Cinstea dată biruitorilor

Vorbirea fratelui Ioan Opriș la nunta de la Piatra Șoimului - 9 martie 1977

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

[Preaiubiți frați] în Domnul și preaiubite surori !

Pentru nimic în lume să-mi schimb programul, din ceea ce aveam de gând să vă spun. Dar dacă vocea nu m-ajută și gălăgie este, atunci introduc în programul meu un cuvânt din Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu, care zice așa: „Cel ce vă tulbură pe voi...” (Pe cine? Pe voi! Pe voi, pe care v-am trimis să vestiți Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu) „își va purta osânda, oricine ar fi el”. Și un alt cuvânt al lui Dumnezeu spune așa: „De multe ori v-am spus... și acum plângând vă spun, că sunt unii care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Dumnezeul lor este pântecele. Și slava lor spre rușinea lor va fi” (Filip 3, 18-19).

Și acum să intru în problemă. Dacă voi fi ascultat. Puterile nu m-ajută.

Spune Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu așa: „Vine tineretul Tău, Doamne, la Tine ca roua”. Un frate al nostru care acum a plecat la cele veșnice, din comuna Vinerea, județul Alba (un frate bătrân, care a plecat la cele veșnice încărunțit, dar și în cele bune - slavă lui Dumnezeu!), a vorbit odată din acest Cuvântul al lui Dumnezeu: „Vine tineretul Tău, Doamne, la Tine ca roua”. [Apoi] în surdină, ca la ureche, a spus încet: „Ca roua vine, ca roua se duce”. Eu a trebuit s-o spun tare, că altfel n-auzeați. Dar aș fi fost cât se poate de bucuros să vă pot spune așa cum numai Dumnezeu poate spune fiecărui cuget, fiecărei inimi deodată.

În urmă cu ani mulți, tineretului țării (și mai ales universitarilor) li se spunea: „Studenții - floarea țării”. Așa li s-a spus. Dar nu li s-a spus pe drept cuvânt. Pentru că cine-și dădea atunci copiii să și-i facă doctori și ingineri? Chiaburii și boierii. Restul... unu la mie. S-a spus că-i floarea țării. Or, numai ei erau floarea țării? Nu era tineretul întregii țări, acela care era pe brazdele plugului, cu mâna bătătorită sau de sapă, sau de coasă, tinerii care erau cot la cot cu tatăl lor? Sau... dacă n-aveau tată, făceau treaba în locul tatălui lor. Acela nu era floarea țării? Și acela a fost floarea țării. Poate mult mai „floare” decât celălalt.

Li s-a spus „floarea țării”. Eu aș spune altfel. Voi, scumpilor și doriților, și iubiților, și dragilor care m-ați ascultat, pe toți v-aș face așa... o bucățică cât un ou roșu și v-aș băga în sân, să vă duc cu mine.

Mă bucur nespus de mult, mai ales de tineret. Mai ales de tineret, care este viitorul țării. Dacă nu-i floarea țării, e viitorul țării. În voi este nădejdea. Bătrânii, rând pe rând, se duc. Unii, de seama noastră, de când nu mai țin umbră printre noi... Ca mâine am, plecat și noi. Voi rămâneți stâlpii. Voi rămâneți nădejdea. Dar să rămâneți așa cum a spus un frate de la București odată, în adunarea din București, în urmă cu patruzeci, cu cincizeci de ani. A intrat un frate de la Sibiu în adunarea din București. Și, când a plecat, îi spune fratelui de bază de-acolo - să-i spunem așa - fratelui Grigore Oprișan:

- Frate Oprișane, dar așa de puțini sunteți în București?

- Frate Gheorghe, noi avem adunări în mai multe cartiere. Dar presupunem că am avea numai aci. Și numai aceștia am fi toți, câți ne vezi. Noi nu dorim să fim mulți. Suntem mulțumiți să fim și puțini. Dar am dori din adâncul inimii și din străfundul sufletului nostru, aceștia câți suntem (chiar dacă am fi numai zece), să fim ca zece stâlpi pe care cerul cu încredere să se rezeme.

Fratele meu care stai tocmai în colțul acela sau dincolo, sau în cealaltă margine, sau oriunde te-ai afla, tânăr, băiat sau fată, ești un stâlp în Biserica Dumnezeului Celui Viu? „Și-l voi face, zice la Apocalipsa, un stâlp în Biserica Dumnezeului Celui Viu”. „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu”, zice Domnul Iisus, „precum și Eu am biruit și am șezut cu Părintele Meu pe scaunul Lui de domnie”.

Ieri stăteam de vorbă, în acceleratul ce venea de la noi spre Ploiești, cu mulți tineri... cu niște soldați, acolo... Și am vorbit mult și cu un civil. Și l-am întrebat:

- Dumneata spui că ai făcut parte din escorta Republicii?

