„Noi apărăm cauza Lucrării în fața oricui”

(...) Să petrecem același timp cum îl petrec ei în rugăciune și-n ascultare într-un loc sfânt. Să-l petrecem și noi în același loc la fel de sfânt, unde este Domnul, unde este Maica Domnului. Unde este rugăciunea și dragostea de Dumnezeu, fraților, este totdeauna un loc sfânt.

Dar așa s-a întâmplat îndată după ce au plecat, cam cum s-a întâmplat și aici. Unii au ieșit afară din cort prin ușa din față, să discute cu prietenii, cu frații - lucruri frumoase, e adevărat... dar discutau acolo și nu erau chiar absolut toate și absolut în întregime bune și frumoase. Alții au ieșit prin spate și s-au așezat să mănânce. Frații au zis: „Iată, sunt acolo frați. Aici era adunarea, Cuvântul lui Dumnezeu. Dincolo, unii care stau să mănânce... n-aveau putere să rabde puțin foamea sau setea până când se încheiau ceasurile, momentele, clipele acestea scumpe ale stărilor noastre împreună, așa de rare... atât de frumoase, așa de necesare. Și nu socoteau atâta valoare acestor stări, cât să renunțe la pâinea și la apa de care avea nevoie urgent trupul lor atunci...

Un trup ispitit! Pentru că, oricât ai fi lipsit de hrană sau de băutură, un ceas, două, din dragoste pentru Dumnezeu și din dorința de a da preț și ascultare Cuvântului lui Dumnezeu, s-ar fi căzut să spună trupului: „Mai taci și sufere, că și sufletul a suferit atât de mult pentru tine”. Adesea, la frați, le-am spus lucrul acesta: „Fraților, oare disprețuim noi harul acesta atât de mare al lui Dumnezeu de care am avut și avem parte acum? Aduceți-vă aminte că au trecut zeci de ani când am dorit numai de departe să ne vedem fețele unii altora, pentru o clipă. Și nu ni le-am văzut”.

Noi am primit de la Dumnezeu un dar așa de mare: libertatea aceasta de a ne bucura, de a cânta, de a ne ruga fără nici o piedică și fără nici o prigonire și împotrivire. Deși, peste hotare, s-au spus despre noi multe lucruri împotriva statului nostru și a Bisericii noastre.

În luna iulie, când era în discuție Clauza națiunii celei mai favorizate pentru patria noastră, mulți dintre cei de-acolo - români de-ai noștri - s-au împotrivit și au spus: „Statul român îi prigonește pe credincioși.

Iată, de exemplu, cum a prigonit și cum prigonește Oastea Domnului și pe Traian Dorz”. Și au folosit numele nostru ca un motiv să intervină, față de comisia aceea care se ocupa cu acordarea acestei clauze, împotriva acordării. Atunci niște prieteni ai lui Dumnezeu și prieteni ai poporului nostru și ai țării noastre au spus: „Nu-i ascultați pe aceștia care vorbesc de-aici. Întrebați-l pe Traian Dorz. Întrebați Oastea Domnului. Și, în ziua de 15 iulie, m-am pomenit cu un telefon din Statele Unite, de la unul din membrii Congresului care se ocupa cu acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate pentru poporul nostru. Și mi-a cerut o declarație-interviu: în ce situație se găsește acum Oastea Domnului? O spun cu toată inima bucuroasă - și am spus-o și autorităților noastre, atât celor de stat, cât și celor religioase, că am dat o declarație... Aș vrea s-o citesc, să vă bucurați cu toții și să dăm slavă lui Dumnezeu, Care, într-un moment foarte important, ne-a ajutat să dăm un cuvânt frumos și bun pentru patria noastră și pentru binefacerile ei, ca să arătăm astfel - și-n fața străinilor, și al alor noștri - că dragostea noastră față de Biserica noastră și față de poporul nostru nu-i numai vorbe și declarații frumoase, și cântări frumoase sau rugăciuni... așa cum am făcut și de data aceasta ca și de toate dățile.

Dragostea noastră față de poporul nostru și față de Biserica noastră izvorăște din adâncul conștiinței noastre credincioase față de Dumnezeu și față de credința noastră. Și am dorit să se convingă de aceasta și străinii, și vrăjmașii, dar și prietenii noștri; și chiar cei care ne-au judecat nedrept atâtea zeci de ani.

E o scrisoare pe care am adresat-o Prea Sfințitului Părinte Episcop de la Oradea, care mi-a cerut-o ca delegat din partea Sfântului Sinod ca s-o prezinte la Sfântul Sinod, că așa a zis: „Această declarație, acest interviu al dumneavoastră va lucra atât de mult în fața Sfântului Sinod pentru cauza Oastei, cât nici nu vă închipuiți”. Și reprezentantul autorității de stat mi-a spus același lucru. Și am dat această declarație.

