Cuvântul Adevărului și Duhul Adevărului

(...) Așa că vă rugăm, stăm așa înghesuiți, cum putem. Necazul nostru trece și oboseala trece, dar bucuria că am stat liniștiți să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu ne va rămâne totdeauna o amintire neuitată și de data aceasta. Așa, cât de înghesuiți putem sta, stăm liniștiți, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, oricât de greu am sta, nu stăm cum a stat Mântuitorul nostru pe Cruce, în chinuri, suferind pentru noi. Și chiar dacă trebuie să dăm puțin un preț de osteneli și de jertfă pentru ascultarea Cuvântul lui Dumnezeu, poate că mai mult prețuim noi totdeauna ceea ce plătim mai scump. Să plătim oricât de scump ascultarea noastră, pentru că aceasta este jertfa cea mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. De aceea vă rugăm, cât putem, stăm liniștiți, să ascultăm Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, căci peste câteva minute noi vom pleca. Și am dori să ducem în inima noastră o amintire plăcută despre cele câteva clipe pe care Domnul ni le-a rânduit să le petrecem împreună și aici, în Sfântul lui Cuvânt, sub dulcea ocrotire a binecuvântării Sale pe care am cerut-o de la cel dintâi cuvânt de rugăciune pe care l-am înălțat spre cer în clipa când ne-am întâlnit aici.

Deci vă rugăm din toată inima să ascultăm mai departe, cu dragoste și cu evlavie, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ne fie de folos și nouă, și celor pentru care ne vom ruga pe mai departe (...), ca să ne însoțească mântuirea aici și în veșnicie. Amin.

***

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Scumpii noștri frați și surori, ce minunate sunt aceste clipe, într-adevăr, când privim Ia Iisus, Dulcele, Dragul, Scumpul nostru Mântuitor, lumina noastră frumoasă, frumoasa noastră lumină! Iubirea noastră frumoasă, frumoasa noastră iubire!

Răsplata noastră frumoasă, frumoasa noastră răsplată! Ce minunate sunt clipele pe care le petrecem lângă El, cu El, în El, în astfel de stări! Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori ne întâlnim doi sau trei împreună și starea noastră cu Hristos este fericită și n-am dori niciodată să se sfârșească.

Suntem așa de aproape de sărbătoarea Schimbării la Față, pe care am petrecut-o miercurea trecută, în ziua de 6 august. Ce momente strălucite au trăit Sfinții Apostoli acolo, în clipele când au fost împreună cu Mântuitorul! Am mai avut ocazia [să vorbim despre aceasta] și miercurea trecută, cu alt prilej binecuvântat pe care l-am petrecut împreună cu frații și cu surorile noastre, tot cam prin aceste locuri...

Am petrecut la fel, cu frații noștri din alte locuri, toată noaptea trecută, în astfel de minunate și fericite stări de părtășie și de binecuvântare, ca pe un Tabor minunat și strălucit în care L-am văzut aievea, cu ochii sufletului nostru, pe Dulcele și Dragul nostru Mântuitor - frumoasa noastră Iubire, Iubirea noastră frumoasă - în mijlocul nostru. Ori de câte ori doi sau trei ne adunăm în Numele Domnului, frumoasa noastră Lumină, Iisus, Iisus, Lumina noastră frumoasă, e în mijlocul nostru. Ce fericit ne strălucesc înaintea inimilor noastre cuvintele Lui, Fața Lui, dragostea Lui care a făcut atâta pentru noi! N-avem noi nici cuvinte, nici lacrimi, nici cântări, nici rugăciuni de mulțumire îndeajuns să-I aducem Lui toată recunoștința pe care I-o datorăm că ne-a dăruit și acum, și astăzi, și alaltăieri, și mai departe, și ne va mai dărui mereu astfel de stări binecuvântate cu care ne învrednicește și pe noi, ca pe Sfinții Săi Apostoli pe Tabor atunci, să petrecem cu El astfel de momente fericite.

Nu-i nicăieri un loc mai fericit, decât acolo unde ești cu Domnul și cu frații, unde dragostea Lui este ca un steag fluturat peste noi. Și ce împrejurări mai fericite avem noi în viață pentru a ne împărtăși această iubire și pentru a ne înălța sufletele noastre cu astfel de cântări, decât un astfel de prilej binecuvântat pe care ni l-a rânduit Domnul și în clipa aceasta când, în cea mai fericită stare și în cea mai dulce binecuvântare, dragostea lui Dumnezeu unește două suflete care și-au făgăduit pentru totdeauna dragoste necondiționată, statornică, frumoasă, dulce, curată unul celuilalt, în Numele lui Hristos, Care este dragoste, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos nu este nici forță, nici silă, nici presiune, ci este dragoste pentru toți. Tot ce ne cheamă și tot ce ne cere El dorește să-I aducem din iubire. Predarea noastră, legământul nostru, rugăciunea noastră, credința noastră, toate trebuie să fie îmbălsămate cu acest sfânt și dulce mir de nard al iubirii lui Dumnezeu. Pentru că noi nu prin dreptate, nici prin forță am fost mântuiți, ci prin iubire. Noi trebuie să căutăm dragostea lui Dumnezeu în cuvintele noastre, în comportările noastre, în atitudinea noastră nu numai unul față de celălalt, în căsnicia noastră. Ci fiecare față de semenul său, în orice relații s-ar găsi, trebuie să fie înveșmântat, îmbălsămat, îndemnat, însuflețit permanent numai de acest sentiment sfânt pe care Dumnezeu Și l-a însușit ca înfățișare a Lui. Despre nici un lucru nu se spune atât de stăruitor că este Dumnezeu ca despre iubire. „Dumnezeu este iubire”, a spus Cuvântul Său cel Sfânt și l-a scris unul dintre cei care a simțit mai mult ca oricine acest sentiment sfânt. Mai ales în seara Cinei de Taină, când Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a stat cu capul aplecat pe sânul lui Iisus, pe inima lui Iisus, acolo unde ardea puternic, vibra puternic, simțea puternic, iubea puternic, suferea puternic dragostea lui Dumnezeu față de noi.

Nimeni n-a simțit-o ca el, care a stat alipit de sânul lui Iisus. Nu este alt loc mai minunat în viața și în lumea aceasta, și în veșnicie, [nici o altă stare], decât cineva să ajungă la o așa intimitate, la o așa interiorizare și trăire sfântă, personală cu Hristos ca a aceluia care a înțeles că Dumnezeu este iubire; și că în toate manifestările Sale față de noi, Dumnezeu este iubire, lumină, frumusețe și binecuvântare.

