„Voi trebuie să vă nașteti din nou!”

Cu aceasta se încheie lucrarea Vântului ceresc

„Deci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi!” (2 Cor 5, 17).

Încheiem aceste învățături, spunând că lucrarea Vântului ceresc se încheie totdeauna cu o renaștere sufletească, cu o naștere din nou, cu o viață nouă. În rezumat, lucrarea Vântului ceresc s-ar putea înfățișa astfel:

Întâi, Vântul cel ceresc face o lucrare de trezire sufletească. El trezește. El este un vânt trezitor din somnul și moartea păcatelor. El trezește în diferite chipuri: pe unii îi trezește cu adierile cele dulci ale Cuvântului lui Dumnezeu; pe alții cu vifore și furtuni de necazuri și încercări. Dar trezirea aceasta este numai începutul mântuirii. E o trezire ce-i arată omului starea grozavă și pierdută în care se află. E o trezire din morți, ce-i arată omului că el este un mort. Aici vine suflarea și lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne usucă toate încercările și toate nădejdile de a ne putea mântui prin puterile proprii.

După ce ne-a trezit, El ne apleacă din nou în mormântul pieirii și ne face să strigăm, plângând cu lacrimi amare: „O Doamne, eu sunt un mort, eu sunt un pierdut, eu sunt un zdrobit, eu nu mai pot face nimic!” „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte?!” (Rom 7, 24).

După aceasta, urmează lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc. După ce s-au uscat toată iarba cea trecătoare și toate florile cele lumești, Vântul cel ceresc aduce în țarina inimii noastre o sămânță nouă, o sămânță cerească. Aduce vestea cea scumpă și dulce că sângele Domnului Iisus ne curățește de orice păcat (1 In 1, 7) și ne înviază la o viață nouă. Ne aduce vestea cea scumpă că El a murit pentru noi și, prin moartea Lui, noi putem învia la o viață nouă.

Aici este punctul de oprire al lucrării Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne trezește la o viață nouă. Aduce în țarina inimii noastre o sămânță nouă, din care crește o viață nouă, o viață schimbată, o viață duhovnicească. Din sămânța aceasta răsare o viață nouă, care nu mai este numai a noastră, ci este a Celui Ce ne-a dăruit-o. În această viață, noi nu mai suntem ai noștri, ci suntem ai Celui Ce ne-a răscumpărat cu scump sângele Lui. Din sămânța aceasta răsare o viață nouă care nu mai slujește la doi domni, ci slujește și trăiește numai pentru un singur Domn și Stăpân: Iisus Mântuitorul.

Aceasta este taina cea mare a nașterii din nou prin lucrarea Duhului Sfânt și prin căința și întoarcerea la Dumnezeu a omului. Cel intrat în taina aceasta capătă o putere extraordinară, o putere de Sus. Cel născut din nou a primit în el o sămânță de viață pe care nici lumea, nici iadul n-o mai pot smulge. Mai ușor ai putea smulge soarele de pe bolta cerului decât răsadul vieții celei noi pe care Vântul cel ceresc l-a semănat în inima celui născut din nou. „Tot cela ce s-a născut de la Dumnezeu păcat nu face, căci sămânța Lui întru dânsul petrece și nu poate să păcătuiască, căci de la Dumnezeu s-a născut” (1 In 3, 9). „Și eu voi da lor viață veșnică și nimeni nu-i va mai răpi pe ei din mâinile Mele” (In 10, 28).

Lucrarea Vântului ceresc se încheie totdeauna cu o renaștere sufletească, cu o înviere la o viață nouă, cu o schimbare din temelii a unei vieți trăite în slujbă la doi domni. Lucrarea Vântului ceresc nu se mulțumește niciodată cu smulgerea unor buruieni și urzici (cu lăsarea unor năravuri rele). Nu se mulțumește niciodată cu o împăcare între omul cel vechi și omul cel nou, între cele lumești și cele duhovnicești, ci El vine ca o furtună și strigă: „Să piară omul cel vechi! Să piară firea cea veche cu patimile ei!”

