Urmarea părinților - semnul Crucii

(...) Greutatea cea mare a inimii este iubirea, este cântarea, este fericirea pe care le poți exprima numai în lacrimi. Bucuria aceasta este bucuria noastră. Pentru că adevăratele noastre bucurii noi le avem fie la despărțirea, fie la întâlnirea noastră; dar totdeauna ele sunt scăldate în lacrimi. Ferice de voi, care plângeți acum!... Așa lumină a căpătat în viața mea cuvântul de astăzi, fericirea de astăzi pe care Mântuitorul a spus-o celor care veniseră în jurul Lui să audă cele dintâi cuvinte ale Evangheliei.

Așa începuse Evanghelia Domnului Iisus, din Matei capitolul 5, cum începe și Psaltirea sfântului profet David, în capitolul 1 : „Ferice...”. Cuvântul acesta este cel mai scump pe lume. Cu acest cuvânt încep psalmii și cu acest cuvânt începe și Evanghelia Mântuitorului nostru. Cele mai dulci cuvinte din lume încep cu acest cuvânt sfânt: „Ferice...”. „Ferice de cel cu inima curată și cu sufletul neprihănit”; „Ferice de cel care iubește calea Domnului și care caută calea mântuirii”; „Ferice de voi, cei care credeți”, pentru că, prin credința aceasta, Dumnezeu vă face părtași la cea mai mare și mai eternă dintre fericiri: fericirea de a-L iubi pe Dumnezeu și de a vă iubi unii pe alții. Nu există fericire în alt fel și-n alt mod, decât în a iubi. Adevărata fericire o are cel care iubește sincer, curat și statornic pe Dumnezeu. Cel care iubește sincer, curat și statornic pe frați. Cel care iubește sincer, curat și statornic pe soția sa, pe soțul său, pe copiii săi, pe părinții săi, pe prietenii săi, pe vecinii săi, pe rudeniile sale... pe toți, pe toți semenii săi. Nu există fericire în alt fel, decât în acest scump și dulce cuvânt: dragostea de Dumnezeu și dragostea de semeni.

Aceasta este fericirea noastră. Și noi ne bucurăm acum într-una dintre cele mai fericite zile și cele mai fericite ocazii când, astăzi, însoțim înaintea lui Dumnezeu aceste două suflete scumpe pe care le-a unit cu comorile iubirii. Nu lucrurile trecătoare, ci bunul care rămâne singurul etern: iubirea.

Aceasta trebuie să ne unească și pe noi cu Dumnezeu, cu familia noastră, cu neamul nostru, cu Biserica noastră, cu credința noastră și cu toți cei iubiți ai noștri, dacă vrem să fim fericiți noi înșine, în primul rând, și după aceea să facem să fie fericiți și alții împreună cu noi.

Ce bucurie ai când vezi că-l poți face pe cineva fericit! Facerea de bine, care este mijlocul prin care noi putem să ne fericim nu numai pe noi, ci și pe alții. E mijlocul prin care Dumnezeu face să fim noi înșine, în primul rând, fericiți. Binefacerea îl face fericit împreună și pe cel căruia îi dai o mâncare sau îi spui o veste bună, sau îl ajuți într-un fel. Te face fericit pe tine, în primul rând, care faci acest lucru.

Faceți binele totdeauna și veți fi totdeauna fericiți. Iubiți-i totdeauna pe toți și, în felul acesta, veți gusta ce dulce este fericirea să iubiți. Dumnezeu e fericit pentru că iubește. Dumnezeu este iubire, de aceea este fericit în veci. „Fericitul nostru Dumnezeu”, spune Sfântul Apostol Pavel. De ce este fericit El, fericit absolut? Pentru că iubește absolut. Pentru că trăiește în această sfântă și veșnică binefacere și părtășie a iubirii cu toate creațiunile Sale, cu toată creația Sa. Cât de mult ne iubește Dumnezeu !...Și, dacă uneori trebuie să ne mustre sau să ne încerce, El o face totdeauna cu iubire și ne încearcă mult mai puțin decât putem noi suporta. Pentru ca să vedem în toate bunătatea și grija Lui. Nu ni se întâmplă nici un rău care să treacă peste puterile noastre, după cum spune Sfântul Său Cuvânt: „Nu v-a ajuns nici o încercare care să nu fi fost potrivită cu puterile voastre”. Și Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fiți încercați peste puterile voastre.

Ați trecut cu toții prin necazuri... Am fost bolnavi, am fost în strâmtorări grele, uneori credeam că nu vom mai vedea ziua de mâine sau clipa care urmează. Dar, când a ajuns durerea la limita posibilităților răbdării noastre, Dumnezeu a făcut să scadă termometrul cu temperatură... să scadă durerea care ne încerca viața; să se termine zilele care, cu încă una mai mult, ne-ar fi adus durerea și moartea; să înceteze chinul care, o clipă dacă mai dura încă, n-am fi putut să-l suportăm. Ați trecut prin operații mulți.

Ați trecut prin accidente și prin încercări. Dumnezeu n-a îngăduit să fie durerea sau încercarea mai mare decât puterea pe care ne-a dat-o și pe care știa El că o avem. Astfel noi, cei care stăm acum în fața Lui, mărturisim că suntem o dovadă a dragostei și a milei, și a răbdării lui Dumnezeu, [scăpați din] (... ) tensiunea mare, din căldura focului cuptorului încălzit de șapte ori, pe care n-am mai fi putut să-l suportăm.

Am trecut săptămâna trecută printr-un cutremur puternic. Dumnezeu ne-a zguduit, dar nu atâta cât să ne ajungă nenorocirea, ci numai să ne trezească conștiința noastră, teama de Dumnezeu, încrederea, frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, după cum spune sfânta noastră Carte și sfânta noastră Biserică. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii. Și când această frică de Dumnezeu nu vine din respectul față de Dumnezeu, din dragostea și teama față de Dumnezeu, din prețuirea față de Dumnezeu, El trebuie să întrebuințeze nuiaua mustrărilor, pentru ca să ne trezească această frică ce trebuie să ne ducă la înțelepciune.(...)

(...) Numai aceasta să ne facă să căutăm voia lui Dumnezeu și căile Lui. Singurul nostru mijloc de mântuire și de fericire și pe pământ, și sub el.

Preaiubiții noștri frați și surori, nu-mi pot mărturisi în cuvinte bucuria pe care mi-a dat-o Domnul astăzi. E adevărat că, după două zile de călătorie, după o altă zi de petrecere împreună cu frații și o noapte petrecută până pe la două și jumătate, am ajuns la [întâlnirea] aceasta. Dar tot timpul m-am rugat, cu inima strânsă: „Doamne, să n-ajung prea târziu... Să-i pot întâlni pe frații noștri și pe surorile noastre cu care, prin Duhul, prin rugăciune și prin iubire, corespondăm și avem părtășie de peste cincizeci de ani”.