Participăm acum la un moment fericit, când harul lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu unește aceste două suflete. Nimic n-a fost forțat aici. Nimic n-a fost de silă, totul a fost de bunăvoie, din îndemnul cel dulce și fericit al acestei taine minunate care este iubirea lui Dumnezeu trezită acolo unde El a vrut să rămână curată, sfântă, fierbinte, statornică, neschimbată până la sfârșit; în acele două suflete care, din clipa când și-au spus unul altuia „Da!” în fața lui Hristos și în Numele lui Hristos, au devenit, din momentul acela, unul și una pentru totdeauna. Ce taină este aceasta! S-a spus mereu despre ea. Noi ar trebui, când vorbim despre această taină și despre această sfântă stare cu Hristos, să vorbim mereu cu lacrimi și să ne simțim permanent numai pe înălțimile binecuvântate, pe munții cei duhovnicești, pe stările cele înalt duhovnicești în care Dumnezeu dorește să ne simțim totdeauna, ca acolo să ne poată El vorbi nouă și noi Lui. Acolo El să ne simtă pe noi în El și pe El în noi. În această strălucită stare este cel mai potrivit loc și mediu în care noi ne putem uni cu Hristos și putem să înțelegem cu adevărat voia lui Dumnezeu. „Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Până când n-am ajuns într-adevăr să ne contopim cu această sfântă și cerească însușire care este iubirea - iubirea aceea în care este iertare, blândețe, bunătate și tot ce poate fi cald, plăcut, frumos, înviorător - până când noi n-am ajuns încă la această stare, trebuie să luptăm, să ne rugăm, să muncim și poate că să suferim, ca să ajungem.

Sunt patru condiții pe care le cere Dumnezeu pentru ca noi să devenim niște suflete cu adevărat părtașe cu El și să putem crea fapte și lucrări nemuritoare: să muncim cel mai mult, dar să muncim cinstit și frumos; să ne rugăm cel mai mult, dar să ne rugăm fierbinte și cu dragoste, și cu credință; să iubim cel mai mult, dar să iubim până la jertfă, așa cum ne-a iubit pe noi Hristos; și să suferim cel mai mult. Cine poate să muncească mai mult ca toți, să se roage mai mult ca toți, să iubească mai mult ca toți și să sufere mai mult ca toți, acela L-a înțeles cu adevărat mai mult ca toți pe Dumnezeu. Doar când am ajuns la starea aceasta lucrările noastre sunt nemuritoare, rugăciunile noastre nemuritoare, amintirea noastră, viața noastră, chipul nostru și trecerea noastră prin lume vor deveni nemuritoare. Dacă noi îi fericim și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru niște oameni mari, binefăcători ai noștri și ai altora, îi fericim și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru aceia care au iubit cel mai mult, au suferit cel mai mult, au muncit cel mai mult și s-au rugat cel mai mult.

S-au vorbit aici multe lucruri frumoase și cei care au mai fost și de celelalte dăți când am mai stat împreună și am evocat în amintirea noastră momentul ridicării Mântuitorului și a celor trei apostoli pe muntele Tabor au înțeles ceva din taina acestei părtășii intime, înalte, divine și nemuritoare cu Hristos, care vine prin credință și prin rugăciune fierbinte. Am mai stat de vorbă pe urmă și despre porunca cea mare a dragostei, care ne-a fost trimisă nouă, și despre celelalte porunci, trimise prin celălalt profet poporului lui Dumnezeu. Dar am vrut să păstrăm neuitate în amintirea noastră fapta, pilda, cuvântul, mesajul și porunca, exemplul și viața pe care ni le-a adus nouă Domnul prin Părintele nostru Iosif.

Am mai spus nu de mult, dățile trecute, istorisirea despre petrecerea lui Moise pe muntele Sinai în cele patruzeci de zile în care Domnul Dumnezeu l-a chemat acolo ca să-i înfățișeze Legea și poruncile. Ce a înțeles Moise din Cuvântul lui Dumnezeu în aceste patruzeci de zile și patruzeci de nopți? Cum a înțeles Moise când era ziuă și când era noapte? Că în fața lui Dumnezeu era întotdeauna lumină. Cu ce s-a hrănit Moise în timpul acesta când a stat în fața lui Dumnezeu patruzeci de zile și patruzeci de nopți? Ce porunci i-a dat Dumnezeu lui în vremea aceea și ce adevăruri i-a descoperit? Pe toate acestea noi le-am înțeles mai bine când ne-am apropiat mult mai adânc și mai intim de viața și de rostul Părintelui Iosif, care a fost profetul lui Dumnezeu trimis în poporul nostru și pentru noi, după cum Moise a fost profetul lui Dumnezeu pentru Israel și pentru neamul de atunci și el a primit și a ascultat cu toată atenția cuvintele și poruncile lui Dumnezeu, atât de atent, încât le-a înregistrat ca pe o banda magnetică în inima lui. Și când s-a întors la poporul său, el a derulat aceasta bandă din inima lui și a spus: „Ascultați cuvintele lui Dumnezeu și poruncile Lui!” Și le-a repetat întocmai cum Dumnezeu, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, i-a spus lui aceste cuvinte. Ce inimă atentă, ce minte sănătoasă a avut acest profet al lui Dumnezeu și ce suflet smerit a avut! Cu câtă atenție a ascultat el Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, după toată această convorbire de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, el s-a dus la poporul său și nici unul dintre cuvintele Domnului nu le-a uitat. Și pe toate le-a spus lor așa cum i le spusese lui Dumnezeu. Nu numai cele zece porunci au fost cele spuse de Domnul lui Moise atunci. În cele cinci cărți ale lui Moise, pe care el [le-a scris] sub inspirația Domnului și din amintirile păstrate în memoria lui despre tot ce i-au spus înaintașii lui, de la facerea lumii până la [el], Moise a spus încă șase sute patruzeci de porunci ale lui Dumnezeu. Pe toate acestea le-a înfățișat în cărțile sale, în primele cinci cărți din Biblie. Și le-a înfățișat întocmai cum le-a spus Domnul Dumnezeu, pentru că el a avut o minte sănătoasă și o inimă ascultătoare. Și de aceea a înregistrat clar și a păstrat neschimbate și neatinse toate cuvintele lui Dumnezeu.

De aceea, preaiubiții noștri frați și surori, mai ales tineri, dar toți: ori de câte ori aveți ocazia să stați prin stări de acestea, pe munți de rugăciune, adică în niște stări înalte de părtășie sufletească cu Dumnezeu în adunări, fiți totdeauna cu toată inima și cu toată mintea trează și ascultătoare și înregistrați tot ce vă spune Dumnezeu.

