești, altcum n-a suflat cu adevărat peste noi.

O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc, și suflă și peste viața mea! Vino și usucă în mine tot ce mai este încă din omul cel vechi..., usucă toate ieșirile și înclinările firii celei vechi! Suflă, Duhule Sfinte, și peste câmpia vieții mele, să piară din ea toată iarba deșertăciunilor lumești și să se ofilească toate florile lumeștilor desfătări!

El usucă îngâmfarea noastră

Vântul cel uscător al Duhului Sfânt usucă și îngâmfarea noastră! Înainte de a sufla acest Vânt, vai, cât de greșit ne judecam pe noi înșine și starea noastră cea sufletească! Eram și noi în chipul tânărului din Evanghelie, care se lăuda că păzește poruncile (Lc 18, 20). Eram și în chipul fariseului, zicându-ne cu el: „Postesc de două ori pe săptămână, îmi fac datoria de creștin; mă păzesc cât pot și de păcate... iaca, «mărunțișuri» de astea de mai păcătuiesc...”

Dar judecata asta - greșită și îngâmfată - se schimbă cu totul, îndată ce suflă peste noi Vântul cel binecuvântat al Duhului Sfânt.

Vântul cel ceresc usucă toate laudele noastre, toată îngâmfarea noastră, toate „meritele” noastre și toate nădejdile noastre, cu „păzirea” de păcate și „plinirea datoriilor”. Vântul cel ceresc ne arată așa cum suntem: cufundați în păcate și neputincioși de a ieși din ele cu puterile noastre proprii. Vântul cel ceresc ne dă glas să strigăm: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte?” (Rom 7, 24). Vântul cel ceresc ne apleacă în fața Mântuitorului cu Apostolul Petru și ne dă glas să strigăm și noi cu el: „Ieși de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu!...”; un vas spurcat sunt eu, o, Doamne!...; nici ochii mei să-i ridic spre bunătatea și dragostea Ta nu cutez...

„Pe onoarea mea!”

Vântul cel ceresc mai are încă multe, multe de uscat în viața noastră. Vântul cel ceresc usucă și toate hotărârile ce se iau contra păcatelor, fără ca ele să fi fost, mai întâi, sigilate cu Sângele Crucii. Între oameni se aud, adeseori, hotărâri ca acestea: „Vreau să mă las de ceea și ceea; doar eu sunt stăpân pe mine; eu mă pot stăpâni”. Dar toate aceste hotărâri se sfârșesc, de regulă, cu: „Am cercat, dar nu pot!”.

Toate hotărârile ce purced din „puterile” noastre proprii sunt flori frumoase care se veștejesc la cea dintâi arșiță a ispitelor. Există în țară o societate antialcoolică, «Temperanța», care umblă să-i scoată pe oameni din patima beției, luândule „cuvântul de onoare”: „Pe onoarea mea făgăduiesc că nu mă voi mai îmbăta!” Poate avea vreo putere acest legământ? Desigur că nu! În lumina Evangheliei, el nu prețuiește nimic, iar omului nu-i dă absolut nici o putere. Te poți îmbăta tot atât de crâncen și cu „onoarea” ca și fără ea. Contra patimilor și a păcatului, îi trebuie omului o putere de Sus, o putere cerească, puterea Evangheliei (și când te gândești că sunt și unii vestitori ai Evangheliei care umblă să scoată suflete din pierzarea alcoolului cu astfel de făgăduieli de „onoare”! Ce lipsă de înțelegere!).

Vântul cel ceresc usucă toate acele hotărâri care se reazemă pe „puterea” și „onoarea” noastră. Vântul cel ceresc ne smerește și ne umilește, aplecându-ne la picioarele Crucii, la picioarele Celui Ce a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Fără de acest izvor al puterii și îndreptării, nu putem face nimic și toate hotărârile noastre nu valorează nimic.

Aceasta să o luăm pe sufletul nostru și noi, cei din Oastea Domnului!

Chemarea Vântului ceresc este, în primul rând, să usuce, să omoare și apoi să învie. Vântul cel ceresc umblă neîncetat să omoare în noi pe omul cel vechi, pe omul lumesc. El umblă neîncetat să usuce toate încercările noastre de a ne mântui prin puterile proprii. El ne spune neîncetat că moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu nu se nasc „nici din sânge, nici din voință de bărbat, ci din Dumnezeu” (In 1, 13). Lucrarea mântuirii noastre trebuie să fie lucrarea Duhului Sfânt, altcum ne va părăsi tocmai când credem că suntem mai tari în cele sufletești.

Să ne însemnăm bine un lucru: Duhul Sfânt învie numai acolo unde, mai întâi, a omorât firea noastră cea veche. El vindecă numai acolo unde, mai întâi, a rănit. „Eu omor” și Eu „înviez” zice Domnul. „El ne-a rănit și El ne va vindeca” (Osea 6, 1).