- Da.

- Foarte bine. Era vreo diferență între escorta Republicii și escorta regală?

- Pe aceea n-o știu, că era demult. Eu numai acu’, de doi, trei ani, am venit acasă.

- Dar acolo în escorta asta - sau gardă, mai bine zis, nu escortă... - Da, da...

- Îl alege pe orice om... pe orice tânăr?

Apoi a început să spună prin câte examene a trecut. Și iar îl examina, și iar îl cântărea, și iar îl cerceta, și iar îl învăța și se uita la studiile lui și așa mai departe.

- Deci nu toți [pot face parte din această gardă].

- Nu! Ci trebuie să fii ales pe sprânceană. Trebuie să fii și destoinic, să fii și frumos, să ai și înălțimea...

Și am întrebat:

- Înălțimea cât trebuie să fie?

- De la un metru 74, la 76.

Dragii mei, nu aceasta... [nu doresc] să vă pierdeți timpul ascultându-mă pe mine asemenea lucruri. Dar probabil că vă gândiți și frățiile voastre că eu vreau să scot ceva de-aici.

Ca să faci parte din escorta sau din garda prezidențială sau regală (în altă țară sunt regi) e o mare cinste; e o mare onoare. Trebuie să fii selecționat, ales - cum spusei - pe sprânceană.

Dar dacă făceai parte din familia regală? Câtă onoare era pe tine, pe timpuri? Primeai numele de alteța sa regală... sau cutare și cutare... Câtă cinste nu ți se dădea! La cei mari [li se spunea] majestate; la ceilalți, alteță și așa mai departe. Cinste, mare cinste... foarte mare. Toți primeau numele de prinți, din toată familia, de-ar fi fost șaptezeci de copii, cum a avut Ahab. (Ahab a avut șaptezeci de copii. Și pe toți cei șaptezeci de copii ai lui, Iehu, împăratul care a urmat la tron după el, i-a aruncat de la etaj, împreună cu împărăteasa, într-o curte pardosită cu lespezi de piatră și acolo s-a făcut un morman de carne. I-a aruncat de sus.)

Și acum, iubiților, mă gândesc: dacă faci parte dintr-o familie mare, câtă cinste pe tine! Dar Domnul Iisus spune în Apocalipsa, în capitolul 3, un lucru pe care l-am amintit adineaori: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine”...Nu zice „alături de Mine”, „în dreapta Mea” sau „în stânga Mea”, cum i-a zis mama fiilor lui Zevedei Domnului Iisus: „Aș vrea ca, copiii aceștia ai mei, în Împărăția Ta, unul să stea de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta”. Nu-i cinstea destulă! Domnul Iisus spune că nu de-a dreapta, nici de-a stânga, nici „aproape de Mine”, nici „în anturajul Meu”, nici „din familia Mea”, nici „din escorta” sau „din garda Mea”. „Celui ce va birui”... deci ție, frate, ție, soră, care asculți, ție-ți spune și mie... (mie mi-a zis mai înainte cu ceva; frăției tale îți zice acum) „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu”. Nu „în anturajul Meu”. Nu „să facă parte din familia Mea”... sau nu știu cum... Ci să facă parte din familia copiilor lui Dumnezeu, „născuți nu din carne, nici din sânge, nici din voia firii lor, cum zice Evanghelia din ziua de Paști, ci din Dumnezeu”. Născuți din Dumnezeu. Aceștia, care biruie dintre ei, vor sta cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am stat cu Părintele Meu pe scaunul Lui de judecată.

Fraților dragi și iubitelor surori! În Cuvântul lui Dumnezeu, în Evrei, capitolul 4, versetul 12, spune așa: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător”. Cuvântul lui Dumnezeu e în mână la nenumărați frați! Fie Noul Testament, fie Biblia întreagă, fie una mai mare sau mai bogată. Toți îl au. Cel puțin, în buzunar. Dar spune că Cuvântul acesta „e viu și lucrător”. Auzi, fratele meu? El e viu! Și tu îl ții mort acolo, nu știe nimeni că-l ai. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri.” Dacă o sabie cu un tăiș trebuie să știi să o mânuiești, dar dacă e cu două tăișuri? Ea te poate tăia și pe tine. Și tocmai ăsta-i scopul sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: ca să-l taie și pe cel ce-l rostește; pe cel ce-l scoate din gură. Să taie și înapoi. Să taie fără de milă în gândurile tale necurate; în cugetele tale spurcate; în faptele tale și în umbletele tale care nu sunt după voia lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător. Și taie fără de milă. Dar, ca să taie, să ne cioplească sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, e nevoie să ne lăsăm să fim ciopliți, așa cum se lasă fie lemnul, fie piatra în mâna marelui meșter, s-o dăltuiască sau s-o sculpteze. Căci maestrul poate să scoată dintr-un bloc de stâncă fie un înger, fie un diavol, cum zice poetul nostru Eminescu: Înger și demon. Deci, din aceeași stâncă, din aceeași bucată de piatră, el poate să scoată un chip de înger sau poate să scoată un demon.