Pentru că nici cei care vorbesc și spun Cuvântul Domnului explicând niște meditații după sfintele versete, nici cei care spun câteva poezii frumoase, evocând niște idei minunate și niște simțăminte frumoase din câteva strofe de poezie, sau cei care cântă aici aceste minunate imnuri ale dragostei de Dumnezeu nu vorbesc de la ei. Toți aceștia, fie sub formă de poezie, fie sub formă de cuvânt, fie sub formă de cântare sau de rugăciune, vorbesc mânați de Duhul Sfânt și tot ce ni se spune prin ei e vocea, e graiul, e voia, e porunca, descoperirea și taina Duhului Sfânt.

Noi trăim încă sub imperiul puternic al Duhului Sfânt, al sărbătorilor de Rusalii. Ce minunată a fost această lucrare trimisă nouă de Tatăl în Numele Domnului Iisus: venirea dulcelui și scumpului nostru Mângâietor, Care este Duhul Sfânt! Mântuitorul ne-a spus înainte de a pleca la Tatăl: „Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite un alt Mângâietor”. El știa unde-i lasă pe ucenicii Săi și în ce condiții grele vor trebui să-și ducă ei nu numai viața lor, ci și mărturisirea Sfântului Cuvânt pe care El i-a investit și i-a împuternicit, și i-a obligat să-l ducă. De aceea n-a vrut să-i lase singuri niciodată, cum nu ne-a mai lăsat și nu ne va mai lăsa nici pe noi singuri, ori prin câte va trebui să mai trecem noi pentru Numele Lui, cum au trecut și ei.

Ce minunat Însoțitor și Mângâietor a fost pentru ei Duhul Sfânt! Noi avem atâtea rugăciuni ascultate de Dumnezeu pentru că Duhul Sfânt mijlocește pentru noi cu suspine negrăite, cum spune Cuvântul Său. Nu vom putea fi noi destul de recunoscători niciodată lui Dumnezeu Tatăl, Care în Vechiul Testament a pregătit această operă de mântuire pe care ne-a adus-o Mântuitorul când a venit. Nu vom putea mulțumi niciodată îndeajuns Domnului Iisus, Care, după această lucrare promisă de Tatăl, a venit, la vremea potrivită, și S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, acest vas binecuvântat de Dumnezeu și ales în chip tainic și minunat să fie împreună lucrătoare cu El la pregătirea mântuirii noastre. Nu vom fi îndeajuns de recunoscători Mântuitorului nostru, Care a suferit atât de mult pentru noi, arătând cât de scump era prețul mântuirii noastre și cât de imposibilă ar fi fost această mântuire, dacă n-ar fi venit El să Se dea pe Sine Însuși preț de răscumpărare, pentru ca noi toți să fim iertați și mântuiți, de la cel dintâi și până la cel din urmă om. Și nu vom fi apoi destul de recunoscători niciodată Duhului Sfânt, Care a venit după Înălțarea Mântuitorului ca să ne sfințească, să ne pregătească, să ne curățească, să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus Domnul și să ne descopere nouă adevărul din Cuvântul adevărului.

Mântuitorul L-a numit pe Duhul Sfânt „Duhul adevărului”. Adevărul, pentru noi, este Cuvântul Domnului, cum spune: „Cuvântul Tău este adevărul!”. Dar nu era de ajuns numai Cuvântul adevărului. Ne trebuia Duhul adevărului, Care ne descoperă nouă adevărul din Cuvântul adevărului. Și Mântuitorul a spus: „Vă voi trimite pe Duhul Sfânt. El este Duhul adevărului, Care vă va descoperi adevărul, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte tot ce v-am spus Eu.” Iată ce făgăduință minunată și ce dar minunat este Duhul Sfânt - Duhul adevărului.

Că în zadar am fi avut noi Cuvântul adevărului, dacă nu primeam Duhul adevărului, Care ne descoperă adevăruri din Cuvânt. De ce se întâmplă oare atât de multe rătăciri și dezbinări cu privire la înțelesul Sfântului Cuvânt al adevărului între oamenii de astăzi? De ce asupra unui singur verset se întâmplă atâtea păreri diferite între atât de mulți oameni care pretind fiecare că-L cunosc pe Dumnezeu? De ce? Pentru că nu toți au Duhul adevărului în cercetarea Cuvântului adevărului.

Toți avem Cuvântul adevărului - este Sfânta Scriptură, Cuvântul scris al lui Dumnezeu, după care ne călăuzim și dorim să ne călăuzim toți. Dar de ce sunt atât de diferite interpretări și înțelegeri asupra acestui Cuvânt, dacă este același unic Cuvânt și dacă este același unic adevăr? De ce se înțelege același lucru în diferite feluri și pe temeiul acestor diferite interpretări se ivesc dezbinări și neînțelegeri, și certuri între oameni care se presupune că sunt credincioși? Pentru că există în Cuvântul adevărului un singur îndrumător adevărat: Duhul adevărului. Dacă n-avem Duhul adevărului, Duhul acela Care ne călăuzește și ne arată adevărul din Cuvântul adevărului, noi vom fi călăuziți de duhurile falselor interpretări și de duhurile falselor învățături; și vom da altă interpretare aceluiași adevăr care nu are o sută de interpretări, ci numai una singură adevărată. Dar, pentru că nu toți sunt călăuziți de Duhul adevărului, înțeleg în diferite feluri același adevăr, pentru că n-au același duh.

Iată ce însemnat lucru este să ai Duhul adevărului, acela Care te călăuzește clar și limpede, și fără greșeală, și fără îndoieli, și fără umbre, și fără echivoc în cunoașterea și înțelegerea adevărului din Cuvântul adevărului. De aceea spune Mântuitorul: „Cu atât mai mult Tatăl Ceresc va da Duhul Sfânt acelor ce I-L cer”. Acest Duh, Care este lumina și călăuzirea noastră în înțelegerea adevărului și ajutorul nostru în rugăciunile noastre, în părtășia noastră cu frații noștri și-n răbdarea și-n încercările prin care trebuie să trecem adeseori, fiecare dintre noi urmând pe Domnul nostru pe calea acestei vieți care fiecăruia dintre noi ne este dată împreunată cu multe încercări și cu multe suferințe.

Preaiubiții noștri, am vorbit despre aceste lucruri și am dorit mereu să vorbim despre ele, pentru că avem cea mai mare nevoie de lumina care trebuie să ne călăuzească limpede în înțelegerea Sfintelor Scripturi.