Vântul cel ceresc smulge din rădăcină, doboară totul; pustiește și omoară tot ce-i lumesc în noi, pentru ca pe urma acestui „prăpăd” să poată zice: „Iată, toate s-au făcut noi; cele vechi s-au dus” (2 Cor 5, 17).

Vântul cel ceresc nu se oprește niciodată la jumătatea drumului, la jumătatea lucrării. Oriunde veți vedea suflete care păzesc o parte din Evanghelie și calcă în picioare pe cealaltă, să știți că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc. Oriunde veți vedea pe oameni trăind în minciuna și înșelăciunea că pot sluji la doi domni - și lui Dumnezeu și lui Mamona (Mt 6, 24) -, să știți că pe acolo nu a suflat Vântul cel ceresc. Vântul cel ceresc nu se oprește niciodată la un om pe jumătate mort și pe jumătate viu (în cele sufletești); ci el se oprește numai la omul cel înviat din nou. Lucrarea lui se oprește numai după ce a omorât cu totul în noi pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, și a înviat pe cel duhovnicesc.

În legea Vechiului Testament, era datina să se ducă la biserică două turturele, ca jertfă de curățire. Dintre acestea, una era omorâtă, iar cealaltă lăsată vie. Așa face și Vântul cel ceresc. El omoară în noi firea cea veche și lasă în viață numai pe cea nouă. Două „turturele” nu pot să trăiască în noi: și Duhul Domnului, și duhul acestei lumi. Omul nostru cel lumesc trebuie să moară! Drept de viață are numai omul cel duhovnicesc.

O, ce dar mare este omul cel nou, omul cel duhovnicesc! Este ultima perfecțiune, ultima desăvârșire pe care o poate atinge un suflet ce locuiește într-un vas de lut. Despre omul acesta a zis Apostolul Pavel că este „casa lui Dumnezeu” (1 Cor 3, 16) și „lăcaș al Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 19). „Au nu știți că voi sunteți casa lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor 3, 16). „Au nu știți că trupul vostru este lăcașul Duhului Sfânt, Care locuiește în voi și pe Care L-ați primit de la Dumnezeu?” (1 Cor 6, 19). Ce vorbe mari! Este aceasta o desăvârșire pe care numai prin lucrarea Vântului ceresc o putem atinge.

Lucrarea mântuirii noastre sufletești o pecetluiește și desăvârșește Vântul cel ceresc. Prin suflarea Lui se revarsă din viața noastră „roadele Duhului Sfânt, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal 5, 22).

De încheiere, vom spune deci că lucrarea Vântului ceresc se gată cu omul cel nou, cu omul cel duhovnicesc; se gată cu cuvintele: Voi trebuie să vă nașteți din nou!

Rugăciune

Duhule Sfinte și de viață dătătorule, Îți mulțumesc că m-ai ajutat să scriu și să închei aceste învățături despre suflarea Ta cerească, sfântă și binecuvântată! Îți mulțumesc, preabinecuvântat Vânt ceresc, că ai suflat și peste „oasele” mele și le-ai dat duh și viață, căci, de nu venea suflarea Ta, eu eram și azi un mort sufletesc și n-aș fi putut scrie aceste învățături. N-am spus totul despre lucrarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc. N-am spus decât foarte puțin. Suflarea Ta poate spune mai mult. Când suflă Vântul Tău, oamenii pot învăța taine mari și minunate, pe care nici toate foile și predicile din lume nu le pot spune.

O, vino, Duhule Sfinte, și suflă din cele patru vânturi peste mine și viața mea! Usucă și omoară cu suflarea Ta tot ceea ce mai este trupesc și lumesc în mine! Sădește în inima mea sămânța nașterii din nou și o stropește neîncetat cu revărsările Tale și cu sângele Crucii, ca să pot învia deplin într-un „om nou” o „făptură nouă”!

Barca vieții mele stă gata, cu pânzele întinse. O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc, și suflă în ele, ca să ajung cât mai repede în Portul Veșniciei, unde mă așteaptă Preadulcele meu Mântuitor, ca să trăiesc cu El în vecii vecilor! Amin.