Așa, Dumnezeu voiește cu orice preț să ne dăltuiască. Zice în capitolul 51 din Isaia: „Adu-ți aminte...” (Cui îi zice? Mie, frate dragă, că-s mai bătrân! Și nu te cruță nici pe frăția ta, care ești tânăr sau tânără.) „Adu-ți aminte de stânca din care ai fost cioplit și de groapa din care ai fost luat”. Adu-ți aminte mereu! Adu-ți aminte! Și acolo, mai departe, în Evrei, zice, după ce a spus cuvintele: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri”: „în fața Lui, noi stăm goi și descoperiți, în fața Aceluia cu Care avem de-a face”. Nu vedeți că noi ne acoperim corpul acesta? Fiecare cu ce vrea și cu ce ne dorește inima. Și cu ce ne lasă și buzunarul. Ne acoperim. Și chiar și faptele noastre, anumite fapte, le ținem ascunse și le ținem acoperite. Dar vom sta și stăm în fața sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, care-i viu și lucrător, în fața acestui cuvânt, în fața căruia și tu, și eu stăm goi și descoperiți, în fața Aceluia cu care avem de-a face. Noi ne putem ascunde de prieteni, de colegi, de rude... de oricine. Până și de soțul și de soția noastră noi ne putem ascunde, căci ei nu ne văd. „Voi vă uitați, zice Dumnezeu prin Proorocul Samuel, la ce izbește ochii. Eu Mă uit la inimă”. În inimă numai Dumnezeu vede. Noi, oamenii, nu vedem. Nici la soția mea. Pot să văd lucrurile din afară. Pe cele ascunse și tainice nu i le văd și nu i le cunosc. La fel și dânsa. Și la fel toți, unii la alții. Noi nu vedem. Dar în fața sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, stăm goi și descoperiți. Deci să avem grijă, că noi vom da socoteală pentru aceste lucruri.

A amintit aseară un frate, între altele, un cuvânt din Eclesiast, capitolul 11 (dacă nu mă înșel), care zice: „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta și plăcute de ochii tăi. Dar nu uita că pentru toate acestea vei fi chemat la judecată”. Și zice mai departe, ultimul verset din capitolul 12: „Și judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”. Faptele făcute pe față se mai răsplătesc și aici. De multe ori, o palmă dată cuiva ți se răsplătește cu două - dacă nu cumva cu nouă... Dar faptele făcute în ascuns, de care nu știe numai Acela în fața Căruia stai gol și descoperit, pe acelea nu le cunoaște nimeni. Tu poți să te ascunzi - așa cum am amintit - și de cel mai intim prieten sau prietenă a ta sau de soțul tău, dar de Dumnezeu nu te poți ascunde. Și acolo spune așa: „Dar pentru toate acestea, Dumnezeu te va chema la judecată”. „Și judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns”. Nu zice că „la o parte”, „la jumătate”, „la trei sferturi”, cum a zis Zaheu: „Doamne, jumătate din averea mea o dau la săraci. Și de am năpăstuit pe cineva sau l-am nedreptățit, îi dau de patru ori atâta”. Acolo se spune: „cu privire la tot ce este ascuns”. Deci nu rămâne nimic. Nimic, fratele meu! Chiar dacă-n sufletul tău și-n mintea ta, în creierul tău s-a strecurat numai un gând nebun și nu l-ai mărturisit Părintelui ceresc și Mântuitorului drag și scump Iisus, păcatul acesta devine pată. Și pata aceasta rămâne pentru judecată. Rămâne acolo, în ascunzișul minții tale și al inimii tale.

Nu vă mai rețin... Domnul Iisus să ne ajute, Acela cu Care ne-am logodit.

Căci legământul nostru și botezul nostru este un legământ cu cerul, cu Hristos. Atunci am fost declarați ostași ai Lui. Așa se spune în slujba Botezului. Deci noi ne-am logodit cu Hristos. Dar mai târziu ne-am înnoit legământul, pentru că l-am terfelit și l-am călcat în picioare, și ne-am bătut joc de el. Și acum m-am logodit cu Hristos din nou, din toată inima, din tot consimțământul nostru și dorința noastră. Iar nunta va fi dincolo, în ceruri, așa cum cântăm așa de frumos: „O, când va-ncepe Nunta noastră, / în Dimineața fără nori”... Domnul Iisus să ne ajute.