Părintele nostru Iosif - acel profet al lui Dumnezeu care, stând pe muntele părtășiei cu Hristos, în acea tainică și adâncă legătură prin care Dumnezeu vorbea și profetul asculta - călăuzit de Dumnezeu, a venit și ne-a adus această lumină clară și ne-a spus: „Lucrarea Oastei Domnului este revărsarea Duhului Sfânt; este noutatea sfântă pe care o aduce Domnul în lucrarea Lui care de mult s-a înstrăinat de adevărata cunoaștere și de adevărata umblare”. Noi nu aducem nici o noutate în afară de trăirea vieții noastre în lumina și adevărul învățăturilor pe care le-am avut de la părinții noștri.

Dar, din cauza păcatelor noastre și a păcatelor altora, ne-am înstrăinat de această viață frumoasă, atât de frumoasă, pe care au avut-o ei. Și acum noi dorim să începem și noi, prin hotărârea și legământul pe care ni le inspiră Duhul Sfânt fiecăruia și care trebuie să fie punctul nostru de plecare pe calea aceasta sfântă, prin această hotărâre și legământ dorim să legăm firul vieții noastre de acum, al creștinismului nostru de astăzi, al ortodoxismului nostru de astăzi, de firul vieții curate și sfinte a primilor creștini, care erau plini de Duhul Sfânt, calzi, fierbinți, clocotitori de iubire, de blândețe și de bunătate, iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu toată puterea lor, cu tot cugetul lor și cu tot sufletul lor și iubind pe semenii lor ca pe ei înșiși. Pentru că Dumnezeu este iubire. Și oricine este în Dumnezeu iubește pe fratele său și-i gata să-și dea viața pentru ai săi. Iubirea acoperă, iubirea rabdă, iubirea tace, iubirea privește frumos, iubirea privește cu bunătate pe toți. Iubirea vorbește cu blândețe, cu lacrimi, cu duioșie. Îți unge sufletul cu fiecare cuvânt și simți, cât de slab ai fi fost, că te întărește, că te mângâie, că te înviorează, că te vindecă pe undeva. Toți avem atâtea răni sufletești. În viața pe care o avem de dus fiecare printre încercările pe unde trecem, avem și primim atâtea răni și lovituri dureroase, uneori și de la cei care ne iubesc. Fie că interpretează greșit unele dintre vorbele noastre, fie că nu înțeleg felul cum trebuie să ne purtăm noi. Ajungem și noi adeseori ca cel de la profetul care întreabă: „De unde ai aceste răni și vânătăi?”. Și el le răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit”... De multe ori, în casa ta, în casa celor pe care îi iubești primești atâtea răni și vânătăi. Știe numai Dumnezeu prin câte trebuie să treacă adeseori un suflet omenesc în toate încercările. Nu numai de la vrăjmași și de la cei răuvoitori. De la aceia te aștepți să te lovească, te aștepți să suferi, te aștepți să nu te cruțe. Dar adeseori trebuie să întâmpini dureri, dezamăgiri, deziluzii și amărăciuni chiar din casa, chiar din partea celor pe care i-ai iubit cel mai mult. Și astea dor... și pe astea numai Dumnezeu singur le poate vindeca. Numai Duhul Mângâierii, Care tocmai pentru aceasta ne-a fost dat.

Când vă întâlniți unii cu alții, gândiți-vă cu dragoste unii la ceilalți, cum Se gândește Dumnezeu la noi toți. Nu vă judecați unii pe alții. Nu vă mustrați cu asprime și cu durere unii pe ceilalți. Spune Cuvântul lui Dumnezeu, în profetul Isaia, un cuvânt așa: „Vorbiți bine Ierusalimului. «Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu», zice Domnul. Vorbiți bine Ierusalimului și spuneți că robia lui s-a sfârșit. Că a primit el din Mâna lui Dumnezeu de două ori mai mult decât erau păcatele lui”. Dacă noi suntem credincioși, dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, părtășia cu El, legătura cu El, intimitatea cu El, umblarea cu El e destul de multă mustrare și călăuzire pentru noi - dacă suntem sinceri. Dacă nu... (...)

[Dumnezeu] nu ne oprește cu sabia de la păcat sau să ne lovească imediat ce am păcătuit. Ne-a spus un cuvânt de dragoste durută, jignită, zdrobită: „Fiul Meu, fiul Meu... Eu te-am iubit, Eu te-am iertat. Așa te porți tu?”. Dragostea aceasta ne doare mai mult ca orice. Mustrarea iubirii este mai grea decât orice altă mustrare. Uneori am dori ca cei care ne iubesc să ne lovească, decât să ne spună cu o lacrimă și cu un cuvânt durut cât i-a întristat comportarea noastră nerecunoscătoare față de ei.

Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, orice privire a lui Iisus trebuie să ne mustre când greșim. De ce a spus Sfântul Apostol Pavel:

,,Fraților, n-am vrut să știu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos cel răstignit”? Ce înseamnă practic acest lucru? Ori de câte ori păcătuiți, oricum umblați, uitați-vă la Iisus. De ce trebuie să stea El mereu răstignit în mijlocul vostru? De ce Mântuitorul, Care a fost răstignit și S-a înălțat la cer, și șade de-a dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi, și ne-a pregătit calea mântuirii prin dragostea și Jertfa Lui, de ce trebuie să fie El mereu răstignit în mijlocul nostru? De ce? Pentru că adeseori comportarea noastră ne cere mereu ca El să Se jertfească pentru noi. El să stea mereu pe cruce, pentru ca să ne răscumpere, pentru ca să ne ierte, pentru că mereu greșim. Ce minunat ar fi dacă între noi n-ar sta Hristos cel răstignit, mereu nevoit să ierte, să acopere, să corecteze, să mustre păcatele noastre prin Jertfa Sa! Ci să stea Iisus cel drag înălțat, sfânt, plin de iubire, la adăpostul Căruia noi să fim fericiți cu El și El să fie fericit cu noi, pentru ca să nu mai aibă nimic ce să mai mustre în viața noastră. Numai dragostea de Dumnezeu ne poate face să ajungem în starea aceasta în care Iisus să nu mai fie mereu răstignit; mereu trebuind să plătească, să sufere, să rabde și să ne arate rănile acestea: „Nu vă dor ele și pe voi? Mai puteți voi să păcătuiți, când știți cât de mult M-a costat pe Mine mântuirea voastră? N-ar fi oare vremea acum ca Eu să stau fericit în mijlocul vostru și, alipiți la sânul Meu și Eu alipit de sânul vostru, să cântăm împreună cântarea dragostei nemaisfârșite și nemaiuitate niciodată?”, să cântăm mereu cântarea lacrimilor și jertfelor Lui? Adică să-L silim mereu pe Domnul să stea mereu pe cruce în mijlocul nostru, trebuind mereu să ierte și să acopere și acuma, după atâția ani de credință, comportările noastre încă nedestul de potrivite și necurățite înaintea lui Dumnezeu?

