Cunoștința și credința
Vasile Câmpean - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
Slăvit să fie Domnul!
Câteva cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu, prin care am vrea să putem înțelege planul chemării lui Dumnezeu... Planul acela pe care L-a întocmit din veșnicie pentru noi, care suntem aici și [cărora] ne-a făcut și nouă parte El.
Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, Care ne poartă întotdeauna în carul Lui de biruință în Hristos Iisus, Domnul nostru. Și Care a răspândit prin noi, în orice loc, mireasma cunoștinței Lui.
Într-adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos. O mireasmă! Pentru cei ce sunt pe calea mântuirii și pentru cei ce sunt pe calea pierzării!
Pentru unii suntem o miresmă de la viață la viață. Pentru alții suntem o mireasmă de la moarte la moarte.
Și cine este de-ajuns pentru acest lucru? Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulți, ci vorbim cu inimă curată din partea lui Dumnezeu, înaintea Domnului Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt.
Iubiți frați, și voi, toți cei care ne găsim aici! Locul în care ne găsim (și Lucrarea în care ne găsim), am vrea să spunem că e un loc de nuntă. E loc de bucurie! E loc de veselie! E loc în care fiecare ar vrea să se veselească. Ar vrea să se bucure, ar vrea să se ducă de aici cât mai plin de bucurie și de veselie.
Dar să nu uităm că Lucrarea aceasta, în mijlocul căreia se face nunta aceasta, este o luptă, o alergare! Este o Lucrare a lui Dumnezeu, și nu a omului. De aceea - cum am auzit pe toți frații spunând, îndemnați de Duhul lui Dumnezeu, de când am intrat aici - să stăm puțin și să ne gândim cum am intrat aici, cum am ajuns aici și unde suntem acum...
Cum am pornit de frumos prin credință...
Cum nici unul nu știam nimica, ci numai credeam...
Când ne vedeam, nu știam decât să cântăm despre ceea ce credeam! Așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Noi v-am vorbit fiindcă am crezut!”.
Noi vă vorbim fiindcă credem! Așa era la început...
Dar cu timpul și cu vremea, înaintând, dacă mai putem să ne aducem aminte de când au călcat aici în satul acesta, în Ciula, prima dată oameni împinși de dor după mântuire, și când prima dată Lucrarea aceasta a trecut peste meleagurile acestea, ce frumos era!
N-am să uit niciodată și nu pot să uit când de colo, din deal, m-am oprit să mă uit; și am văzut până în vale un puhoi de suflete care erau o inimă, un suflet și un gând. Răsuna tot dealul de cântare.
De ce era atunci așa? Pentru că nimeni nu știa nimica! Ci toți vedeam lucrările lui Dumnezeu, adierea trecerii Domnului prin noi.
Însă cu timpul și cu vremea care s-a scurs de atunci și până astăzi, mulți, mulți dintre noi am ajuns să prea știm... Și atunci, când știi, nu mai poți să crezi!
Un lucru ce-l știi, nu-l mai poți crede, fraților! Domnul Iisus n-a spus niciodată în Evanghelia Sa nici un cuvânt despre asta: „Cine va cunoaște și cine va ști despre Mine, va fi fericit!”
Ci Domnul Iisus a spus apăsat: „Cine va crede în Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.
Adică cine crede, și nicidecum cine cunoaște, cine știe. Lupta aceasta de aici de pe pământ, se dă în noi, în fiecare dintre noi, între a crede - și a rămâne în Dumnezeu - și a cunoaște, a ști numai - și a rămâne tot în firea veche.
Așa a fost și cu poporul Israel în pustie:
- Cum, Israele, cum e? Ai scăpat de Faraon?
- Sigur! Toți într-un glas vor fi răspuns. Am scăpat, căci am văzut și marea cum i-a înghițit! Și marea... putere a lui Dumnezeu prin care am scăpat.
Dar nu știau că tocmai de aici, din pustie, începuseră deja luptele cu altfel de vrăjmași. Când vrăjmașul moare în afară, abia atunci începe lupta cea dinăuntru.