Dar eu vă citesc o copie după declarația pe care am dat-o la episcopul de la Oradea, care-i delegatul Sfântului Sinod în discuția noastră cu privire la normalizarea situației Oastei Domnului în Biserica noastră, potrivit statutului de organizare și funcționare a Bisericii noastre. Această problemă este pusă deja în fața tuturor mai-marilor Bisericii noastre și în fața Sfântului Sinod. Dar așa mi-au spus că, din cauza schimbărilor care au intervenit prin moartea regretatului patriarh - al cărui loc va trebui să-l ocupe altul, al cărui loc, al treilea, va trebui să-l ocupe altul, încă patru figuri importante se mișcă în această situație -, până când se reglementează această situație și cu alte alegeri electorale, de deputați, de patriarh și așa mai departe, lucrurile acestea vor mai întârzia. Dar pentru noi întârzierea nu este în pagubă, ci este în folos. Și am să vă spun de ce întârzierea reglementării acesteia nu ne este în pagubă, ci în folos, după ce am să vă citesc această copie după scrisoarea pe care am trimis-o la episcop pentru Sinod și relatarea asupra declarației-interviu pe care am dat-o atunci prin telefon prin satelit la reprezentanții Congresului națiunii americane, pentru ca să slujească ca o dovadă pozitivă în fața comisiei care trebuia să acorde atunci statutul preferențial țării noastre.

„Prea Sfințite Părinte Episcop,

Cu fiască smerenie și recunoștință, sărut dreapta.

După cum ați binevoit să-mi dispuneți în ziua de 22 august a.c., când am fost în audiență la Prea Sfinția voastră, înaintez aici relatarea despre declarația-interviu comunicată la o cerere din Statele Unite, în problema acordării Clauzei națiunii celei mai favorizate țării noastre.

Convorbirea telefonică prin care am dat această declarație a avut loc în ziua de 15 iulie a.c., la ora 19, din orașul Hunedoara. Această relatare, după cum ați binevoit să vă exprimați, doriți să o prezentați și în fața Sfântului Sinod al Bisericii noastre, ca o comunicare îmbucurătoare.

Mulțumindu-vă adânc îndatorați pentru toată părinteasca dragoste și grijă pe care ne-o purtați, rămânem,

cu fiască smerenie sărutând dreapta, supus fiu,

Traian Dorz

30 august 1986

Și acum copia:

Relatare asupra declarației-interviu comunicată prin telefon și înregistrată pentru Congresul Statelor Unite, Comisia pentru acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, în ziua de 15 iulie 1986, ora 19, la telefon, în orașul Hunedoara.

Sună telefonul și se prezintă:

- Aici, Fivi Delapeta, din Statele Unite. Vorbesc din partea unor congresmeni din Statele Unite ale Americii, care doresc să-ți facă o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate României. Problema se discută acum aici în comisia însărcinată cu acordarea aceasta și sunt multe opinii împotriva acordării, motivând că România nu respectă drepturile omului, că exercită mari prigoniri religioase împotriva credincioșilor și, mai ales, împotriva Oastei Domnului și a dumneavoastră personal, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. Ce aveți dumneavoastră de declarat în privința aceasta? Răspuns:

-Mă bucur foarte mult că, în sfârșit, cineva ne întreabă și pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulți chemați și nechemați s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe și pe noi, declarând verbal ori în scris tot felul de vorbe care să le facă lor publicitate; dar nouă nu ne-au făcut decât deserviciu.

Acum, dacă a sosit momentul să ne exprimăm și noi părerea, vă rugăm, luați un casetofon și înregistrați pe bandă magnetică declarația noastră categorică, pe care să o predați comisiei care se ocupă de problema acordării clauzei. Puteți să înregistrați?

- Da. Spuneți.

- Declarație-apel. Eu, Traian Dorz, dimpreună cu toată mulțimea membrilor Oastei Domnului din România, declarăm solemn că, în prezent, ne bucurăm de toată libertatea religioasă în ținerea adunărilor, rugăciunilor și nunților noastre în public, fără nici un fel de amestec sau prigonire din partea autorităților statului nostru - lucru pentru care suntem adânc mulțumiți și mulțumitori.

(Acest lucru îl puteți constata și frățiile voastre. Nunți de-acestea, adunări de-acestea binecuvântate, cum am mai spus și altora, nu-s ele dovada unei libertăți desăvârșite pe care o avem în ținerea adunărilor noastre? Vă spun acest lucru pentru ca să știm toți despre aceasta și să ne rugăm pentru conducătorii noștri și pentru binele patriei noastre, după cum am spus mai departe.)

De aceea, noi ne iubim țara noastră, ne rugăm și muncim cu stăruință pentru ea și dorim fericirea ei, convinși fiind că fericirea fiecăruia dintre noi depinde - după cum spune și Sfânta Scriptură - de fericirea țării unde locuim. Cu această convingere, dorim din toată inima dimpreună cu tot poporul nostru și facem un stăruitor apel să se acorde cu caracter permanent, nu numai temporar, țării noastre statutul preferențial Clauza națiunii celei mai favorizate, încredințați fiind că aceasta va contribui nu numai la bunăstarea noastră, a tuturor, ci și la propagarea unui climat de pace și armonie între oameni, între toți oamenii. Căci binele bine rodește. Și aceasta este atitudinea noastră pe care ne învață Sfânta noastră Evanghelie și credință.

Atât, dragă Fivi. S-a înregistrat?