Dorim din toată inima ca, la această sărbătoare fericită a dragostei acestor doi, să ne ridicăm și noi inimile noastre și trăirea noastră până la acel simțământ pe care a vrut Sfântul Pavel și Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-l trezească în noi când a spus: „Relația voastră cu Hristos trebuie să fie atât de intimă, atât de totală, atât de ascunsă, atât de dulce cum este relația între cele două suflete care poate că numai în acel unic moment pot fi deplin la fel, când sunt în stări ca acestea în fața lui Dumnezeu, în fața iubirii, când în toată inima lor și în toată cuprinderea vieții lor nu este altceva decât iubire, părtășie, vibrație dulce și armonioasă a unuia cu celălalt”.

(...) Am fost când am stat în fața unor tineri frați credincioși care se hotărau să-și unească viața și le-am spus aceste cuvinte: „Să iubiți cel mai mult și cel mai dintâi pe Iisus Hristos pe pământ. După aceea să iubiți Lucrarea lui Dumnezeu. Apoi să-i iubiți pe frați și pe semenii voștri. Și abia în al patrulea rând să vină dragostea voastră a unuia față de celălalt. De ce? Pentru că cele dintâi trei iubiri care vin din Dumnezeu vor sfinți și iubirea voastră. Numai atunci veți avea cu adevărat părtășie deplină unul cu celălalt și fericire deplină în dragostea dintre voi, când mai întâi veți învăța să-L iubiți pe Domnul, să iubiți Lucrarea Lui, să-i iubiți pe frați și pe semenii voștri.

Acest lucru am dorit să vi-l spunem.

(...) E ca o floare, fiecare altă înfățișare având, dar toate, completându-se împreună, dau acel minunat ansamblu strălucit care alcătuiește viața fericită în totalitatea ei, a Bisericii lui Dumnezeu și a copiilor lui Dumnezeu. Când aceste virtuți împodobesc viața de căsnicie, viața de familie, viața de adunare, viața de societate, viața noastră cu ceilalți semeni ai noștri, atunci noi trăim permanent într-o stare cerească, într-o atmosferă plină de euforie și de strălucire dumnezeiască.

Cum a iubit Hristos Biserica? În primul rând a iubit-o așa cum era. N-a așteptat să se facă mai bună de cum era. Și-a iubit-o așa cum era. Cât de mult ar trebui să fim noi călăuziți de acest Cuvânt. Să ne iubim din toată inima soțiile noastre, așa cum a iubit Hristos Biserica. Nu așteptând și mustrându-ne, și certându-ne, să ajungă să fie mai bune și apoi să le iubim. Ci așa cum sunt. Cu rugăciune, cu dragoste, cu toată bunătatea, până când Dumnezeu le va ajuta și lor, și nouă să fim așa cum trebuie să fim. Numai dragostea este cea care ajută pe alții. Tot ceea ce este în afară de iubire apasă, chinuie, obosește, ironizează, îndepărtează.

(...) Iubiți-vă... „cum S-a dat Hristos pe Sine pentru Biserica Sa ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă, fără prihană”. Nu că n-avea cusururi, nu că n-avea pete și zbârcituri. El n-a vrut să vadă... Dragostea Lui acoperea.

Preaiubiții mei frați și surori, nici unii dintre noi nu suntem desăvârșiți pe pământ. Cel mai desăvârșit om este acela care are cele mai puține greșeli. Nici o lucrare omenească nu-i desăvârșită pe pământ. Cea mai perfectă lucrare omenească e aceea care are cele mai puține greșeli. Nici o ființă omenească nu-i desăvârșită, nici o căsnicie omenească nu-i desăvârșită pe pământ. Desăvârșirea va veni abia în ceruri. Dar cea mai desăvârșită și mai frumoasă căsnicie e aceea care are cele mai puține greșeli, cele mai puține mustrări, cele mai puține reproșuri, cele mai puține evidențieri de cusururi. Toți avem cusururi. Și, când Dumnezeu ne apropie pe unul de celălalt pentru ca să fie cei doi unul pentru totdeauna, fiecare trebuie să ne acceptăm reciproc nu numai calitățile, ci și defectele pe care le avem. Dragostea să ne facă să vedem numai calitățile și niciodată defectele. Pentru ca așa cum am eu nevoie să acopăr defectele soției mele, are și ea nevoie să acopere defectele mele. Că nici un om nu-i desăvârșit. N-așteptați să vă căsătoriți cu îngeri. Tot cu oameni care au defecte, pentru că și noi avem defecte. Însă dragostea, această calitate dumnezeiască, această virtute sfântă, ne face să nu vedem greșelile. Pentru că ne ajută să-l înțelegem atât de înalt și superior pe semenul nostru, pe soțul nostru, cum ne-a înțeles Dumnezeu pe noi în Iisus.

Citim mai departe: „Tot așa sunt datori și bărbații să-și iubească nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta Îl iubește pe Dumnezeu”.

Cât de des ar trebui să citim noi, bărbații, aceste versete! Și cât de adânc ar trebui să ne contopim noi gândul pe care îl avea Hristos, prin Duhul Sfânt, când ni le-a lăsat nouă ca dreptar fericit de viață! De ce ni le-a lăsat? Pentru că numai în felul acesta vom fi fericiți și vom putea conviețui fericiți împreună, unul cu celălalt și toți cu Hristos, și Hristos cu noi toți. Ridicați-vă!

Să ne ridicăm mereu, sufletește zicând, la această stare sfântă. Repetați, citiți mereu și rugați pe Dumnezeu să ne dea totdeauna fiecăruia dintre noi putere, și soților, și soțiilor, ca, în această comuniune sfântă și intimitate cerească unindu-ne cu Hristos, să ne cinstim unul pe celălalt. Ce imperiu desăvârșit este căsnicia aceasta în care Hristos i-a făcut pe fiecare dintre ei să privească așa pe celălalt! În ce fericită stare vor crește copiii care vor fi alimentați de acest duh curat, de această iubire înlăcrimată, sinceră, dulce, sfântă care există în aceste suflete între care Hristos a statornicit o astfel de atmosferă!

„Că nimeni nu și-a urât vreodată trupul său, ci îl hrănește și îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica. Pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său carne din carnea Lui și os din oasele Sale. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup.”

Preaiubiților, ascultați Cuvântul lui Dumnezeu. Și copiii, și părinții. Când te-ai unit cu soția, când te-ai unit cu soțul, lasă pe tata și pe mama.