Când am trecut prin satele acestea și când m-am gândit la toate aceste sate minunate, îmi aduc aminte că acum cincizeci de ani, când eram cu Părintele Iosif, scriam adrese pe coletele cu cărți și cu reviste de la Oastea Domnului, multe adrese din satele acestea, adrese de frați și de surori care acum nu mai sunt în Biserica Luptătoare de pe pământ; sunt împreună cu Părintele Iosif, cu fratele Marini, cu toți ceilalți din Biserica Triumfătoare din ceruri, pentru că atunci când a fost vremea luptei lor, ei au fost credincioși. Când a fost vremea răbdării lor, ei au fost credincioși. Când a fost vremea ostenelilor lor, ei au fost credincioși. Acum se bucură în ceruri împreună cu îngerii lui Dumnezeu și se vor bucura în veci. Dar acolo ei nu stau. Ei se roagă pentru noi, ca și noi să ajungem biruitori cum au biruit ei și să fim credincioși cum au fost ei, până la sfârșit.

Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că n-am ajuns prea târziu. Am ajuns în acest moment solemn când, la sărbătorile noastre, prin harul lui Dumnezeu, ne-am obișnuit să-i întâmpinăm pe mirii noștri iubiți cu această frumoasă cântare... care nu este numai o cântare: Mireasă și mire plăcuți și curați... Nu-i numai o cântare care să ne delecteze inima într-un moment fericit ca acesta. Este o rugăciune, este o binecuvântare, este o mulțumire către Dumnezeu, cu care noi însoțim aceste suflete scumpe care stau la masa noastră astăzi și în fața noastră. Și a căror sărbătoare neuitată rămâne pentru totdeauna această sărbătoare minunată pe care le-a dăruit-o Dumnezeu și în care îi însoțim și noi astăzi, în această bucurie cerească.

Noi binecuvântăm pe Domnul pentru că am ajuns ca, în poporul nostru, în satele noastre, în orașele noastre, în provinciile noastre, la astfel de evenimente fericite în familiile noastre, să ne putem bucura de prezența lui Dumnezeu binecuvântată și să ne putem bucura în felul acesta binecuvântat în care primii creștini și-au trăit cu Dumnezeu momentele fericite ale vieții lor.

Noi am fost un popor creștin de la nașterea noastră în istoria lumii. Moșii și strămoșii noștri, cei dintâi care au pus temelia poporului nostru, au fost creștini. Oameni care au fost aduși aici de departe, din pricina credinței lor și a dragostei lor față de Dumnezeu.

Și, prin harul lui Dumnezeu, acest simțământ sfânt s-a păstrat mereu în poporul nostru, căci ce a zidit Dumnezeu rămâne și ce a unit Dumnezeu nu mai poate să despartă nimeni. Deși au trecut peste noi o mie de ani de stăpâniri barbare și străine, deși ne-au robit neamul nostru popoare străine fără Dumnezeu și fără milă, Tatăl nostru cel ceresc, din pricina părinților noștri credincioși, n-a lăsat să se piardă neamul nostru, pentru că ei n-au pierdut credința în Dumnezeu. O mie de ani nu ne cunoaștem istoria. De la plecarea romanilor de aici sub năvălirea popoarelor barbare, în secolul al III-lea, până în secolul al XIII-lea, noi abia acum ne refacem istoria, din morminte, din cioburi, din hrisoave, unde s-au mai putut păstra.

Dar și după ce a trecut această noapte de o mie de ani, noi ne-am trezit tot în locurile acestea în care ne-a așezat Dumnezeu de la început prin părinții noștri și tot în aceeași credință sfântă în care au trăit și au murit ei și prin care, de-a lungul a o mie de ani, nepărăsindu-L ei pe Dumnezeu, nu i-a părăsit nici Dumnezeu pe ei. Pentru că, dacă noi nu-L lăsăm pe Domnul, El niciodată nu ne lasă pe noi. Dacă noi ne ținem de El, și El Se ține de noi. Pentru că El a spus: „Îți voi păstra dragostea Mea pentru totdeauna”. Și El așa ne-a păstrat-o. Din pricina părinților noștri, noi am fost binecuvântați și vom fi până în veci binecuvântați, atâta vreme cât și noi vom urma credința părinților noștri.

M-am înfiorat la fiecare pas și la fiecare priveliște de peste dealurile și peste văile acestei binecuvântate regiuni, ale acestei binecuvântate Bucovine. Și m-am gândit câți sfinți martiri și mucenici, de-a lungul a o mie de ani în care nu ne cunoaștem istoria, au trăit și au murit aici, păstrându-și credința în Dumnezeu, până când s-a ridicat puțin vălul acesta, negura aceasta deasă și am început să ne privim unii pe alții și s-au putut ivi aici oameni despre care s-a putut păstra o mărturie. Și atunci ne-am cunoscut și ne-am recunoscut, că am rămas aceiași, cum ne-a vrut Dumnezeu prin părinții noștri aici și [cum] ne-a așezat El pentru totdeauna.

S-a dus Neagoe Basarab... s-a dus Ștefan cel Mare... s-a dus Mircea, s-au dus toți cei care au clădit aici locuri nemuritoare și ziduri care ne aduc mereu aminte și care ne grăiesc nouă atât de minunat despre istoria și faptele credinței lor. Când am fost la Putna și am auzit clopotele rostind, cu durere și cu dragoste nemuritoare, numele lui Ștefan, mi-am adus aminte, privind zidurile acestea sfinte, de Cuvântul Mântuitorului când a zis: „Când vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Ei au tăcut. Domnul i-a dus la răsplătirea veșnică, pentru că au fost credincioși, cum a zis Ștefan: „Eu nu apăr aici numai ființa neamului nostru. Apăr credința!” Credința în Hristos, prin care are ființă neamul nostru. Și atâta vreme cât va trăi în ființa neamului nostru credința în Hristos și-n Dumnezeu, chiar de vor veni, nici o furtună, nici un cutremur și nici o nenorocire nu vor nimici ființa neamului nostru, ființa sufletului nostru, mântuirea noastră și lumina pe care ne-a adus-o Dumnezeu.

Da, acum ei au tăcut... Au tăcut ei, dar pietrele lor strigă, propovăduiesc, cheamă, vorbesc pentru noi.

Am mai spus și altă dată acest lucru și trebuie să ni-l repetăm mereu, pentru că acesta este un fapt atât de evident și atât de important, încât nici unii dintre noi nu trebuie să-l uităm. Sfântul Apostol Pavel spune: „Mie nu-mi este greu să vă spun mereu aceleași cuvinte, dar vouă vă sunt de folos”. De ce ne sunt de folos, Sfinte Apostole? Pentru că omul este ispitit să uite mai ales lucrurile bune și de aceea trebuie mereu să i se spună: „Nu uita! Nu uita! Nu uita...”.