- Da. Dar acum, încă o întrebare.

- Spune!

- Dacă, în alternativa cealaltă, clauza nu s-ar aproba, ce rezultat ar avea aceasta, după părerea dumneavoastră?

- Rău! Foarte rău, în toate privințele. De aceea, noi insistăm din toate puterile noastre să se acorde.

- Dar aici sunt mulți din partea altor culte, chiar și Calciu, care se opun acordării, declarând că regimul din România prigonește credința și că dumneavoastră și Oastea Domnului ați suferit foarte mult.

- Dar Hristos cât a suferit?... Dar înaintașii noștri, secole la rând, cât au suferit? Noi ne bucurăm acum de-o libertate pentru că ei, părinții, moșii și strămoși noștri au suferit atunci. În urma suferințelor noastre se vor bucura urmașii noștri, că nici o suferință răbdată după voia lui Dumnezeu, pentru o cauză bună, nu va fi în zadar.

Dacă am suferit, am suferit pentru Dumnezeu și pentru binele neamului nostru așa cum am crezut noi.

Hristos și suferința însă ne-au învățat pe noi să fim mai buni, și nu mai răi. Să ne iubim patria noastră, nu să ne-o urâm. Să dorim binele alor noștri, și nu răul. Părinții noștri cât ne-au pedepsit când eram copii? Și totuși au rămas părinții noștri, pe care-i iubim și-i respectăm pe totdeauna. Așa este și cu Biserica noastră, și cu patria noastră. Și voi acolo sunteți niște ramuri - mai îndepărtate, e adevărat - dar tot din trupul poporului nostru. Și să nu vă rupeți niciodată de credința noastră și nici de țara noastră. Ci să le slujiți cu toată dragostea voastră pe amândouă, cu atât mai mult acolo unde sunteți acum. Și acuma, când este nevoie. Pentru aceasta ați ajuns voi acolo. Și Dumnezeu v-a ajutat să puteți face ceva pentru patria noastră și pentru noi. Faceți din toată inima. Nu vă rupeți de trunchiul neamului și de al credinței care v-a născut. Căci cine se rupe de acestea este un om pierdut, oricine s-ar pretinde el că este și oriunde ar fi. Un astfel de suflet rupt de neamul său și de credința sa nu mai reprezintă pe nimeni și nu mai urmărește decât propriul său folos egoist.

- Dar cam câți membri are Oastea Domnului în numele căreia vorbiți?

- Numai singur Dumnezeu știe numărul alor Lui. Undeva între câteva sute de mii și un milion. Poate mai mulți, poate mai puțini. Cine spune nu știe; cine știe nu spune. Dar, încă o dată, noi toți rugăm să se țină seama numai de această declarație a noastră și să nu se ia în considerare nici o altă opinie, a celor care pretind că vorbesc în numele meu și al Oastei Domnului din România, dar nu vor spune așa ceva.

Aceasta este singura noastră declarație și opinie, pe care o întărim și o susținem pe totdeauna acum, cu mulțumiri și cu salutări tuturor.

(După aceasta, la câteva zile, am aflat că declarația noastră a avut un puternic răsunet chiar atunci, în fața celor ce erau chemați să-și dea votul în problema acordării. Peste 150 de voturi, care erau până atunci contra, au trecut dintr-o dată de partea celor pentru acordarea clauzei, determinând astfel această acordare. Chiar unii dintre congresmenii în cauză, care au venit apoi, acum, nu de mult, în țara noastră, au confirmat ei înșiși, cu gura lor, acest lucru în fața unor înalte personalități religioase de la noi, ceea ce, firește, ne-a bucurat pe toți.)

Pentru tot acest eveniment îmbucurător, mulțumim și dăm toată slava numai Domnului și Dumnezeului nostru, care, la vremea potrivită, știe cum să întoarcă toate lucrurile spre binele celor ce Îl iubesc pe El. Amin.

Fratele Traian Dorz”

Dragii mei frați și surori, v-am citit aceasta pentru că, să știți că eu în numele tuturor fraților și surorilor mele mi-am luat răspunderea și împuternicirea să dau în fața mai-marilor lumii acesteia un cuvânt favorabil pentru patria noastră într-unul din momentele cele mai importante.

Și atunci, am mulțumit lui Dumnezeu pentru [felul] cum a întocmit El lucrurile, că noi, cei neînsemnați, fără nici un preț - lumește vorbind -, am ajuns să avem un cuvânt așa de important și prețuit pentru țara noastră și pentru poporul nostru, în fața mai-marilor lumii acesteia. Asta e lucrarea tainică a lui Dumnezeu. Încă o minune, fraților și surorilor, prin care Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre și dorinței, și dragostei noastre sincere față de poporul nostru, față de credința noastră și față de patria noastră.

Nu ne crește inima de bucurie în noi când vedem că și noi putem ajuta la un bine pentru poporul nostru și pentru patria noastră? Că, ajutând țara noastră și Biserica noastră, ne ajutăm pe noi înșine, copiii noștri, familia noastră, situația noastră, poate chiar mântuirea noastră.