Pun pe inima fraților dragi și scumpi, vestitori ai Evangheliei, un cuvânt pe care-l arătam adineaori la un frate. Și vi-l citesc, că nu puteți imediat scoate toți Biblia din buzunar sau Noul Testament... sau poate unii nu l-ați luat de acasă, zicând că aici cântați și aici au alții... Deschidem la Evanghelia după Luca, la capitolul 14 și un singur verset vreau să citesc, pentru frații lucrători. Mai ales pentru frații lucrători. Și, dacă am spus lucrul acesta, să știți că am spus de la mine. Domnul nu zice că-i numai pentru frații lucrători cuvântul acesta, ci că e pentru toată suflarea. Și zice în capitolul 14 cu versetul 33 așa: „Tot așa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”.

Am zis către un frate:

- Vino, frate, să mergem la Moldova la nuntă.

- Soția mea se ține de capul meu că... avem parastas chiar acum duminică, după mama, fie iertată, după mama dânsei, și nu pot să vin.

Îl rog pe alt frate. Cel puțin șase frați m-au rugat, când plec în Moldova, să-i iau și pe ei. Și acum nu găsesc unul! Dar cum?... „Vin, Doamne! Fac și eu! Sunt gata!” Dar când i-a poftit și le-a făcut ultima invitație să vină, cel dintâi a spus: „Mi-am cumpărat ogor. Rog să fiu iertat, dar nu pot să vin”. Celălalt și-a cumpărat boi. Celălalt: „M-am căsătorit”.

Fraților dragi! Dacă suntem legați de lucrurile acestea... poate va zice cineva: „Versetul acesta e prea de tot”, cum au zis cei șaptezeci de ucenici. Și apoi Domnul Iisus, când le spunea că El e Pâinea vieții care S-a pogorât din cer... și așa mai departe, au spus: „Cuvintele acestea sunt prea de tot”. Și atunci ei L-au părăsit pe Domnul Iisus. Și Domnul Se adresează celorlalți, celor doisprezece: „Dar voi nu vă duceți?”. Și a răspuns Apostolul Petru: „Unde să ne ducem de la Tine, Doamne, că Tu ai cuvintele vieții veșnice? Unde să ne ducem?”. Poate va zice cineva: „E prea de tot! Cum să mă lepăd eu de tot ceea ce am?”.

Despre aceasta mai mărturisește și Marcu, în capitolul 8, versetul 35, când spune așa: „Cel ce-și iubește viața o va pierde. Dar cel ce-și pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelia Mea o va câștiga”. Deci Împărăția lui Dumnezeu se ia prin luptă. Împărăția lui Dumnezeu a costat nespus de mult.

Nu mai aflăm nicăieri cuvinte atât de plăcute, atât de dulci și încărcate cu lacrimi ca ale fraților care au vorbit înainte. Ni s-a arătat și ni s-a oglindit cât de mult L-a costat pe Dumnezeu moartea pe cruce, în chipul cel mai batjocorit și cel mai ocărât, și cel mai josnic al Fiului Său. Cât de mult L-a costat pe Dumnezeu! Și El a făcut această Jertfă din toată inima și din tot dragul pentru noi. Iar nouă ne pretinde doar... poate că nu s-ar înțelege numai sută la sută. Căci sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, prin gura Sfântului Pavel, zice așa: „Litera omoară; Duhul dă viață”. Deci, nu s-ar înțelege numaidecât ca tu să te lepezi de tot ce ai. Absolut! Tu să te lepezi de soția ta, fie că-i tânără, fie că e de azi sau e de ieri, sau e de alaltăieri, fie că-i de șaizeci de ani cu tine... nu interesează. Să te lepezi de soția ta, de vitele tale, de tot ce ai. Ci, așa cum zice în altă parte: „Cel ce are soție să fie ca și când nu ar avea. Căci chipul lumii acesteia trece”. Și: „Cel ce are două haine să dea una și celui ce n-are”. Și cei ce au de mâncare să facă la fel. Aceasta-i Evanghelia! Celelalte nu-s Evanghelii, dragii mei. Numai aceea care-i pură și limpede, și curată, aceea-i Evanghelie. Dar Domnul vrea să spună nu să te lepezi numaidecât de ele, ci să nu fii legat de ele. Să fii legat de Hristos și să poți fi oricând la dispoziția lui Hristos când Hristos are nevoie de tine. Nu totdeauna să găsești o mie și o sută de motive: „Nu pot de cutare... și nu pot de cutare...”.

Domnul Iisus să vă răsplătească ascultarea. Slăvit să fie Domnul!