Mamă și tată, când fiii voștri s-au unit, lăsați-i. Nu vă mai amestecați în căsătoria lor. Cele mai multe dintre căsătoriile încheiate frumos și încheiate din dragoste au fost despărțite curând, mai târziu, de către mama sau tatăl unuia dintre cei doi soți. Stricăm Cuvântul lui Dumnezeu și depășim datoriile noastre, dacă noi, după ce cei doi copii s-au unit, ne mai amestecăm nefavorabil și distructiv în căsătoria lor.

Mame, nu vorbiți de rău pe bărbatul fiicei voastre către ea.

Părinți, nu vorbiți de rău pe soția fiului vostru către el. Vorbiți-le frumos unuia despre celălalt. Dumnezeu i-a unit! În momentul când i-a unit, și bărbatul, și femeia s-au despărțit de părinți. Și de tata, și de mama. De-acuma ei sunt ai lui Dumnezeu și vor răspunde, în primul rând, față de Dumnezeu. Ei știu că trebuie să răspundă și față de iubirea părinților.

Oricine iubește pe Dumnezeu niciodată nu va desconsidera pe mama sa și pe tatăl său, indiferent cum au fost părinții lor. Dar vor prețui, mai mult decât orice cuvânt al mamei sau al tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu care îi unește pentru totdeauna și care le poruncește: „Tu, bărbate, lasă pe tatăl tău și pe mama ta și lipește-te de nevasta ta”. Și nu mai conteze în fața ta chiar cele mai întemeiate lucruri spuse de mama ta și de tatăl tău, dar rele, despre soția ta. Spune-I lui Dumnezeu. Căutați intimitatea iubirii. Că dacă nu poți prin iubire să rezolvi o problemă, nu vei putea nici prin ciomag, nici prin divorț, nici prin nici o altă putere din lumea aceasta. Hristos prin iubire ne-a mântuit pe noi. Nu prin amenințări, nici prin judecată, nici prin dragoste... ci prin iubire.

Întrebuințați iubirea. Nu e verset în care Cuvântul lui Dumnezeu să nu ne îndemne mereu la iubire. De ce? Pentru că aceasta e singura care ne poate da soluția cea mai fericită de viață, de relații cu străinii, cu dușmanii, cu prietenii, cu binefăcătorii, cu părinții, cu copiii, cu frații, cu vecinii, cu rudeniile, cu cunoscuții, cu colegii de la serviciu și de muncă.

De aceea, întrebuințați această dragoste ca singurul veșmânt în care le împodobim pe toate. „Taina aceasta este mare. Vorbesc despre Hristos și despre Biserică.” Cât de mare este Taina aceasta! Nu știi când vorbește despre soț și soție și când vorbește despre Hristos și Biserică. Pentru că acestea, în valoarea lor, în prețuirea lor în fața lui Dumnezeu, în importanța lor, în roadele lor, în binecuvântările lor, sunt la fel de mari, și legătura dintre soț și soție, și legătura dintre Hristos și Biserică.

În această sfântă atmosferă trebuie să se ridice totdeauna atitudinea noastră și înțelegerea noastră despre cele două suflete care se unesc și despre Taina sfântă a Cununiei.

Acuma am vrut să ne oprim câteva cuvinte doar la ce înseamnă logodna și ce înseamnă nunta. În înțeles duhovnicesc. Căci toate cele ce le vedem noi în chip firesc au corespondent duhovnicesc. Tot ceea ce se vede are un corespondent în ceva mai important, care nu se vede. Trupul nostru, ființa noastră trupească are un corespondent etern în ființa noastră duhovnicească. Deci tot ceea ce vedem cu ochii noștri și atingem cu mâinile noastre este o noțiune concretă, lumească, trupească, pământească, dar ea are un înțeles înalt, abstract, duhovnicesc, ceresc.

Iată, noi privim aici și spunem: „Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu”; și-i adevărat. E Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea noi, în adunările noastre, în viața noastră de familie, ne călăuzim mereu după Cuvântul acesta al lui Dumnezeu, care este singura lumină, singurul criteriu etern și valabil al determinării tuturor valorilor din lume. După Cuvântul lui Dumnezeu noi putem stabili ce este de preț și ce nu este de preț; ce este vrednic și ce este nevrednic. Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne arată echilibrul, termenul de comparație. Nimic nu putem compara și dovedi cu adevărat în valoarea lui, dacă nu avem termen de comparație. Despre un lucru nu putem spune că-i frumos, dacă-l vedem numai pe acesta. Ci în momentul în care avem un termen de comparație spunem: „E frumos, în comparație cu celălalt”.

Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu aici, care ne învață pe noi care este adevărul. Și de aceea acest Cuvânt al lui Dumnezeu este pentru noi permanent un termen de comparație. Noi venim mereu la Cuvântul lui Dumnezeu când stabilim valoarea unui lucru sau importanța unei fapte. Că numai aici noi putem vedea adevărul asupra a tot ceea ce vedem și tot ceea ce auzim. De aceea ne călăuzim din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea unii se miră: „De ce mereu citiți din Biblie? De ce mereu vă referiți la versete biblice?”. De ce? Pentru că acesta este unicul criteriu de comparație, unicul mijloc de stabilire a adevărului.

Cum pot eu să stabilesc, când mă duc pe mare, unde este nordul, dacă n-am busolă? Cum pot să stabilesc în ce moment mă găsesc acum, dacă n-am ceas?

Pentru noi, ceasul și busola este Cuvântul lui Dumnezeu, în înțeles duhovnicesc. De aceea ne referim mereu și apelăm mereu, și citim mereu. Și cine nu cunoaște acest Cuvânt umblă fără busolă pe mare în întuneric. Și trăiește în necunoștință de vremile și de starea în care se găsește. Numai cine cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu, acela are determinat clar punctul în care se găsește și punctul spre care trebuie să meargă. Acela are calea și direcția clară. De aceea îndemnăm, de aceea sfătuim, de aceea Îl rugăm pe Domnul să ne învețe să citim Cuvântul Său și să-l studiem.

Dar un lucru și mai important decât a cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu acesta, de a avea Biblie, este să avem Duhul adevărului, Care să ne călăuzească drept în înțelegerea și în îndrumarea acestui Cuvânt. Că în zadar am eu o hartă, dacă nu știu să mă orientez pe hartă. În zadar am busolă, dacă nu știu să citesc direcția și să cunosc precis lucrurile. De aceea Duhul adevărului, Care să ne călăuzească drept în citirea și-n orientarea după Cuvântul adevărului, este foarte important. Și noi trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu și să ne alipim de acolo de unde vedem că ne încredințează Duhul adevărului unde este El și unde nu-i.