Noi trebuie să-I mulțumim acum lui Dumnezeu din toată inima pentru această ocazie fericită pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ca noi să putem arăta în fața mai-marilor noștri că dragostea noastră față de credință și față de Biserica noastră [se arată] nu numai prin cuvinte, ci printr-o comportare sfântă și printr-o atitudine demnă și vrednică, izvorâtă din conștiința noastră și din obligația pe care ne-o impune nouă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne poruncește: „Rugați-vă pentru mai-marii voștri, pentru cei care vă ocârmuiesc. Pentru ca lucrul acesta să vă ajute să puteți petrece în dragoste și-n ascultare după voia lui Dumnezeu”.

Lucrurile acestea am avut să vi le comunic. Și am dorit să fie de față toți frații, din toată țara. Ici-colo, unde am mai avut ocazia, am spus-o, cu modestie, pentru ca frații să fie deplin încredințați că noi apărăm cauza Lucrării în fața oricui. Și noi să fim încredințați că frățiile voastre aprobați această atitudine a noastră care este luată în numele tuturor fraților și surorilor. Eu sunt convins că Duhul lui Dumnezeu v-a încredințat pe fiecare dintre dumneavoastră că, dacă ați fi fost în locul meu în clipa aceea, la fel ați fi făcut.

Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că a pus între noi duhul acesta de părtășie adâncă și de sfințire; că, dincolo de cuvintele noastre, pe care nu avem totdeauna ocazia să ni le împărtășim, dincolo de vorbele cu care ne exprimăm gândurile și atitudinea noastră - pe care nu totdeauna le putem exprima așa cum am vrea și așa cum le gândim, pentru că vocabularul nostru este sărac, pentru că mijloacele de a ne exterioriza gândurile noastre sunt așa de reduse -, Duhul care este în noi răspunde duhului nostru. Și eu sunt încredințat [de aceasta]. Și, înainte de a rosti un cuvânt, privindu-vă ochii, care sunt oglinda sufletului, citesc în sufletul dumneavoastră aceleași convingeri și aceleași încredințări pe care mi le-a dat mie Dumnezeu, chiar înainte de a mi le exprima. (...)

Dincolo de vorbele noastre, înțelegerea adevărată între noi o face duhul nostru. De ce, cei care se iubesc, n-au nevoie de cuvinte multe? E de-ajuns o privire.

Două suflete care se iubesc n-au nevoie să spună predici întregi de dragoste; nici să-și citească declarații frumoase... Se privesc. Și privirea comunică sufletului sufletul; și duhului duhul. Și se împărtășește astfel, prin acest mijloc ceresc de comunicare, în adevăr ceea ce simți duhovnicește.

Că de multe ori cuvintele folosesc oamenilor nu să-și arate gândurile, ci să și le ascundă. Chiar oameni care se pretind credincioși vin la noi cu vorbe frumoase, dar duhurile și simțămintele lor sunt urâte. Folosesc cele mai frumoase dintre cuvinte, pentru că știu ce putere are cuvântul rostit. Și inima sinceră pune preț curat pe cuvânt. Îți spune cineva pe care-l crezi sincer un cuvânt de dragoste - ești gata să-i dai și viața, pentru că te încrezi în cuvântul lui. Dar după aceea, aduceți-vă aminte frățiile voastre înșivă de câte ori ați spus că v-ați ars, v-ați încrezut în cineva pe care l-ați crezut sincer într-o declarație de dragoste frumoasă și pe urmă, la adăpostul acestei declarații pe care ați crezut-o, lucra minciuna, egoismul, trădarea și vânzarea de frate.

Au venit și în adunările noastre frați care au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu. Au luat Biblia și ne-au citit, unii cu lacrimi, cu gesticulări și cu figuri, și cu pretenții oratorice vestite, și ne-au încredințat - cu niște istorioare lacrimogene și cu niște declarații pe care noi le-am crezut sincere - că ne spun adevărul. Adevărul însă l-am constatat după aceea. Toți cei care ne-am încrezut ne-am pomenit cu inima scârbită și cu sufletul batjocorit. Cu Lucrarea lui Dumnezeu, în numele căreia veneau, disprețuită, dezbinată, batjocorită și vorbită de rău din cauza lor și din cauza purtărilor lor.

Dacă încă nu v-au ars astfel de suflete - sau dacă nu v-au ars îndeajuns -, păziți-vă. Că nu-i departe ziua când vă veți întoarce cu lacrimi, să culegeți cioburile din vasul cel sfânt al dragostei pe care l-ați încredințat lor. Noi am venit la Domnul prețuind Cuvântul Lui cel Sfânt. Ne-am bizuit pe Cuvântul Său, pentru că, Cuvântul Său este Adevărul. Dar Însuși Mântuitorul ne-a spus prin cuvintele Sale un lucru foarte însemnat: „Vor veni mulți în numele Meu și vor înșela pe mulți. Băgați de seamă să nu vă înșele și pe voi”.

