Lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc

„Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă asupra acestor morți ca să învie” (Ezec 37, 9).

Am arătat lucrarea uscătoare a Vântului ceresc. Vom arăta acum lucrarea cea învietoare.

Vom încheia cu ceea ce am început. Vom arăta că Vântul cel ceresc face renașterea cea sufletească: învierea la o viață nouă. Lucrarea Vântului ceresc se încheie, totdeauna, cu o renaștere sufletească, cu o viață nouă. Această lucrare a Vântului ceresc a arătat-o Însuși Mântuitorul în tainica noapte când îi spunea lui Nicodim că trebuie să se nască din nou, prin suflarea Vântului ceresc (In 3, 8).

Această lucrare tainică a Vântului ceresc este pusă într-o minunată icoană la prorocul Ezechiel cap. 37: „Și m-a pus Domnul - zice Prorocul Iezechiel - în mijlocul unei văi plină cu oase. Și mi-a zis: «Profețește oaselor acestora și le zi: Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului. Așa zice Domnul: Iată, Eu voi face să intre Duh în voi și veți învia...». Și, când am profețit, s-a făcut un vuiet și s-a împreunat la un loc os la os; și carnea creștea pe ele, dar Duh nu era într-însele. Și mi-a zis Domnul: «Profețește, fiul omului, și zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă acestor morți, ca să învie! Deci am profețit și Duh de viață a intrat într-înșii și au înviat și au stătut pe picioarele lor o oaste mare, foarte mare»”.

Ce minunat se arată și aici lucrarea cea tainică a Vântului ceresc! La suflarea Vântului, oasele se mișcă, se strâng laolaltă, crește carnea pe ele și învie. Prin puterea lor? Desigur că nu! Viața ieșise de mult din ele. Erau biruite cu totul de puterea morții. Învierea lor era o minune, un dar ceresc.

O astfel de minune se petrece și când Vântul cel ceresc suflă peste un păcătos și necredincios. Există om ce-i, cu adevărat, un mort în cele sufletești. Îi poți tot vorbi de cele sufletești, n-aude nimic. Poți tot umbla să-l străpungi cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu simte nimic. Poți plânge pentru el și starea lui cu lacrimi de foc, nu-l mișcă nimic și nu se mișcă deloc, întocmai ca mortul. Dar vine o clipă binecuvântată când suflă peste el Vântul cel ceresc; și-n clipa aceea, deodată, vezi o minune: „mortul” începe a se mișca; își deschide ochii; i se mișcă inima; cere de mâncare (Lc 8, 55); începe a grăi (Lc 7, 15), lăudând pe Dumnezeu-Mântuitorul.

O, ce lucrare binecuvântată este aceasta!

Ce bucurie mare are și cel înviat și cel ce a stăruit pentru învierea lui! „Ce lucru mare ar fi - îmi zicea un om - dacă ar învia și azi un mort, ca pe timpul lui Iisus Hristos!” „O, dragul meu! - i-am răspuns eu. Astfel de minuni se întâmplă și azi. Este o minune tot atât de mare - ba încă poate și mai mare - când un păcătos, cufundat cu totul în fărădelegi, se întoarce la Dumnezeu și începe o viață nouă, apucând în căile Domnului”.

Iisus Mântuitorul a înviat trei morți, dar o minune mai mare decât acești înviați sunt „morții” ceilalți: Magdalenele, Saulii, Zacheii și alți pierduți pe care i-a înviat la o viață nouă. „Dacă a murit păcatul în tine - zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă ai sfărâmat puterea lui Satan, ai călcat pe capul lui și ai slăbit puterea lui, ai împrăștiat oastea lui și atacurile lui, atunci în tine s-a petrecut cea mai mare minune”.

Minunea de la Iezechiel se întâmplă și azi, sub ochii noștri. Oare, nu sunt o astfel de minune și mărturisirile publice ce se fac prin foile Oastei de către cei ce spun că mai înainte erau niște stricați și destrăbălați, iar azi, după intrarea în Oaste, sunt niște schimbați cu totul, de se miră lumea de ei? Oare nu sunt și aceștia niște morți care au înviat?

Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfânt! Este acesta un vânt de la Miazăzi și Răsărit care a suflat peste hotarele țării noastre.

Noi suntem „oasele” și „morții” care zăceam prin văile acestei lumi. Toți eram ca niște morți ce trăiam (Apoc 3, 1 ). Toți eram niște oase goale și uscate de orice viață. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi și peste hotarele vieții noastre! El ne-a trezit. El ne-a pus în picioare... El ne-a dat o viață nouă.

În mișcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieșit din suflarea Duhului Sfânt și va trăi numai până când va sta sub această suflare și va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această mișcare decât doar atât că pe mine Vântul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două, și, trezindu-mă, am început să strig: „Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi și suflă asupra acestor morți, ca să învie! Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului! Suflete pierdute, primiți darul ce vi se îmbie!”

Noi, ostașii Domnului, am ieșit din suflarea Vântului ceresc și trebuie să stăm neîncetat sub revărsarea și binecuvântarea Lui. Viața noastră și lucrarea noastră trebuie să fie un rod al suflării Duhului Sfânt. Iar în al doilea rând, avem datoria să ne rugăm neîncetat și pentru trezirea altora. Văile acestei lumi sunt pline de morți și de oase uscate. Să ne rugăm neîncetat pentru trezirea și învierea lor.

Rugăciune

Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi și suflă și peste mine! Suflă și peste oasele mele cele goale și uscate. Suflă peste ele cu Darul și Harul Tău, ca să capete duh și viață! Tu singur, preabinecuvântat Vânt ceresc, mă poți învia și ridica din starea grozavă în care am căzut. Eu am înviat prin suflarea Ta, Duhule Sfinte, și Te rog să sufli neîncetat peste mine, ca să n-adorm iarăși în somnul și moartea din care m-ai trezit.

Ajută-mă să stau neîncetat sub suflarea și lucrarea Ta împreună cu ceilalți „morți” pe care ne-ai înviat într-o „oaste mare, foarte”. Oastea noastră a ieșit din suflarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc; trăiește prin suflarea Ta și biruiește prin suflarea și lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor și să-i ajutăm și pe alții să învie. Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi și suflă peste noi, ca să fim o Oaste de biruitori!