Am zis că sunt două noțiuni ale aceluiași lucru: una concretă și una abstractă. Cum noi suntem și trup, și suflet. Trupul îl vedem; sufletul nu-l vedem. Avem Cuvântul lui Dumnezeu aici. Noi spunem că-i Cuvântul lui Dumnezeu Biblia. Și este! Dar când ne gândim cu adevărat, nu acesta-i Cuvântul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este Duh și viață. Asta este carton, este hârtie, este cerneală, este vopsea. Da. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, cel care este Duh și viață, locuiește în această carte care-i concretă și putem s-o vedem.

Cu toate lucrurile este așa. Cu Crucea e același lucru. E forma văzută a Crucii pe care cei mai mulți superficiali și nepricepuți o disprețuiesc. Dar în această formă văzută a Crucii e puterea cea nevăzută a Jertfei și a răscumpărării lui Hristos. Eu nu pot să arunc Cartea aceasta și s-o rup, și s-o disprețuiesc, spunând că arunc o carte, orice fel de carte, fără valoare. Nu! Când arunc Cartea aceasta, eu calc în picioare și disprețuiesc Cuvântul cel Viu, Duh și adevăr al lui Dumnezeu.

Tot așa, nu pot spune, dacă batjocorim semnul Crucii, că eu calc în picioare un chip cioplit. Nu! Acest chip reprezintă puterea cea nevăzută a Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos. Și, când calc în picioare semnul văzut al Crucii, eu batjocoresc Jertfa cea tainică și cutremurătoare a Sângelui lui Hristos care pe acest semn ni s-a dat nouă preț de răscumpărare.

Așa să înțelegem noi adevărul. Și iată cât greșesc cei care despart adevărul văzut de cel nevăzut. Și disprețuiesc unele într-un fel, altele altfel. Sunt unii care disprețuiesc Crucea ca semn văzut al puterii nevăzute a lui Dumnezeu. Dar prețuiesc Cartea aceasta ca semn văzut al Cuvântului cel nevăzut al lui Dumnezeu. Ce disproporție și stare mincinoasă... (...)

[Asta se întâmplă când vreau să pătrund] tainele lui Dumnezeu cu nepriceperea mea limitată și omenească, și trecătoare. Cum s-a întâmplat la nunta din Cana, când s-a turnat apă și s-a scos vin. Cum s-a petrecut, când s-a petrecut minunea? Noi nu știm când. Puterea lui Dumnezeu face acest lucru într-o clipă cunoscută numai Lui. Dar nouă ni se cere credință pentru ca să ne împărtășim cu adevărat de valoarea adevărată și eternă a acestor adevăruri. Cum putem noi să le înțelegem? Pentru că, din Cuvântul lui Dumnezeu, unii disprețuiesc Crucea, disprețuiesc pe Maica Domnului, disprețuiesc Împărtășania și-i dau diferite forme și interpretări greșite, pentru că n-au Duhul adevărului din acest Cuvânt al Adevărului. Dar cei care au Duhul adevărului, Care-i călăuzește în tot adevărul, cum a spus Mântuitorul, și Care aduce aminte și descoperă toate lucrurile, aceia nu disprețuiesc lucrurile lui Dumnezeu. Ci le respectă cu ascultare și cu smerenie, chiar dacă nu le pot înțelege. Pentru că toate cele pe care le face Dumnezeu sunt taine, iar eu sunt om limitat și mărginit. Și nu trebuie niciodată să-mi închipui că am atâta cunoștință, încât pot să explic; să am pretenția prostească că eu pot să explic tot. Dumnezeu ne-a spus: „Să credeți aceste lucruri” - și eu cred că-i așa. Cred că pâinea și vinul din Sfânta Împărtășanie sunt însuși Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. Și, prin credința aceasta, El face în mine lucrarea mântuitoare și curățitoare. Cred că în semnul văzut al Crucii e puterea cea nevăzută a Jertfei răscumpărătoare a Sângelui lui Iisus Hristos, [pentru că pe aceasta] Și-a dat viața pentru noi. Cred că în această Carte văzută e Cuvântul cel nevăzut și puternic al lui Dumnezeu. Și credința aceasta mă face să mă înnoiesc sufletește, să mă hotărăsc pentru Dumnezeu, să cred ce spune aici și prin această credință să mă fac părtaș făgăduințelor cuprinse în acest Sfânt Cuvânt Adevărat pentru cei care-l vor crede cu adevărat.

Un singur cuvânt am de adăugat. Și vă cer iertare... că știe Dumnezeu dacă vreodată în viața aceasta ne vom mai vedea așa cum suntem. Noi suntem bătrâni. E fratele David, eu... La vârsta asta, în fiecare zi ne putem aștepta să pui capul pe pernă și să te trezești în Împărăția lui Dumnezeu. Anii vieții noastre sunt șaptezeci, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Noi am trecut de șaptezeci. Anii care trec de șaptezeci nu-i mai trăiești; îi târăști. Dumnezeu însă a pus putere în ei și, iată, ne înfățișăm aici. Prin moarte am trecut, nu prin viață. Dar trăim numai pentru că harul lui Dumnezeu este adevărat și toate făgăduințele Lui se îndeplinesc cu credincioșie. Am trăit ca să mai ajungem să vă mai mărturisim aceste adevăruri pe care nu prea de multe ori și nu prea de la mulți le puteți afla. De aceea să prețuim cuvintele și ceasurile acestea și să ne punem la inima noastră adevărurile pe care ni le descoperă ele, pentru ca să avem viața veșnică.

Acuma un singur lucru mai am de spus. Logodna se face înainte de nuntă. Ei acuma își hotărăsc cu legământ viața unul celuilalt. Dar până la nunta lor va mai fi. Știe Domnul ce se va întâmpla până la nunta lor. Nunta lor va fi peste o săptămână, peste două, peste trei, peste o lună, nu se știe când. Pot interveni în viața noastră foarte multe lucruri care pot modifica gândurile și planurile noastre de la o zi la alta. Dar logodna aceasta înseamnă un legământ.

Un legământ pentru ce? Pentru o nuntă pe care o așteaptă. Abia la nunta aceasta se va desăvârși hotărârea lor și promisiunea pe care și-o fac acum unul celuilalt.