Noi am prețuit Cuvântul lui Dumnezeu și ne-a fost frică și să bănuim pe cineva care vine cu Cartea Domnului în mână, că e necredincios. Până când zeci de ani ne-au ars aceste ușuratice încrederi și bizuiri în cuvintele lor. Am plătit cu zeci de ani de suferință încrederea în niște frați mincinoși. Alții au plătit cu pierderea mântuirii, pentru că și-au părăsit credința cea pe care o primiseră mântuire în ziua legământului și au ascultat de alții, care au venit să le propovăduiască altfel de crezuri și să-i facă să renunțe la credința cea bună și străbună pentru o credință falsă, care i-a dezbinat apoi de credința lor, de familia lor, de patria lor, de Biserica lor. I-a dezbinat astfel de Dumnezeu. Pentru că, cine poate părăsi credința noastră ușor poate părăsi și patria noastră. Toți cei care au părăsit credința întâi au putut părăsi și patria după aceea.

Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru toți frații care au rămas credincioși în toate încercările prin care Dumnezeu ne-a verificat credința noastră față de El și dragostea noastră față de patria noastră. (...)

(…) [Le-am prezentat] argumentele împotriva cărora n-au putut să răspundă nici unii dintre ei. Și am simțit din toată inima, în fața tuturor fără să fim ostentativi sau necuviincioși -, că Dumnezeu ne-a dat dreptate și că ei înșiși, în conștiința lor, au văzut adevărul. De aceea, fraților și surorilor, în timpul acesta, până când lucrurile se vor preciza clar și va veni dispoziție de la cel mai înalt for că lucrurile s-au schimbat și că, potrivit înțelegerii noastre, se vor normaliza felul nostru de lucru și activitatea noastră, până atunci să ne rugăm fierbinte pentru reușita acestei acțiuni.

Dar de ce spun eu acuma că mă tem? De ce mă tem de graba că vom primi o libertate? Pentru că foarte mulți dintre frații noștri care vor trebui să ia cuvântul în adunările din biserici sunt nepregătiți pentru aceasta. Cazuri ca cei de la Bosanci sau de la... nu vreau să mai amintesc... Oameni care interpretează rău și tendențios adevărul Bibliei, dacă vor găsi un prilej de libertate, să spună un cuvânt în biserică, în loc să zidească, vor dărâma. În loc să facă bine, vor face rău. Înainte de a căpăta libertate, noi trebuie să căpătăm conștiința valorii acestei libertăți. Și înțelepciunea cum să folosim noi libertatea aceasta.

Aceste adevăruri am vrut să vi le amintesc în primele noastre vorbiri, când unii dintre frați erau pe colo, alții discutau dincoace, dincolo... Și am zis: „Iată ce situație tristă arătăm noi acuma în fața lui Dumnezeu”. Le-am zis celorlalți frați de atunci, care au fost găsiți într-o stare așa cum v-am spus: „Fraților, sunt cu inima plină de întristare că trebuie să mă ridic și să vă spun aceste lucruri care trebuie să vă întristeze. Și să vă întristeze cu o întristare după voia lui Dumnezeu. Pentru ca să înțelegem că iubiți o anumită stare de lucruri care nu mai poate continua. Dacă Dumnezeu ne va da o libertate, noi trebuie să facem un salt calitativ superior până la conștiința prețuirii acestei libertăți și a folosirii ei în sens bun”.

Lucrarea Oastei trebuie să intre în biserică cu o aureolă frumoasă nu numai pentru că a suferit, ci și pentru că sufletele din ea sunt coapte, apte, sfințite pentru o slujbă dumnezeiască, vrednică. Preoții nu pot face ce putem face noi. Ei fac ce noi nu putem face. Dar noi putem face în Biserică ceea ce ei nu pot face, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre misionarismul voluntar și duhovnicesc din Biserică, acolo unde fiecare membru e un misionar, așa după cum grupările celorlalte culte au făcut din fiecare membru al lor un misionar.

Noi stăm în fața tuturor acestora descoperiți, cum le-am spus la înalții noștri ierarhi. Biserica noastră n-are misionarism voluntar, n-are misionarism laic. Vrăjmașii credinței noastre vin împotriva noastră cu literatură. Noi n-avem literatură religioasă laică. Vin cu cântare religioasă laică; Biserica n-o are. Vin cu misionarismul laic, cu adunările religioase laice; Biserica noastră nu le are. Și de aceea trebuie să ridicăm din ce în ce tot mai mult mâinile și să ne predăm: pentru că n-avem nici un fel de armă cu care să ne împotrivim acestora care vin împotriva noastră atât de bine dotați. Singură Oastea Domnului ar putea crea o astfel de armată duhovnicească nu numai pentru împotrivirea la învățăturile rătăcite, ci și pentru educarea în spirit patriotic și în spirit duhovnicesc a tuturor membrilor societății noastre. [Și aceasta] ar fi salvarea poporului nostru și credinței noastre.

În felul acesta le-am spus fraților când i-am văzut în starea aceasta. „Fraților, aduceți-vă aminte. Au fost zeci de ani când am dorit să ne vedem unii pe alții. Ați venit la porțile închise, ați plâns și v-ați întors... Nu ne-ați văzut pe unii dintre noi ani de zile. Și ați dorit o zi ca asta, ca, [chiar] numai de departe să ne vedeți pe unii dintre noi, [despre] care știați că am făcut tot ce am putut pentru voi și pentru mântuirea voastră.