Fraților dragi, așa [s-a întâmplat] și cu noi când, prin credință, am cunoscut Harul lui Dumnezeu... Când, prin credință, fiecare dintre noi am ajuns să îngenunchem în fața multor martori și în fața Cerului întreg, să ne predăm în slujba lui Dumnezeu.
Prin credință să ne predăm și noi și să ne dăm și noi inima înaintea lui Dumnezeu și în fața multor martori. Nu știam altceva atunci, decât să ne bucurăm și să cântăm. Nu ne uitam cine ne vorbea. Și vorbea atunci Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se mai spunea fratelui: „Du-te și vorbește”. căci fiecare frate se scula să vorbească în adunare. Era el frate, dar vorbea Cuvântul lui Dumnezeu, cu puterea Duhului Sfânt.
De ce? Credința era atât de mare, încât ne-a făcut să fim una în Hristos, una în Dumnezeu, una în dragostea Lui! Dar, cu trecerea timpului și cu nevegherea noastră, am crescut, dar nu în credință, ci în cunoștință.
Să nu uităm Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune parcă cu atâta groază: „Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har”.
Căci Dumnezeu prinde pe cei înțelepți în însăși viclenia lor, cu toate că ei se cred șireți.
Pentru că în credință nu se ascunde viclenie.
În credință, frate, nu se caută folosul tău.
În credință, nu se merge așa cum ar vrea fiecare.
În credință, fiecare caută folosul altuia.
În credință, fiecare caută să-l vadă pe altul mai presus decât pe el însuși. Așa lucrează credința acolo unde este! În credință, fiecare caută să fie cât mai smerit, cât mai supus, cât mai ascultător.
Credința este unul dintre darurile cele mari și minunate, și alese, așa cum s-a amintit, din darurile minunate și speciale care vor rămâne.
Cunoaștem cu toții Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune prin Sfântul Apostol Pavel când vorbește despre daruri: „Nu voiesc să fiți în necunoștință, fraților, sau în neștiință de darul lui Dumnezeu!” Și înșiră toate darurile, rând pe rând, și le spune pe toate pe rând, căci oamenii cu toții doresc după ele. Deși spune Cuvântul așa de clar: N-am dorit să știu altceva nimic între voi, decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit.
Doar atât am vrut eu să știu. Doar atâta și cu atâta am vrut ca să rămâneți - și fericirea voastră ar fi crescut mult de tot.
Și când le înșiră apoi toate darurile, spune cum vor pieri unul câte unul. Dar dintre toate, acestea trei nu vor pieri niciodată: Credința, Nădejdea și Dragostea. Între acestea trei, și chiar de la început, este credința.
Se pune în multe alte adunări apăsul și prețuirea pe aceste daruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu le arată că vor pieri, vor înceta de la o vreme. Se pune de multe ori prețuirea chiar și de către noi, căci Dumnezeu ne-a pus în inimă și în suflete Cuvântul Lui, să-L putem vesti și altora. Se pune și de către noi, de către cei mai mulți, prețuirea eului, a iubirii de sine: „Ca mine n-a vorbit nimeni”, gândesc unii. „Dacă nu vorbeam eu în adunare, nu era nimica de ea” - gândesc aceștia. Fraților, ce înșelăciune grozavă este și aceasta! Înțelepciunea va înceta! Știința va înceta, va avea un sfârșit. Ele vor înceta, ele se vor topi, dar credința, să știți că ea singură nu va avea sfârșit.
Credința, Nădejdea și Dragostea nu vor avea sfârșit. Ele sunt lucruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu și înaintașii noștri au vrut să ni le întipărească, să ni le sădească și să ni le scrie cu litere de foc în inimi, ca să nu le uităm și să nu ne depărtăm de ele niciodată.