Ce înseamnă aceasta, în chip duhovnicesc? Pentru noi, această logodnă înseamnă clipa legământului, când noi ne predăm Domnului, ne hotărâm pentru El și promitem că-L vom iubi și-L vom asculta până la nunta noastră. Noi știm acum că așteptăm o nuntă cerească. De câte ori am cântat noi cântarea: „La nunta noastră, Mire Sfânt, va fi o bucurie cum n-a mai fost și cum nu s-a mai văzut niciodată”! Pentru nunta aceasta facem această logodnă. Și aceste suflete scumpe se unesc acum prin promisiunea, prin legământul acesta pentru nunta pe care o așteaptă când... știe Dumnezeu. Ei gândesc că peste o săptămână, două... Și poate! Și noi ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze și să petrecem fericiți împreună cu ei, dacă va fi posibil, și acest moment fericit, fie de față, trupește, fie numai prin duhul, prin credință și prin rugăciune, dacă nu vom putea fi împreună.

Dar această logodnă înseamnă un legământ. Un legământ pentru o nuntă care va urma. Acum nu poate să aibă loc nunta fără această logodnă, fără acest legământ. Înainte de a se oficia slujba fericită a Tainei nunții, se oficiază - mai aproape sau mai departe de ea - slujba logodnei. Aceasta înseamnă, în viața noastră, momentul când noi ne-am hotărât pentru Domnul, ne-am predat Lui și am început o viață nouă, promițându-i: „Doamne Iisuse, mă unesc cu Tine și Te voi iubi, și Te voi iubi, și Te voi iubi... până când va veni nunta noastră, de când vom fi pentru totdeauna împreună”.

Slăvit să fie Domnul! Eu cunosc aici suflete care de zeci de ani de zile au făcut logodna cu Hristos și încă n-au ajuns la nuntă. Vine nunta! Ce minunată va fi dimineața aceea fără nori când toți îngerii din cer vor trâmbița: „Iată Mirele! Ieșiți în întâmpinarea Lui! A sosit ceasul nunții! Ferice de toți cei care sunt chemați la Nunta Mielului!”

Ce fericiți vom fi atunci acolo toți cei care acum am fost logodiți prin legământ cu Hristos că vom fi ai Lui și că El va fi al nostru pentru totdeauna! Ce fericite trebuie să fiți voi, suflete scumpe care ați făcut logodna cu Hristos, ați pus legământ, v-ați predat Lui, ați făcut nașterea din nou și v-ați alipit de Hristos devotați și dedicați Lui pentru totdeauna! Așteptați fericiți. Nu vă va înșela Mirele... El va veni, cum le-a promis la ai Săi. Va veni într-o clipă fericită. Poate că vom fi ca cele zece fecioare. Cum era atmosfera din camera unde erau cele zece fecioare într-o noapte apăsătoare, tristă, îngreuiată de somn, de lene, de nepăsare sufletească. Asta înseamnă Biserica, adunarea, care se împarte cam în două... Slăvit să fie Domnul, măcar în două... Jumătate care ard pentru Hristos, jumătate care sunt reci. Jumătate a căror inimă, a căror candelă, a căror rugăciune, a căror cântare, al căror cuvânt despre Dumnezeu, al căror suflet arde pentru Hristos; și cealaltă jumătate, a celor care fac parte din adunare, fac parte din Biserică, dar ei nu ard, nu sunt în clocot pentru Hristos. Să ajute Domnul ca toți să avem candelele aprinse: cântarea aprinsă, rugăciunea aprinsă, dragostea aprinsă, părtășia frățească aprinsă. Și atunci vină Domnul oricând! Noi vom fi între cei luați de El împreună cu El la Nunta Lui cerească.

Dar mai sunt suflete care încă nu s-au logodit cu Hristos. Acelor suflete vrem să le adresăm acum o ultimă... o, poate că o ultimă chemare: logodiți-vă cu Hristos. Merită! El e cel mai iubit. Mirele cel mai drag. Mântuitorul cel mai scump. N-avem noi pe pământ mamă să ne iubească așa cum ne-a iubit El. În profeții, spune sfântul profet Isaia așa: „Poate o mamă să-și uite copilul său?” poate. Sunt atâtea mame care-și uită copiii lor. „Dar Eu nu vă voi uita niciodată”, spune Domnul. „V-am scris pe mâinile Mele.” Și în cer - dacă citiți în Apocalipsa, veți vedea că Iisus, Mântuitorul, dulcele, dragul nostru Mântuitor, are pe palmele Sale și pe chipul Său semnele dragostei cu care ne-a iubit. Aceasta este dovada Lui, justificarea Lui, argumentul Lui. „Vedeți cât de mult v-am iubit Eu? Uitați semnele!” Sfântul Apostol Pavel ne zice tot așa: „De-acum nu mă mai necăjiți. Port pe trupul meu semnele lui Iisus Hristos”. Rănile, jertfa, dovada dragostei pentru frați.

Vă rog, cei care încă nu v-ați logodit cu Hristos, nu v-ați hotărât pentru El, nu v-ați predat Lui, hotărâți-vă pentru Domnul. Acum. Logodiți-vă cu Hristos în această zi, de această logodnă strălucită și frumoasă. Ce fericiți veți fi după aceea! Faptul că vă știți logodiți cu Hristos vă va da putere să rezistați. De ce suntem slabi, de ce suntem neputincioși, de ce scădem, de ce uităm, de ce dormim, de ce lenevim? Pentru că am uitat că suntem logodiți cu Hristos și ne așteaptă Nunta. Că trebuie să vină El și trebuie să ne găsească îmbrăcați frumos, harnici, devotați, cu o cameră frumoasă, cu o stare sufletească frumoasă, în care El să Se poată bucura de noi, și noi cu adevărat, bucura de El.

Ceasul nostru de plecare a trecut. (Dragostea promite și nu totdeauna se poate ține de promisiune.)

Să ne ajute Domnul să putem să ne ținem legământul pe care l-am făcut. Noi vă rugăm fierbinte pe cei care încă nu v-ați logodit cu Hristos și n-aveți un moment în care v-ați predat Domnului, din care să spuneți: „Eu m-am logodit cu Domnul în ziua cutare, la ora cutare, în locul cutare”. Aceasta rămâne o dovadă neuitată pentru totdeauna și pentru Dumnezeu, și pentru noi. Eu îmi voi aduce aminte cred că și în cer, în vecii vecilor, și voi mulțumi lui Dumnezeu pentru ziua de 8 iunie 1930, ora 3 după-masă - clipa în care eu m-am logodit cu Hristos. Eram abia de 15 ani. În podul grajdului m-am dus după ce am auzit chemarea Lui. „Logodește-te astăzi cu Hristos”, îmi spunea Părintele Iosif. Și acolo, pe genunchi, ceasuri, nu știu câte au trecut... m-am predat Domnului. M-am predat Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt cu niște cuvinte pe care nu le mai știu. Dar știu că atunci când m-am ridicat eram un om nou, eram logodit cu Hristos; și sub genunchii mei fânul era ud de la lacrimile pe care le-am vărsat. (...)