Acum Dumnezeu ne-a dat o libertate, că ne întâlnim cu miile de frați. Să fi primit noi oare prea repede libertatea aceasta, ca să nu știm s-o prețuim? În loc să ne bucurăm că avem o ocazie de aceasta și să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, Care ne-o dă, și pe cei prin care ne-o dă Dumnezeu, autoritățile noastre, și să folosim timpul acesta pentru a ne îmbogăți în fapte bune, în gânduri frumoase, în tot ce este dragoste și faptă bună, noi pierdem timpul, risipim acest timp scump în preocupări josnice și neserioase. Discutăm între noi... parcă nu mai avem timp să discutăm probleme de acestea și cu alte ocazii... Ne gândim la mâncare, la băutură, la oboseală și la mergerea acasă, ca și cum n-am mai fi avut nici până acum, nici de-acum încolo timp pentru toate acestea. Și nu prețuim o ocazie ca aceasta, pe care am dorit-o zeci de ani de zile și care poate e acum pentru prima și pentru ultima dată pentru foarte mulți dintre noi.”

Noi am trecut anii care sunt rânduiți pentru o viață de om. În Psalmul 90 este scris: „Anii vieții noastre sunt șaptezeci de ani”. Șaptezeci de ani! Atâta este măsura. Că se mai trece peste această măsură, asta-i îndurarea lui Dumnezeu și planul Lui cu câte unii. Dar anii de după șaptezeci - întrebați pe cei care i-au depășit - nu-i mai trăiești; îi târăști. Și, dacă putem veni și putem umbla, la anii aceștia, așa, și putem sta aici, este numai dovada că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Că s-au făcut rugăciuni fierbinți pentru starea aceasta a noastră de vorbă.

Ne-am rugat și noi, s-a rugat poate și un suflet pe care Dumnezeu l-a ascultat. Și poate că din cauza unui singur suflet Dumnezeu a îngăduit să putem avea puterea. Că prin moarte am trecut și trecem, nu prin viață... să ajungem totuși și după atâta drum, și după atâta alergare, și după atâta veghere, și după atâta muncă - să putem sta aici să ne împărtășim inima și lacrimile, și dragostea, și adevărul mântuirii, și aceste lucruri scumpe unii altora: eu frățiilor voastre și frățiile voastre mie. E dovada că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Dumneavoastră, care v-ați rugat pentru aceasta, bucurați-vă acum. Și întăriți-vă în credința că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Nici o rugăciune făcută cu credință - dar cu atâta credință cât cere minunea pe care o așteptăm - cu atâta credință nu rămâne în zadar. Dumnezeu totdeauna ascultă rugăciunile. Rugați-vă deci, rugați-vă neîncetat. Mântuitorul Însuși ne-a dat atâtea pilde.

În Evangheliile de trei săptămâni la rând, în urmă, e arătată atât de frumos importanța rugăciunii și binefacerile ei în viața unor credincioși și în viața unei comunități, și în viața întregii Biserici.

Preaiubiții noștri frați și surori, în seara Cinei de Taină, Mântuitorul a privit fețele ucenicilor Săi și le-a spus un cuvânt mișcător: „Cu dor am dorit să mănânc cina aceasta împreună”. Știe Dumnezeu cu cât dor am dorit să ajungem să ne bucurăm într-o atmosferă ca aceasta, fără grabă, fără presiunea timpului și fără piedici duhovnicești între sufletele noastre. Simt deplin că ne-nțelegem, până-n străfundul inimii. Și această înțelegere adâncă ne întărește în credința că Dumnezeul nostru ascultă rugăciunile noastre. Și, dacă le-a ascultat pe cele din trecut, pe care le-am făcut cu mai puțină credință, atunci cu cât mai mult le va asculta pe cele din viitor, pe care credem că de aci încolo le vom face cu și mai multă credință.

„Iubiți-vă unii pe alții.” Acest cuvânt ni-l spune Mântuitorul pe toate paginile Sfintei Scripturi. Dacă ar fi dragoste între noi atât de adâncă și de adevărată cât ar trebui, n-ar fi nevoie să ni se spună mereu. De ce se spune mereu: „Copiilor, iubiți-vă părinții! Copiilor, iubiți-vă părinții!”? Dar se spune așa de rar și poate nu-i nevoie [să se spună] niciodată: „Mamelor, iubiți-vă copiii!” De ce nu insistăm? Pentru că acolo unde nu este nevoie nu se spune nimic. Nu-i nevoie să spunem unei mame: „Iubește-l pe copilul tău”. Niciodată nu-i nevoie să-i spunem. Ea îl va iubi chiar și când va fi cel mai rău copil din lume. Dar mereu, și celor mai buni copii, trebuie să le spui: „Iubiți-i pe părinții voștri”.