Când Domnul Dumnezeu a scris pe tablele lui Moise cele zece porunci, după primele patru porunci privitoare la datoriile noastre față de Dumnezeu, a scris a cincea poruncă, prima dintre celelalte, care urmează. Și în această a cincea poruncă spune așa: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”. Mântuitorul Însuși, când a repetat odată porunca aceasta, a zis: „Este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință”. Ce minunată este porunca aceasta! Și ce frumoasă este făgăduința aceasta: să fii fericit și să trăiești mulți ani! Dar această fericire și această viață lungă este legată de obligația noastră de a ne cinsti părinții. Și adevărata cinstire a părinților noștri nu-i să le ridicăm un monument funerar sau să-i pomenim din când în când, spunând: „Dumnezeu să-i ierte!”. Ci adevărata cinstire a părinților noștri credincioși este urmarea faptelor lor; este umblarea după cuvântul propovăduit de ei; este trăirea după modelul sfânt și minunat de viață pe care ni l-au arătat ei. Noi ne lăudăm cu părinții credincioși - și bine facem, și trebuie să ne lăudăm totdeauna, pentru că fericit este acela care a avut niște părinți credincioși. Dar de o mie de ori mai fericit este acela care, având acești părinți credincioși, a învățat să-i respecte nu numai cu cuvântul și cu amintirea, și cu câte un parastas la câțiva ani, ci cu urmarea adevărată a trăirii lor, trăind și el după voia și după exemplul arătat lui de părinții săi.

Acest lucru se întâmplă cu noi și față de părinții neamului nostru, și față de sfinții Bisericii noastre. Noi nu trebuie numai să respectăm anumite zile din calendar care ne aduc aminte de sfinții noștri sau din istorie, care ne aduc aminte de înaintașii noștri mari și sfinți, și, cu aceasta, cu câteva cuvinte frumoase scrise din când în când la câte-o scadență istorică, pomenindu-le numele în câte un articol de ziar sau cu câte un prilej de sărbătorire, am terminat datoria față de ei. Ci adevărata noastră prețuire față de părinții neamului nostru, ai istoriei noastre și ai Bisericii noastre este să le urmăm faptele, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistola sa, când zice: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. Aceasta cuprinde obligațiile noastre atât față de părinții noștri trupești, care ne-au crescut pe noi în lumina și în teama de Dumnezeu, cât și față de părinții Bisericii noastre, sfinții martiri și mucenici, înaintașii noștri care, în această Biserică sfântă și în această învățătură bună și străbună, ne-au lăsat nouă adevărul mântuirii și ni l-au propovăduit nu numai prin cuvântul lor, ci prin exemplul lor: „Trăiți și voi așa! Credeți și voi așa! Umblați și voi așa! Rămâneți și voi așa!

Și veți avea și voi mântuirea, după cum și noi, umblând după voia lui Dumnezeu, am ajuns la mântuirea sufletului nostru. Și am ajuns, prin harul lui Dumnezeu, să vă lăsăm o patrie liberă, un pământ sfințit de sudoare și de lacrimi, stropit cu sânge, dar binecuvântat de Dumnezeu, pe care și voi, umblând și lucrându-l, veți fi binecuvântați cu o viață fericită. Și în țărâna căruia, când va veni chemarea lui Dumnezeu, veți [avea] și voi o odihnă liniștită, până când va veni ziua cea mare a lui Hristos pe care o cerem în Crezul nostru sau în rugăciunea Tatăl nostru când spunem: «...vină împărăția Ta»; sau: «...și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morți» și va întemeia Împărăția care nu va mai avea sfârșit”. Până atunci, noi trăim pe pământul acesta sau odihnim sub pământul acesta sub care odihnesc oasele înaintașilor noștri; dar sufletele noastre se vor ridica în cerul acesta în care odihnesc sufletele părinților noștri credincioși.

Dacă noi dorim să fim cu adevărat lumina lui Dumnezeu și să ne bucurăm de fericirea Lui, atunci trebuie să împlinim măcar această a cincea poruncă, ce cuprinde toate datoriile noastre atât față de părinții noștri trupești, cât și față de părinții noștri sufletești, ca oameni. Și față de părinții neamului nostru sau părinții Bisericii noastre, ca fii ai acestui popor și ca fii ai acestei Biserici și credințe.

Binecuvântat va fi de Dumnezeu acela care nu-și trădează niciodată părinții săi și familia sa. Dar osândit va fi întotdeauna de Dumnezeu - și pe pământ, și sub pământ - acela care-și poate părăsi părinții săi și-și poate trăda familia sa. Și, cum se întâmplă acest lucru cu cei care-și părăsesc părinții trupești, cu atât mai mult se întâmplă și se va întâmpla cu cei care își pot părăsi și trăda părinții sufletești, istoria lor, neamul lor, țara lor, credința lor.

Dumnezeu a făcut și a întocmit lucrurile în așa fel, încât fericirea adevărată, și pe pământ, și în cer, s-o avem numai împlinind Cuvântul Său. Pentru că nu există modalitate de a ajunge fericit și mod de a câștiga fericirea adevărată și statornică, decât în a asculta Cuvântul lui Dumnezeu și a-l împlini. De nenumărate ori pe paginile Sfintelor Scripturi se spune așa: „Ferice de cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinește”. Fericirea este condiționată de ascultarea și împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Și fericirea noastră pe pământ este condiționată de ascultarea și prețuirea părinților noștri și a adevărurilor unice pe care le-a lăsat Dumnezeu ca noi, împlinindu-le, să fim fericiți în El. Ne-a lăsat Dumnezeu o credință. Ne-a lăsat o Biserică. De mii de ani, părinții noștri au trăit și au murit cu nădejdea în Dumnezeu, Care le-a însemnat lor această unică credință pentru totdeauna.

Nu știu cum va putea fi mântuirea pentru alte neamuri... pentru alte adunări... pentru alți oameni. Dar pentru noi, Dumnezeu a pus mântuirea în credința asta, în Biserica asta, în adunarea asta, în Lucrarea asta! De aceea ne-a chemat El la această taină și minune care este Lucrarea în care suntem noi chemați, Lucrarea Oastei Domnului, născută în poporul nostru, din sufletul acestui neam, născută în Biserica noastră, din învățătura acestei credințe, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, Care a făcut-o.

Că toată această Lucrare este o minune a puterii lui Dumnezeu făcută în zilele noastre de revărsarea Duhului Sfânt și de taina minunată a Voii Sale.

Ei, pentru noi, ca neam, pentru noi, ca și credință, pentru noi, ca familie, pentru noi, ca indivizi, nu există mântuire altfel, decât în felul acesta. Și iată ce minunat răsplătește Dumnezeu credința noastră, dacă noi suntem statornici în împlinirea voii lui Dumnezeu așa cum ne-a cerut El: dacă ne iubim credința noastră, dacă ne iubim patria noastră și dacă, din îndemnul conștiinței, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, ne prețuim aceste două unice și eterne valori. Dumnezeu a pus în această iubire și ascultare de ele propria noastră fericire și a urmașilor noștri.