Credința, Nădejdea și Dragostea au legat, au unit și au făcut să fie un suflet, o inimă și un gând toți ai Domnului. Ele nu au dezbinat. Ele nu au făcut ură. Ele nu au făcut partide. Ce greu e când noi, veniți într-o Lucrare, spunem apoi în gura mare, lăudându-ne: „Nu este a voastră! Este Lucrarea lui Dumnezeu! Și noi putem să facem ce vrem”. Iată cum au început să se facă iar bisericuțele dezbinării de către oamenii cei care am început să ne dăm importanță. Am început să ne facem grupulețe, „familiuțe”, crezând că în felul acesta putem să facem ceva.
Fraților și surorilor, noi suntem familia lui Dumnezeu cu toții. Toți ca unul și unul ca toți. Pe înaintașii noștri pe care Dumnezeu i-a trezit aici în Lucrarea aceasta, El i-a curățit prin suferință, i-a curățit prin anumite lucrări minunate, ca să se poată servi de ei. Oricât ar fi încercat ei să se înalțe, smerenia a fost patul lor și leagănul lor în care ei au trebuit să trăiască, să doarmă și să moară.
Lucrarea aceasta în care ne-a adus Dumnezeu, fraților, este a lui Dumnezeu. Ea este pusă în leagănul umilinței, ea este pusă în leagănul suferinței, ea este pusă în leagănul luptelor. Dar ce greu e pentru noi!... Căci spunem că la nunta aceasta este prezent și Hristos, cel Care a spus: „Veniți și învățați-vă de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Dar oare dacă El în persoană, în momentul de față, ne-ar întreba pe fiecare cum am înțeles noi smerenia Lui, cum am înțeles noi ascultarea Lui, cum am înțeles noi unirea Lui cu Tatăl și cu Cerul, oare nu ni s-ar umple fețele de rușine?
Oare nu ar trebui să plângem noi cu o durere amară, că n-am ascultat și nu L-am urmat?... Ci am transformat în altceva Lucrarea Lui.
Dacă știm că e a Lui, atunci nu trebuie să fim cum ne cere El în ea? Judecați și singuri dacă este drept!
Ne aducem aminte de primele noastre nunți, când frații, fiecare când călca la o nuntă, căuta să fie cel mai smerit, cel mai supus și cel mai ascultător. La acele nunți când la masă se servea un singur fel de mâncare, căci nimeni nu venea la nuntă pentru hrana asta trupească. Pe atunci nu se serveau mesele ca să se vadă cât pot fi de împodobite, ci fiecare care venea la nuntă venea cu inima și cu gândul că va fi acolo și Domnul Iisus; și de aceea mesele noastre de atunci erau pline de El, numai de El și de Cuvântul Lui. „Ce vom învăța astăzi de la Domnul?” - așa ne întrebam.
Scumpii mei frați! Înapoi la Evanghelie! Înapoi la Hristos! Căci altfel, noi nu vom birui, ci vom fi biruiți, așa cum ne cam vedem singuri că suntem... Biruiți de modă... Biruiți de lume... Biruiți de diferite duhuri sectare, care nu sunt altceva decât niște lagăre ale morții, și cei ajunși acolo nu-și mai dau seama că sunt niște prizonieri căzuți în mâinile Satanei.
În luptele grele și în războaiele grele care s-au dus întotdeauna pe pământ, mulți dintre cei ajunși pe front doreau și cereau o zi în care să îi străpungă un glonț. Doreau o zi când să primească o rană, numai ca să scape de pe linia întâi, chiar dacă ar sta și într-un spital. Să scape undeva! Aceasta doreau arzător.
Dar cei mai mulți vedeau că trec zilele și nu-i mai rănește nimic... Vedeau adesea cum casca de pe cap le este ciuruită de gloanțe, mantaua la fel, dar ei scăpau neatinși... Unii s-au sfătuit să se dea prizonieri, crezând că poate vor scăpa de moarte... Dar ei nu știau ce îi aștepta în lagărul morții. Că de o mie de ori era mai bine moartea decât prizonier de război, acolo unde bântuiau felurite boli, atâtea feluri: de lepră, de molime, de cancer și de alte lucruri scârboase...