Nu-i nevoie să spui niciodată: „Doamne, iubește-i pe oameni”, pentru că Dumnezeu îi iubește pe oameni. Cutremurul acesta a fost încă o dovadă. Numai un grad dacă mai era... De fiecare dată, un grad în plus mărește volumul și puterea cutremurului de zece ori mai mult decât gradul celălalt. A fost de gradul șase; dacă era de gradul șapte, era de zece ori mai puternic. De ce n-a lăsat Dumnezeu să fie de gradul șapte? Nu puteam suporta. De ce nu lasă Dumnezeu ca, atunci când cresc apele mari, să depășească limita de inundație, ci se retrag în limita lor? De ce a pus margini mărilor și oceanelor un mal de nisip? Să nu treacă peste nisip. Pentru că Dumnezeu, în bunătatea Sa, n-are nevoie să-L rogi: „Doamne, iubește lumea, iubește-i pe oameni”. Că atât de mult iubește Dumnezeu și ne-a iubit pe toți!... Dar e nevoie mereu să se spună oamenilor: „Iubiți pe Dumnezeu. Aveți respect față de Dumnezeu. Prețuiți pe Dumnezeu. Iubiți pe Dumnezeu. Fie-vă drag de Dumnezeu, Care ne iubește atât de mult”. E nevoie să fie spus pentru că noi n-avem în inimile noastre înnăscută dragostea de Dumnezeu cum are Dumnezeu în inima Lui, înnăscută, dragostea față de noi.

De ce copiii n-au în inima lor sau nu cultivă, înnăscută puternic, de aceeași înălțime, proporțional cu creșterea lor, dragostea de părinți? Dar dragostea de copii e purtată în inima părinților lor indiferent de vârsta la care sunt. Crește copilul și are partea lui; și, când se duce la mama, așteaptă ca tot mama să-i dea. Mama de la țară, săracă și bătrână.

El, de la oraș, cu salariu, se duce să-i dea mama și se bucură că mama pune trei ouă pe care le mai are și ea, o bucățică de cașcaval pe care și l-a strâns, [să i le dea] la fiul ei (...). N-are fiul bucuria de a ajuta părinții cum are părintele bucuria de a-și ajuta copilul, chiar dacă-i bogat. „Lasă, dragul mamei, asta-i de la mama (...)”.

Știți aceste lucruri. Dacă învățăm și știm acest adevăr față de noi și de copiii noștri, să-l aplicăm și față de Dumnezeu. Iubiți pe Dumnezeu din toată inima. Bucurați-vă când puteți face o bucurie lui Dumnezeu cum vă bucurați când Dumnezeu vă face vouă o bucurie. Dumnezeu ne dă copii sănătoși, copii credincioși, copii frumoși. Cine poate prețui cât de scump este un astfel de dar!

Nu-s copiii noștri. Sunt ai Lui. Înainte de a-i avea, noi i-am cerut lui Dumnezeu. Noi nu-i aveam și Dumnezeu ni i-a dat. Erau ai Lui. El ni-i dă ca să-i creștem pentru El. Ne încredințează și bunurile acestea scumpe, care sunt copiii noștri, ca și celelalte bunuri.

Ce face omul însă când are un teren și-l însămânțează? Muncește. Sămânța-i de la Dumnezeu, că El a făcut-o. Pământul e al lui Dumnezeu. Ploaia e a lui Dumnezeu, care face să rodească. Soarele e al lui Dumnezeu, vântul care fertilizează e de la Dumnezeu. Noi nu punem decât munca noastră. Și ne uităm în sus. Dar când trebuie să culegem, noi spunem: „Am făcut atâta porumb”, „Am făcut atâta grâu”, „Am făcut atâta cutare”... Și, deși în Evanghelie se spune despre lucrătorii viei cărora stăpânul le-a încredințat o vie ca să-i dea partea Lui la vremea roadelor și știm ce au pățit cei care L-au batjocorit pe Stăpânul și nu I-au dat partea Lui, deși știm acest lucru și deși știm că și noi ținem numai în chirie pământul lui Dumnezeu, soarele lui Dumnezeu, ploaia lui Dumnezeu, chiar și sănătatea cu care lucrăm, care e un dar de la Dumnezeu, și priceperea cu care lucrăm, care e un dar de la Dumnezeu, și locul pe care lucrăm, care e tot un dar de la Dumnezeu (că atât de mulți nu au nici sănătate, nici pricepere, nici loc), totuși toamna, când trebuie să culegem, noi zicem: „Totul e al nostru”. Și vine trimisul lui Dumnezeu după partea Lui și-l alungăm pe cerșetor... Și vine Lucrarea Domnului, și cere și ea partea ei. Și-l alungăm pe cel care cere. „Iar veniți să ne cereți? Tot ne cereți? Tot ne cereți?”. Și cu prisosul nostru facem ca bogatul: în loc să-l împărțim celor cărora le suntem datori în numele Domnului, zicem: „Iată ce voi face: îmi voi strica grânarele, voi clădi altele și voi zice sufletului meu: mâncă și bea, și te veselește...”. Și spune Dumnezeu: „Nebunule, nu știi că chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul. Și câte le-ai strâns cui vor rămâne?”.

Iată deci cum Îl nedreptățim noi pe Dumnezeu în toate privințele. Dacă am fi sinceri față de Dumnezeu, cât de mult am [câștiga] !