Iată, mulți dintre noi, care suntem mai bătrâni - și dumneavoastră știți bine - cât trebuie să-I mulțumim noi lui Dumnezeu acum pentru că am ajuns să ne putem bucura în chip așa de minunat de așa strângeri și adunări frățești!

Nu-s mulți ani de când în adunările noastre era așa un duh de neînțelegere, de dezbinare, de tulburare, că veneai spre adunare să te bucuri și te întorceai chinuit și zbuciumat... În loc de unitate între frați, în loc de dragoste și părtășie, era un duh de dezbinare, erau oameni care nu se puteau privi. Își ziceau și se numeau, și li se părea că sunt credincioși, și ei nu se puteau privi drept și frumos, și cinstit în ochi. Când îl vedea venind [pe unul] de-acolo, se ducea dincoace, ca să nu se întâlnească frate cu frate, om cu om. Cine a semănat între noi aceste păreri diferite, care ne-au făcut să avem încredințări diferite și, în loc să ne ducă la unitate și pace, [ne-au dus] la dezbinări, la tulburare și la ură? Nu duhul satanic? Dar acel duh este mai primejdios, care vine în Numele Domnului și în numele Cuvântului Său, să semene ura și vrajba. Nici o minciună nu-i mai primejdioasă ca aceea care are puțin adevăr în ea. Pe baza puținului adevăr, pe cel lesne crezător îl înșală și el acceptă marea minciună, care aduce apoi dezbinarea, ura, vrăjmășia între om și om, între frate și frate, între soț și soț, între vecin și vecin, între semen și semen.

Iată cum trebuie să binecuvântăm noi din toată inima pe Domnul nostru că S-a îndurat să ne aducă vremurile în care abia așteptăm să ne întâlnim unii cu alții. Ne privim printre lacrimi de bucurie și ne scăldăm în lacrimi de iubire unii pe alții, dorind să ne revedem și nemaiputându-ne despărți! Iată taina dragostei lui Dumnezeu pusă în noi și între noi. Și cum să binecuvântăm noi mai mult și mai frumos pe Domnul, decât cu lacrimi de recunoștință și cu cântări înlăcrimate de bucurie pentru că ne-a ajutat să ajungem acum astfel de vremuri și să putem sărbători nunțile tinerilor noștri într-un fel atât de binecuvântat și de fericit!

Așa au petrecut înaintașii noștri înainte de a ajunge sub stăpânirea acelor popoare păgâne care ne-au adus obiceiurile lor, otrăvind obiceiurile noastre și sărbătorile noastre cu alcoolul, cu vorbirile murdare, cu glumele proaste, cu muzica blestemată și cu tot ce poate aduce nimicirea sufletească și apoi și trupească a unei familii, a unui suflet și a unui neam.

Mulțumim lui Dumnezeu că, prin lucrarea Lui tainică, a adus sărbătoarea dezrobirii noastre de sub stăpânirile străine atunci când, la întregirea patriei noastre, Dumnezeu a ascultat rugăciunile cu care părinții noștri, de-a lungul atâtor secole, s-au rugat stropind și plătind cu jertfe ziua eliberării noastre naționale. Noi ne bucurăm astăzi de o patrie liberă și binecuvântată. Ne putem vorbi unii altora cuvintele de iubire pe care le spunem soției, copilașului, mamei în limba noastră, neîmpiedicați de nimeni și ne putem bucura de atâtea avantaje ale libertății pentru că, de-a lungul atâtor secole, părinții noștri s-au rugat și au suferit pentru această zi minunată și pentru această epocă binecuvântată în care putem să ne împărtășim unii altora simțirile calde și dulci (...).

(...) Poate a trebuit să mai fie suferințe și după aceea. De ce? Pentru că și libertatea duhovnicească se plătește tot cu jertfe, cum a fost plătită libertatea noastră națională. Pentru că, deși Dumnezeu ne-a dat eliberarea noastră națională de sub jugul popoarelor păgâne și străine care ne-au asuprit și ne-au chinuit, noi, și după această eliberare din 1918, am rămas tot robi la păcatele și la dușmanii noștri sufletești, care erau: beția, alcoolismul acesta nenorocit, care aduce după el ceartă, ură, dezbinare, vrajbă, divorțuri, crime, furturi, nenorociri și așa mai departe.

Ce folos de libertatea noastră, dacă noi suntem robii acestor ticăloșii și patimi care ne înrobesc și ne nimicesc pe dinăuntru ființa noastră națională, ființa familiei noastre, pacea și bucuria căminelor noastre? Ce bucurie poate fi în lucrurile din afară și-n condițiile din afară, dacă înăuntru, în familia noastră, nu-i dragoste între soți, nu-i respect față de părinți, nu-i milă de semeni, de bătrâni, de neputincioși și n-avem în noi credința în Dumnezeu, care ne face să privim printre lacrimi de dragoste semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru și să ne împărțim pâinea cu cel flămând, și să ne împărțim lacrima cu cel care suferă, și să ne împărțim bucuria cu cel care se bucură și durerea cu cel care este în suferință?

Când această dezrobire o vom avea noi deplină, când vom fi dezrobiți de robia urii, de stăpânirea alcoolismului, a păcatelor, a lăcomiei, a lenei, a corupției și a celorlalte păcate care ne macină ființa noastră trupească și sufletească, atunci Dumnezeu într-adevăr ne va face să simțim bucuria adevăratei eliberări.

La aceasta a lucrat Dumnezeu prin Lucrarea Oastei Domnului, care a venit în mijlocul poporului nostru și-n Biserica noastră îndată după eliberarea noastră națională. Pentru ca să completeze această eliberare și prin dezrobirea noastră sufletească de sub povara păcatelor care ne asupreau și ne nimiceau mai mult decât vrăjmașii păgâni care ne-au asuprit istoria noastră mii de ani. Păgânii aceștia nu ne-au putut nimici ființa neamului și a credinței. Dar păcatele, ticăloșia păcatelor ne poate distruge. Și iată cum distruge familii, cum distruge suflete, cum distruge tineretul prin tot felul de lucruri urâte și prin neascultare. Cum se înmulțesc hoțiile, stricăciunile și ticăloșiile, din cauza păcatului.

