Lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc

„Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie” (Ezec 37, 9).

Am arătat lucrarea uscătoare a Vântului ceresc. Vom arăta acum lucrarea cea învietoare.

Vom încheia cu ceea ce am început. Vom arăta că Vântul cel ceresc face renaşterea cea sufletească: învierea la o viaţă nouă. Lucrarea Vântului ceresc se încheie, totdeauna, cu o renaştere sufletească, cu o viaţă nouă. Această lucrare a Vântului ceresc a arătat-o Însuşi Mântuitorul în tainica noapte când îi spunea lui Nicodim că trebuie să se nască din nou, prin suflarea Vântului ceresc (In 3, 8).

Această lucrare tainică a Vântului ceresc este pusă într-o minunată icoană la prorocul Ezechiel cap. 37: „Şi m-a pus Domnul - zice Prorocul Iezechiel - în mijlocul unei văi plină cu oase. Şi mi-a zis: «Profeţeşte oaselor acestora şi le zi: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului. Aşa zice Domnul: Iată, Eu voi face să intre Duh în voi şi veţi învia...». Şi, când am profeţit, s-a făcut un vuiet şi s-a împreunat la un loc os la os; şi carnea creştea pe ele, dar Duh nu era într-însele. Şi mi-a zis Domnul: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă acestor morţi, ca să învie! Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor o oaste mare, foarte mare»”.

Ce minunat se arată şi aici lucrarea cea tainică a Vântului ceresc! La suflarea Vântului, oasele se mişcă, se strâng laolaltă, creşte carnea pe ele şi învie. Prin puterea lor? Desigur că nu! Viaţa ieşise de mult din ele. Erau biruite cu totul de puterea morţii. Învierea lor era o minune, un dar ceresc.

O astfel de minune se petrece şi când Vântul cel ceresc suflă peste un păcătos şi necredincios. Există om ce-i, cu adevărat, un mort în cele sufleteşti. Îi poţi tot vorbi de cele sufleteşti, n-aude nimic. Poţi tot umbla să-l străpungi cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu simte nimic. Poţi plânge pentru el şi starea lui cu lacrimi de foc, nu-l mişcă nimic şi nu se mişcă deloc, întocmai ca mortul. Dar vine o clipă binecuvântată când suflă peste el Vântul cel ceresc; şi-n clipa aceea, deodată, vezi o minune: „mortul” începe a se mişca; îşi deschide ochii; i se mişcă inima; cere de mâncare (Lc 8, 55); începe a grăi (Lc 7, 15), lăudând pe Dumnezeu-Mântuitorul.

O, ce lucrare binecuvântată este aceasta!

Ce bucurie mare are şi cel înviat şi cel ce a stăruit pentru învierea lui! „Ce lucru mare ar fi - îmi zicea un om - dacă ar învia şi azi un mort, ca pe timpul lui Iisus Hristos!” „O, dragul meu! - i-am răspuns eu. Astfel de minuni se întâmplă şi azi. Este o minune tot atât de mare - ba încă poate şi mai mare - când un păcătos, cufundat cu totul în fărădelegi, se întoarce la Dumnezeu şi începe o viaţă nouă, apucând în căile Domnului”.

Iisus Mântuitorul a înviat trei morţi, dar o minune mai mare decât aceşti înviaţi sunt „morţii” ceilalţi: Magdalenele, Saulii, Zacheii şi alţi pierduţi pe care i-a înviat la o viaţă nouă. „Dacă a murit păcatul în tine - zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă ai sfărâmat puterea lui Satan, ai călcat pe capul lui şi ai slăbit puterea lui, ai împrăştiat oastea lui şi atacurile lui, atunci în tine s-a petrecut cea mai mare minune”.

Minunea de la Iezechiel se întâmplă şi azi, sub ochii noştri. Oare, nu sunt o astfel de minune şi mărturisirile publice ce se fac prin foile Oastei de către cei ce spun că mai înainte erau nişte stricaţi şi destrăbălaţi, iar azi, după intrarea în Oaste, sunt nişte schimbaţi cu totul, de se miră lumea de ei? Oare nu sunt şi aceştia nişte morţi care au înviat?

Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfânt! Este acesta un vânt de la Miazăzi şi Răsărit care a suflat peste hotarele ţării noastre.

Noi suntem „oasele” şi „morţii” care zăceam prin văile acestei lumi. Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apoc 3, 1 ). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi peste hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit. El ne-a pus în picioare... El ne-a dat o viaţă nouă.

În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această mişcare decât doar atât că pe mine Vântul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două, şi, trezindu-mă, am început să strig: „Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie! Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Suflete pierdute, primiţi darul ce vi se îmbie!”

Noi, ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea Vântului ceresc şi trebuie să stăm neîncetat sub revărsarea şi binecuvântarea Lui. Viaţa noastră şi lucrarea noastră trebuie să fie un rod al suflării Duhului Sfânt. Iar în al doilea rând, avem datoria să ne rugăm neîncetat şi pentru trezirea altora. Văile acestei lumi sunt pline de morţi şi de oase uscate. Să ne rugăm neîncetat pentru trezirea şi învierea lor.

Rugăciune

Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă şi peste mine! Suflă şi peste oasele mele cele goale şi uscate. Suflă peste ele cu Darul şi Harul Tău, ca să capete duh şi viaţă! Tu singur, preabinecuvântat Vânt ceresc, mă poţi învia şi ridica din starea grozavă în care am căzut. Eu am înviat prin suflarea Ta, Duhule Sfinte, şi Te rog să sufli neîncetat peste mine, ca să n-adorm iarăşi în somnul şi moartea din care m-ai trezit.

Ajută-mă să stau neîncetat sub suflarea şi lucrarea Ta împreună cu ceilalţi „morţi” pe care ne-ai înviat într-o „oaste mare, foarte”. Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc; trăieşte prin suflarea Ta şi biruieşte prin suflarea şi lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor şi să-i ajutăm şi pe alţii să învie. Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă peste noi, ca să fim o Oaste de biruitori!