La fel, frații mei dragi, și noi când ne-am întors la Domnul, noi nu am gătat cu lupta... Abia atunci am declarat fiecare dintre noi, abia atunci am declarat război diavolului.
Tinere scump, tânără scumpă, frate în etate, să știi că lupta ta e greu de dus. Vrăjmașul caută mijlocul, arma cea mai ascuțită să te lovească și caută și locul unde să te poată ataca mai bine.
Și așa de mulți, când încă nu sunt atacați de vrăjmaș, se dau prizonieri în vreun lagăr al morții și așa devin plini de fel de fel de boli...
Nu e mai grea boală ca boala certurilor de cuvinte, despre care sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune: „Ferește-te de acestea, căci duc la dezbinare!” Ce rău este că am lăsat Cuvântul lui Dumnezeu la o parte! Și am crezut că știm! Ni se părea că ajunge cunoștința! Și nu am mai rămas să credem!
Atunci când ni se pare că știm, măcar că nu știm nimic, atunci nu mai putem crede! Ce fericiți suntem doar atunci când nu știm cum, dar credem că El este Domnul Iisus! Ce fericit a fost orbul acela care putea să răspundă la întrebarea care i s-a pus:
- Spune-ne, cum ți-ai recăpătat vederea?
- Eu nu știu! Eu nu știu! Ce am pățit, vă spun: a făcut tină, m-a uns, m-a spălat și acum văd. Altceva nu știu!
- Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul Acesta poate face lucruri mari, dar e păcătos...
- Mă miră faptul că voi nu-L cunoașteți... Nici eu nu-L știu, dar cred în El pentru că m-a vindecat! Poate un păcătos să facă așa ceva?...
Scumpa mea soră, fratele meu scump, îți spun în Numele Cerului și în Numele lui Dumnezeu: te iubesc din suflet. Doresc să fim un suflet, o inimă și un gând. Aceste daruri însemnate vor fi puternice și nu le poate șterge nici un duh al lumii: Credința, Nădejdea și Dragostea. Ele să-ți fie patul, ele să-ți fie perna ta, ele să-ți fie viața ta.
Iar Modelul de urmat să nu vă fiți voi, unul altuia; ci Modelul de urmat să vă fie Hristos și El răstignit.
Îmi aduc aminte de marele înaintaș, Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu, care ne spune așa de minunat: „Să nu creadă cineva că mâinile acestea au făcut ceva... Eu nu am făcut nimic!”
A vrut să știe că între noi nu rămâne nimica făcut de el, ci tot ce e făcut rămâne făcut de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Nu rămâne între noi nimic în picioare - decât Hristos și El răstignit!
De câte ori lupte grele voiau să șteargă definitiv Lucrarea aceasta! Dar în orice loc s-a ridicat din nou, din cenușa împrăștiată. Din orice loc s-a aprins mai înflăcărată, s-a ridicat din nou tot cu Hristos cel Răstignit în frunte!
Fraților, ce fericiți suntem noi atunci, că nu cântăm în zadar cântarea: „La umbra Crucii Tale”. Să o cântăm din tot sufletul și din toată inima pentru noi.
Bunul Dumnezeu să ne ajute să înțelegem acest lucru!
Iar pentru Ciula, locul acesta să fie un loc peste care Dumnezeu a mai trecut mai demult și a lăsat multe binecuvântări în urma Lui. Dumnezeu a făcut o cercetare în acest loc. A aflat încă o dată cu cale să vă cerceteze Harul lui Dumnezeu, Harul cel mare și bogat. Ziua aceasta minunată însemnați-vi-o în inimă și în suflet. Dorința noastră este una cu privire la voi, toți cei din satul acesta: să fiți și voi copii ai lui Dumnezeu.
Va rămâne o mărturie ziua aceasta. Această zi va fi o zi a mântuirii, ca și voi să ajungeți la mântuire.
Transmitem tuturor fraților de pretutindeni că nu vrem să știm și să primim nimic altceva, decât pe „Hristos și pe El Răstignit” - așa cum l-am primit de la început! Amin.
Slăvit să fie Domnul!