Când noi, prin harul lui Dumnezeu, vom face ca acest aluat frumos care s-a pus de către Dumnezeu în frământătura neamului nostru - care este Lucrarea aceasta de renaștere duhovnicească, de însănătoșire spirituală în Biserica noastră și În neamul nostru - când această Lucrare, acest aluat sfânt va dospi toată frământătura neamului nostru, gândiți-vă ce frumos va fi atunci! Când, pe orice drum vei merge, vei auzi despre dragoste și despre pace între semeni! Când nu vor mai fi ochi care să se ocolească cu ură unul pe altul, când nu vor mai fi fețe pe care să le vezi întunecate când te apropii de ele, când vor fi pretutindeni numai copii ai lui Dumnezeu și membri ai Bisericii noastre și ai neamului nostru cinstiți în toate, harnici în muncă, statornici în iubire, respectuoși față de semeni, crescând în această atmosferă binecuvântată pe care numai Hristos o poate da, cât de fericiți vom fi toți!

Cât de fericite veți fi voi, mame scumpe, când fetele voastre - și voi, tați credincioși, când băieții voștri - vor avea astfel de nunți care, de la primul pas, vor fi însoțite de binecuvântarea lui Dumnezeu! S-a spus că trei evenimente mari are omul - fiecare om - în viața sa: nașterea, căsătoria și moartea. Alte evenimente așa de importante n-are un om în viața sa. Dacă se naște sănătos și binecuvântat, el are o viață binecuvântată și fericită. Dar cine se naște handicapat, cu boală din naștere, cu boală moștenită, trăiește toată viața chinuit. Vai de părinții care au astfel de copii... Ori de câte ori o mamă sau un tată privește la un astfel de copil simte durerea străpungându-i inima. Și se gândește cum s-au gândit ucenicii Domnului când, în Ioan capitolul 9, se vorbește despre acel orb din naștere despre care ucenicii au întrebat pe Domnul: „Doamne, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, că s-a născut orb?”. Ce întrebare nepotrivită! Cum să păcătuiască omul acesta înainte de a se naște, pentru ca din cauza păcatului lui să se nască orb? Noi nu știm. Poate că există și astfel de ispășiri. Păcate care vor fi făcute de către om într-o viață a lui ulterioară să fie pedepsite înainte, printr-o naștere defectuoasă. Noi nu știm... Sunt atâtea taine în jurul nostru și lângă noi pe care nu le putem explica. Dar iată că și ei au gândit atunci că există ceva în legătură cu păcatul când se ivește o defecțiune în familie. De câte astfel de defecțiuni am putea fi noi scutiți dacă am trăi frumos, credincios și sfânt, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteți credincioși, copiii voștri vor fi binecuvântați. Altfel, copii voștri sunt necurați”.

Vreți să fie copiii voștri fericiți? Dragi părinți, întoarceți-vă la Dumnezeu acum! Pentru ca hotărârea pentru Domnul să aducă binecuvântare pentru copiii voștri pe care îi veți crește. Întoarcerea la Dumnezeu vă va da un duh liniștit. Și copilașul conceput într-o atmosferă liniștită și pașnică în viața părinților săi și în căminul lor va crește binecuvântat. Nu vor fi copii nervoși, cum cresc copiii părinților nervoși. [Copii] care moștenesc nervozitatea și nerăbdarea de pe când încă erau numai concepuți. Pentru că starea sufletească a părintelui se imprimă adânc și pe starea copilului.

De ce se nasc copii neascultători, răi, vagabonzi, vrăjmași, hoți, răufăcători? Pentru că au fost concepuți când nu trebuia. În zilele de post și rugăciune, când trebuia să fie înfrânare deplină la părinți. Dar, neavând credința în Dumnezeu, n-au nici frică de păcat. Și, împreunându-se în timp nepotrivit: de post, de rugăciune, de sărbători, se nasc copii nefericiți. Iată de ce părinții vor răspunde în fața lui Dumnezeu pentru viața ulterioară a copiilor lor. Pentru că, nefiind ei credincioși, i-au conceput într-o stare de necredință. Și această stare s-a imprimat și pe trupul, și pe sufletul copiilor.

Ce mare lucru este să fie omul credincios! Noi binecuvântăm pe Domnul pentru părinții credincioși cărora, din cauza credinței lor, Dumnezeu le dă astfel de copii. Și binecuvântăm pe Domnul totdeauna când copiii ascultă de părinții credincioși.

Se mai întâmplă un fenomen. În Lucrarea Oastei Domnului sunt părinți credincioși care au avut mulți copii. Atâta vreme cât copilul, în primii șapte ani, [este] sub îndrumarea părinților, mama și tatăl credincios duc copiii la biserică și-i duc la adunare, și ei cresc cu un verset, cu o cântare, cu o poezie... Și ne binecuvântăm unii pe alții când vedem copilașii îngenunchind în jurul mamei; și aceasta ne încredințează că ei vor avea o creștere fericită. Dar ce se întâmplă în ai doilea șapte ani, când copilul iese de sub oblăduirea și grija părintească, de la șapte la paisprezece ani, când se dezvoltă în om individualitatea sa și el capătă cunoștința binelui și a răului, dacă noi nu stăruim cu toată rugăciunea și râvna pentru copil să rămână în ascultarea Domnului cum fusese când era sub șapte ani, în biserică și-n adunare? El va crește în duhul lumii, în duhul veacului acestuia. Noi vom avea apoi tineri ziși credincioși în adunare, pentru că, de drept, ei sunt membri ai adunării prin tatăl său și mama sa, care vin la adunare... mai vin și ei la adunare...

Dar - pentru că la vârsta aceea de paisprezece ani, când omul ajunge să capete buletin de identitate și devine un om, o persoană, o entitate separată în viață, el n-ajunge să facă legământ cu Dumnezeu, pentru ca să se nască pentru Dumnezeu și din Cuvântul, și din Duhul Lui Sfânt, pentru ca să devină un om credincios - noi avem copii, tineri ai noștri membri de drept în adunare, dar nu membri de fapt. Pe aceștia, în timpul adunării, îi vezi de multe ori, cu tristețe, stând pe la colțuri, râzând și vorbind lucruri de nimic. Aceștia, deși sunt copii ai credincioșilor, cresc dezordonat, în duhul lumii și neascultători, și fără respect față de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceștia fac probleme în adunarea Domnului și-n familia celor credincioși. Poate că și noi suntem mai vinovați, pentru că ar fi trebuit să stăruim mai mult, [să facem] așa ca în unele culte creștine unde, la vârsta de 14 ani, când copilul, tânărul, primește buletin, el trebuie să facă o formă de consacrare: e dus la biserică, îmbrăcat în haine albe, se mărturisește și se împărtășește și, primind astfel împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, el devine un consacrat al Domnului, un închinat al Domnului, unul care s-a predat și s-a hotărât pentru Dumnezeu.

Un astfel de tânăr care e trecut printr-o astfel de împrejurare fericită nu mai crește nepăsător, pentru că el însuși are asupra lui puterea lui Dumnezeu care lucrează prin acest legământ și îl transformă într-un element credincios și într-un membru de fapt al Împărăției lui Dumnezeu.

Prin Botez, noi devenim membri de drept ai Bisericii. Dar prin pocăință, adică prin nașterea din nou, devenim cu adevărat membri de fapt ai Bisericii lui Dumnezeu. Cel care este numai botezat poate fi, de drept, înscris în registrul de botezați și în registrul unei confesiuni creștine. Dar dacă el nu s-a predat Domnului, n-a pus legământ cu Dumnezeu și nu s-a hotărât la vârsta când putea și când era dator să facă aceasta, la 14 ani cel mai târziu, dacă el n-a făcut acest act sfânt, el a rămas numai de drept înscris în registrele de botezați ale Bisericii și confesiunii, dar n-a devenit membru de fapt, cu viața, cu trăirea; un om duhovnicesc adevărat, credincios și moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru miile, zecile de mii de tineri hotărâți pentru Domnul și predați în Lucrarea Domnului. Dar ne rugăm stăruitor și pentru ceilalți puțini care, deși fac parte din familiile fraților noștri, încă nu s-au născut din Duhul și din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi cu adevărat născuți din nou. Dacă sunt născuți numai de noi, oricât de credincioși am fi noi, în zadar. Dacă nu sunt născuți din Apă și din Duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu și din Duhul lui Dumnezeu, ei sunt pierduți.

Sunt foarte mulți care, abătuți fiind de la credința cea sănătoasă, bună și străbună lăsată nouă, au interpretat rău Cuvântul lui Dumnezeu și, când au citit acolo despre Apă - socotită ca Apa cea Vie, care este Cuvântul lui Dumnezeu (după cum spune în alte locuri Cuvântul lui Dumnezeu) -, au socotit că apa aceasta moartă și trecătoare este adevărata Apă din care pretinde Domnul Hristos că cel care nu se naște nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Ca și alte greșeli, aceasta este una dintre cele mai mari greșeli, în ispita cărora au căzut foarte mulți dintre noi. Și au ajuns robii unor încredințări străine, și au interpretat Cuvântul lui Dumnezeu fals. Și astfel, ei mărturisesc o credință falsă, care nu le va da mântuirea nici pe pământ, nici în cer.

În Evanghelia de astăzi e cuprinsă cea mai minunată Evanghelie, după [cea din] Ziua Învierii, din toate Evangheliile anului. Dacă veți citi capitolul 3 de la Sfântul Evanghelist Ioan, veți da acolo peste unele dintre cele mai minunate versete ale Cuvântului lui Dumnezeu, provocate de întâlnirea lui Nicodim cu Mântuitorul. Ar fi multe de vorbit despre lucrurile acestea, adevăruri foarte necesare pentru noi. Dar timpul, ceasul acesta ne zorește și obligația să ne prezentăm la timp la sfânta biserică pentru Taina Cununiei nu ne dă voie să vorbim așa de pe larg și așa de adânc, și așa de amănunțit cum s-ar cuveni despre aceste lucruri, Dar dacă veți citi capitolul 3 din sfânta Evanghelie după Ioan, care este unul dintre cele mai rău interpretate, în înțelesul lor, de către foarte mulți, veți vedea că prima parte, până la versetul 10, 12, este ocupată de problema nașterii din nou, de care era frământat Nicodim când a venit noaptea la Iisus. Ce mare lucru este acesta!

Frământarea nașterii din nou să te aducă la Iisus și să stai de vorbă cu Cuvântul Lui este unul dintre cele mai minunate lucruri. Nicodim a venit noaptea atunci la Iisus. Și fiecare cuvânt din tot ce scrie acolo cu privire la aceasta este foarte important.

N-avem timp să stăm de vorbă... Ar trebui zile întregi să dezbatem amănunțit și să medităm profund la aceste adevăruri foarte necesare pentru noi, pe care cei care nu le cunosc, răstălmăcindu-le ca și pe celelalte Scripturi, o fac spre pierzarea și rătăcirea lor.

Deci prima parte vorbește despre nașterea din nou, cuvinte adresate lui Nicodim. După aceea urmează un cuvânt minunat al Mântuitorului, în care e cuprinsă și Evanghelia de astăzi... (Și dacă întârziem zece minute, se merită să întârzii pentru niște lucruri pe care nu oricând le poți afla.) Deci începând cu versetul 13 se începe vorbirea Mântuitorului către Nicodim. Și cuvintele acestea cuprinse în versetele acestea despre nașterea din nou, despre faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” și despre celelalte adevăruri, până la versetul 21, sunt cuvintele lui Hristos. Cuvintele acestea Hristos le-a spus. Domnul și Mântuitorul nostru Hristos. Versetul 16 din capitolul 3 de la Ioan, care este versetul de aur, cel mai strălucit verset din toată Scriptura, a fost spus de gura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Și El vorbește aici despre semnul ridicat de către Moise în pustie. Ce era acest semn? Acest semn era o cruce! Cel dintâi chip cioplit l-a făcut Moise, după ce a primit Legea. Legea, care nu putea da mântuire. A făcut această cruce peste care a spânzurat șarpele. Că pe o prăjină, cum scrie acolo, nu se poate spânzura nimic. O prăjină e un băț. Nu poți spânzura... Numai pe o cruce se poate așeza stabil un lucru. Și semnul Crucii a fost cel dintâi semn pe care Moise l-a făcut în Vechiul Testament și care închipuia tainic semnul Crucii prin care a fost nimicită tăria diavolului și a fost anulat păcatul nostru.

De aceea, la Evanghelia de astăzi se citește Apostolul din capitolul 6 de la Galateni. Acolo Sfântul Pavel zice: „Pentru mine, a trăi este crucea lui Hristos. Pricina mea de laudă este crucea lui Hristos, prin care lumea a fost răstignită față de mine și eu față de lume”. Iată taina și sensul acesta adevărat pe care foarte mulți, citindu-l superficial sau interesat, l-au răstălmăcit și au făcut din Cruce, în loc de un semn al Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, un semn de batjocură și de dispreț.

Moise a făcut prima cruce și el a spus: „Priviți!”, simbolizând prin aceasta ceea ce a spus Hristos: „Așa trebuie să fie înălțat Fiul omului, cum a fost înălțat șarpele”. Pentru ca această cruce privind-o toți, să capete viața, cum au căpătat vindecare cei mușcați de șarpe.

Sfântul Apostol Pavel a înțeles acest lucru. Și ce ușor de priceput este pentru cel cu inima curată și cu cugetul curat taina aceasta!

Iată câte lucruri concrete au un înțeles abstract; câte lucruri trupești au un înțeles duhovnicesc! Noi spunem: „Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu”.

Și este adevărat. Dar Cuvântul lui Dumnezeu acesta este hârtie, este cerneală, este vopsea, este carton. Și Cuvântul lui Dumnezeu este Duh și viață, nu hârtie și vopsea Totuși cine păcătuiește împotriva acestui Cuvântul scris păcătuiește împotriva Cuvântului nevăzut al lui Dumnezeu, care este Duh și viață.

Așa trebuie să înțelegem noi că lucrurile văzute au un corespondent nevăzut. Trupul nostru văzut are corespondentul lui cel mai de valoare sufletul său și duhul său. Și cine respectă sufletul meu respectă și trupul meu. Și cine nu respectă trupul meu, acela batjocorește sufletul meu.

Așa este și cu semnul Crucii. Așa este și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Așa este și cu taina transsubstanțierii pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. E pâine și vin, dar e Trup și Sânge. Sfântul Apostol Pavel spune așa: „Pâinea pe care o binecuvântăm, nu este ea împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Paharul binecuvântat pe care-l binecuvântăm nu este el împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Așa că cine se apropie cu nevrednicie de pâinea aceasta și de paharul acesta necinstește Trupul lui Hristos și Sângele Lui. Se face vinovat de Trupul și Sângele lui Hristos”.

Iată cum un lucru văzut are o valoare nevăzută, adevărata și veșnica valoare. Așa e și cu Crucea. Cine batjocorește Cartea aceasta văzută batjocorește Cuvântul cel viu și sfânt al lui Dumnezeu. Cine disprețuiește pâinea și vinul din Pahar batjocorește Trupul și Sângele lui Hristos. Așa se întâmplă și cu semnul Crucii: cine disprețuiește semnul acesta văzut batjocorește sensul ei cel nevăzut, care este Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: „Pentru mine, a trăi sau a muri, a crede și a viețui este crucea lui Hristos”. El așa a înțeles și le-a spus așa: „Vă spun și acum, cum v-am mai spus, plângând: sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos”.

Astea sunt numai unele dintre adevărurile asupra cărora urma să medităm în Evanghelia de astăzi. Că toate sunt conținute și în Evanghelia, și în Apostolul de astăzi care, în mod central, în mijlocul lui, are Crucea: Jertfa crucii și semnul Crucii, nu numai înțelesul ei cel tainic.

De aceea binecuvântăm pe Domnul pentru sărbătoarea aceasta fericită și, întărindu-ne în credința noastră, ne îmbărbătăm și împotriva celor care pot să nimicească credința noastră. Și-i avertizăm pe frații noștri și pe surorile noastre care au primit Cuvântul lui Dumnezeu atât de minunat în această Lucrare sfântă care iată ce binecuvântări are de la Dumnezeu, [frați] care au trecut în alte părți, la alte crezuri. Nu la credințe... că nu există decât o singură credință, dar crezuri sunt o mie. Și cei care nu-și păstrează credința lor pe care au primit-o o dată pentru totdeauna de la Dumnezeu ajung ispitiți să cadă în crezuri străine. Și apoi, înșelați de aceste duhuri amăgitoare, se pierd pentru totdeauna, închipuindu-și tocmai atunci că stau bine. Că nu există o pierdere mai sigură și mai nefericită pentru cineva, decât aceea pe care i-o dă Satana prin convingerea că tocmai atunci când stă rău stă bine.

Dar iată ce minunate bucurii ne dă nouă Dumnezeu în credința noastră și a părinților noștri! Sunt unii care, părăsind credința, au părăsit și țara. Ce nefericire... străini sunt și unde au mers, străini sunt și aici. Așa-i și cu credința. Străini vor fi în vecii vecilor și de unde au plecat, că au plecat dintre noi, și unde s-au dus, pentru că s-au dus nu la credința lor. La un crez al altora! Nefericiți sunt și nefericiți vor fi în vecii vecilor, pentru că adevărata fericire rămâne numai în iubirea de frați, în iubirea de ai tăi, în iubirea de pământul tău și de familia ta - trupească sau sufletească - în care te-a născut Dumnezeu și în care te-au născut părinții tăi.

Dragii mei frați și surori, mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat ocazia aceasta să reflectăm asupra acestor lucruri. Desigur că, toată noaptea stând și ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, ați auzit multe alte adevăruri, dar care toate vizează același lucru și caută să ne aducă pe noi la același numitor comun: dragostea de Dumnezeu, dragostea de semeni, adică de patria noastră; dragostea de părinții noștri cei trupești și dragostea de cei sufletești. Că avem datorie față de părinții trupești - și blestemat este oricine batjocorește pe tatăl său și pe mama sa. [Aceasta] în nenumărate locuri din Cuvântul lui Dumnezeu este scris: „Pe ochiul care batjocorește pe tatăl său și râde de mama sa să-l scobească corbii la pârâu”. Și în atâtea locuri spune Cuvântul lui Dumnezeu avertismente cutremurătoare pentru cei care-și necinstesc părinții trupești.

Dar a-i necinsti pe părinții sufletești, adică a nu-i asculta pe cei care te-au adus pe tine la Dumnezeu, care ți-au pus ție în mână Biblia și care te-au învățat să îngenunchezi, și care te-au învățat să te rogi pe tine, care nu știai să rostești două cuvinte, și te-au învățat o cântare cu lacrimi, și te-au învățat să-L iubești pe Dumnezeu și pe frați, dacă totuși îi disprețuiești, trecând peste cuvântul lor și peste cinstea lor la crezuri străine, cu care n-ai avut nimic și nu vei avea nimic, aceasta e un păcat și mai mare.

Pentru că un cuvânt al vechilor înțelepți spune așa: „Dacă învățătorul tău, părintele tău trupesc și părintele tău sufletesc au același necaz și aceeași lipsă de tine în același timp, dator ești mai întâi să-l ajuți pe părintele tău duhovnicesc și apoi pe părintele trupesc. Pentru că părintele duhovnicesc te-a născut pentru viața veșnică, dar cel trupesc te-a născut pentru o viață trecătoare”. Când însă și părintele tău trupesc, și cel sufletesc este același, iată cât de adâncă și cât de înaltă este răspunderea pentru ascultarea noastră.

Și dacă așa stau lucrurile cu părinții noștri trupești, așa stau lucrurile și cu patria noastră, și cu credința noastră. Cine poate părăsi credința, acela poate părăsi și țara. Cine poate părăsi Biserica, acela își părăsește și patria. Cine poate disprețui credința pe care a avut-o el de la început, acela nu va mai avea în veac nici o credință respectată și respectuoasă. Pentru că una i-a dat-o Dumnezeu. aceea prin care s-a hotărât el și a pus legământul. Dacă și-a călcat legământul, și-a călcat credința. Și nu există două legăminte, nici zece legăminte, nici două botezuri, nici zece botezuri. E unul și pentru totdeauna și botezul, și credința, și Dumnezeu.

De aceea, dându-le valoare la toate aceste adevăruri și porunci, noi vom fi binecuvântați, dacă ascultăm și rămânem credincioși. E adevărat că nu totdeauna viața e numai bucurie și fericire. Dar părinții noștri cât ne-au certat și ne-au mustrat, și ne-au bătut - și poate că uneori pe nedrept! Dar au rămas părinții noștri față de care avem o datorie divină să-i prețuim și să-i iubim. Așa e și cu credința noastră și cu țara noastră. Poate că uneori pe unii ne mai nedreptățește, că nu poți să faci dreptate totdeauna; nici Dumnezeu nu le face la toți după părerea lor! Dar oricât de nedreptățiți am fi noi de către Biserica noastră sau de către țara noastră, ele rămân tot unicele și sfintele valori pentru noi. Vine vremea când recunosc că au greșit sau că ne-au făcut o nedreptate, cum recunoaște de multe ori și mama că a bătut pe nedrept copilașul - sau tatăl. Dar, în dragostea care vine după aceasta, ce împăcare și ce bucurie este și ce părtășie se statornicește pentru totdeauna! Așa-i și cu aceste lucruri.

Preaiubiții noștri frați și surori, vremea plecării noastre se apropie. Știe Domnul dacă noi vreodată vom mai avea prilejul să stăm unii în fața altora cum stăm acum într-un moment de acesta și față de niște adevăruri așa de frumoase. Am dorit - chiar dacă am forțat puțin atenția dumneavoastră și întârzierea de la sfânta slujbă de la biserică - să folosim acest prilej tot în vederea creșterii noastre și a mântuirii, și a folosirii noastre duhovnicești.

De aceea, mulțumim lui Dumnezeu pentru această bucurie. Noi ne-am rugat înainte de a ajunge aici și pentru miri, și pentru familia lor, și pentru comuna aceasta, și pentru județul acesta, cum ne rugăm pentru țara noastră și pentru Biserica noastră.

Totuși dorim și acum, înainte de plecarea la biserică, să încheiem această stare de vorbă (din care am dori să păstrăm totuși câteva adevăruri) cu o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu pentru bucuria aceasta. Și să-L rugăm pe Domnul să statornicească în mintea noastră aceste adevăruri care sunt necesare și folositoare fiecăruia.

Acum îi rugăm pe toți frații și surorile noastre, pentru pregătirea mergerii la biserică, să-I mulțumim Domnului împreună. Și, după mulțumirea noastră a tuturor prin cine se va ruga, vor urma, pentru plecarea la biserică, mirele, mireasa și nașii cu câte un cuvânt de rugăciune către Dumnezeu. Pornim pe un drum foarte însemnat. Un drum care-i rânduit frumos să meargă numai o dată în viață omul pe el. După cum o singură dată ne naștem și o singură dată murim, o singură dată trebuie să ne și căsătorim. De aceea acesta este un pas așa de important, care nu se mai poate desface niciodată. (...)

(...) Ce frumoase sunt aceste lucruri! Dar mâine, când ne vom întâlni în cer cu toți părinții noștri care au semănat sămânța aceasta din care am răsărit noi, ce bucurie vom avea când îi vom recunoaște ușor și ne vor recunoaște ușor părinții noștri duhovnicești care au muncit și au suferit aici!

Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru astfel de preoți și de frați, și de părinți credincioși care au semănat pe plaiurile acestea binecuvântate acea sămânță pentru care s-a rugat și a muncit, și a suferit Ștefan și înaintașii noștri, [sămânță] pentru care se roagă ei acuma în cer. Și ne rugăm și noi Domnului să întărească în inimile noastre această credință și să ne ajute să fim vrednici de ea până la sfârșit.

Acum este ora unu și noi trebuie și vrem să plecăm. Poate că dumneavoastră, cei care nu sunteți obligați să plecați, veți mai putea rămâne până vor veni de la sfânta biserică. Și atunci vă veți împreuna cu ei încă o dată cântarea și rugăciunea. Vom fi și noi împreună cu dumneavoastră chiar dacă vom fi atunci pe drum. Cu duhul și cu dragostea, și cu lacrimile, vom fi aici. Și vom fi totdeauna cu dumneavoastră când veți fi adunați împreună, că ce a unit Dumnezeu nimeni nu mai poate despărți.

Dar acum, pentru că trebuie să plecăm - și poate și unii dintre dumneavoastră - mai facem încă o dată o chemare: dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Domnul și vrea să se predea Domnului acum, aici, în această atmosferă de sărbătoare strălucită, noi rugăm pe toți frații și surorile noastre care vor de astăzi încolo să devină copii ai lui Dumnezeu, mădulare de fapt ale Bisericii și ale adunării Domnului, să spună acest lucru. Dacă este cineva... Uite, un suflet s-a ridicat în picioare! Mulțumim lui Dumnezeu! Dacă mai este cineva, ridicați-vă în picioare acolo unde sunteți. Încă un suflet care vrea să se hotărască; și poate doi, și poate trei. Dacă totuși este cineva, folosiți momentul acesta, vom mai chema o singură dată. Și după aceea vom începe rugăciunea de predare a sufletelor care s-au hotărât. Acolo unde sunteți, spuneți Domnului, în câteva cuvinte, că vă hotărâți pentru Domnul, că primiți răscumpărarea, iertarea și sfințirea Sângelui lui Hristos care s-a vărsat pe cruce pentru noi. Că-L rugați pe Domnul să vă scrie numele în Cartea Vieții și să vă ajute să-l păstrați, prin credință, scris acolo, împodobindu-l tot mai mult cu fapte vrednice de răsplata cerească.

Noi vom încheia acuma cu rugăciunea. Și, după rugăciunea de încheiere, spuneți, începând cu sora, cu alt frate, cu o altă soră, cum știți, în câteva cuvinte, că vă hotărâți pentru Domnul și că Îl rugați să vă ajute, să vă primească, să vă sfințească legământul și să vă ajute să-l puteți ține credincioși până la sfârșit.

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vină împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea, și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

Tatăl și Dumnezeul nostru, Dulcele și Dragul, și Scumpul nostru Mântuitor, și Duhule Sfinte, Mângâietorul nostru, Sfântă Treime, Îți mulțumim pentru bucuria pe care ne-ai dat-o în această zi de sărbătoare minunată, că am putut să petrecem aici, în jurul Tău și în jurul Sfântului Tău Cuvânt. Mulțumim pentru aceste suflete care s-au ridicat și au spus cu gura lor că vor să se hotărască pentru Tine. Primește hotărârea lor și legământul lor. Pecetluiește-l cu Duhul Sfânt și șterge păcatele lor cu Sângele Tău. Scrie numele lor în Cartea Vieții și păstrează-l scris. Și, în Ziua cea Mare a răscumpărării și a mântuirii veșnice, la Nunta Ta cea cerească, ajută-i să se înfățișeze îmbrăcați în haina cea de nuntă, cu numele scris în Cartea Vieții și cu dreptul de moștenire în Împărăția cerurilor.

Te rugăm să binecuvântezi sufletele acestea și să asculți rugăciunea lor pe care o însoțim și noi și pentru care ne rugăm s-o primești și s-o binecuvântezi.

Că a Ta este Împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.