Vă spun încă o întâmplare cu un frate. (Mai avem un sfert de oră până la unu... mai putem sta. Cei care trebuie neapărat să plece... Am vrea să folosim aceste lucruri, pentru ca să ne împărtășim practic trăirea sau netrăirea Cuvântului lui Dumnezeu.) A venit un frate la noi și a zis:

„Frate, eu douăzeci și cinci de ani am fost paznic la un spital. Eu sunt credincios. Știu că duminica trebuie să fiu la sfânta biserică; știu că după aceea trebuie să fiu la adunare; știu că în ziua Domnului trebuie să mă duc să fac lucru pentru Domnul, dar eu sunt angajat. Și am pâinea pe care trebuie să mi-o îngrijesc. Eu fac slujba mea, în interesul meu, în ziua lui Dumnezeu, de douăzeci și cinci de ani. Eu, la salariu, am încasat tot pentru mine și partea de salariu pe care o primeam pentru ziua Domnului, pentru sărbătorile Domnului și pentru lucrul Domnului. N-am zis: «Doamne, eu sunt credincios. Nu mă pot duce la adunare, nu pot merge la biserică. Nu pot să-l ajut pe un sărac, pe un orfan, pe un nenorocit, pe un bolnav, pe un bătrân, că eu stau și-mi văd de pâinea mea, de serviciul meu». N-am zis acest lucru. Și, la salariul meu pe treizeci de zile lunare, am pus și partea Domnului din cele patru duminici și din sărbători tot la mine. Și-atunci, când mă voi duce eu în fața lui Dumnezeu și mă va întreba ce-am făcut cu ziua Lui, ce-am făcut cu datoria mea față de cei lipsiți, eu voi spune:

- Doamne, am fost de serviciu...

- Da, n-ai putut merge la adunare. Însă partea pe care ai câștigat-o în ziua când trebuia să fii la adunare de ce n-ai dat-o adunării? Partea pe care ai câștigat-o în ziua când trebuia să fii la biserică de ce n-ai dat-o bisericii? Partea pe care ai câștigat-o în ziua în care trebuia să-i cercetezi pe săraci de ce n-ai dat-o săracilor? Acum cu ce vii în fața lui Dumnezeu? Ești credincios... Dar numai vorba aceasta nu acopere nimic.

Mai mult decât atât, frate... eu sunt paznic. Acolo, se știe că, la poartă, trebuie să cercetezi pe oricine... Are câte unul un copil bolnav și nu-i voie, că e vizită și nu-i permis. Dar omul vine cu lacrimi și spune: «E copilul bolnav. Mă duc cu un medicament... mă duc să văd ce face». «E soția bolnavă». «E mama bolnavă». Și-mi pune în buzunar 25 de lei și se duce. Nu-i voie să... fac. Dar am totuși latitudinea să fac un bine. Și pot să fac. Și am făcut binele acesta. (Că vai de mine dacă nu fac binele pe care-l pot face.) Dar eu am primit plată pentru binele acesta. De fiecare dată, cel pe care l-am lăsat mi-a pus 25 de lei sau 10 lei, sau 5 lei, care cum a putut. Și eu, în loc să-I dau Domnului banii aceștia și să nu mă ating de ei ca de niște jăratec care mă arde, i-am pus cu banii mei. Douăzeci și cinci de ani, frate... Cum să scap eu de păcatul acesta și cum să pot recupera în fața lui Dumnezeu?”

Lucruri de care oamenii se izbesc în mod obișnuit, dar nici unul - sau așa puțini gândesc la ele.

Mai mult decât atât, zice:

„Eram la farmacie. În fața mea era o femeie amărâtă, care aștepta la ghișeu să-i calculeze rețeta, ca să plătească medicamentul. Și, cum cea de la ghișeu discuta, râdea cu colega ei de dincolo, femeia, necăjită și foarte tristă, i-a zis:

- Doamnă farmacistă, vă rog foarte mult, calculați-mi mai repede rețeta. Am acasă pe cineva pe moarte și cred că dacă alerg repede cu medicamentul acesta se salvează.

Și aia, supărată, a zis:

- Da’ ce? Dumneata îl salvezi? Dacă e să moară, și-așa moare. Stai acolo și așteaptă la rând!

Femeia și-a înghițit lacrimile și a stat necăjită la ghișeu. Era înaintea mea. În sfârșit, a ajuns la rând și, când să-i calculeze rețeta, farmacista a zis:

- Două sute de lei. Repede!

Atunci femeia a început să plângă cu hohote și a zis:

- Doamnă, vă rog, faceți-mi numai pe jumătate. Nu am bani să plătesc, decât jumătate.

Farmacista, supărată și de mai înainte, i-a aruncat rețeta și i-a zis:

- Da’ ce, ești la aprozar, să cumperi doi castraveți? Ai bani, bine! N-ai bani... altul!

Și m-a luat pe mine.

Femeia, îngrozită, tristă, zdrobită de durere, și-a luat rețeta de jos și a ieșit plângând afară. Eu aveam buzunarul plin cu bani. Luasem atunci salariul și mai luasem nu știu ce prime, și mai luasem nu știu ce... Aveam peste zece mii de lei la mine. Ce era pentru mine să scot o sută de lei și să spun: «Doamnă, faceți-i toată rețeta, plătesc eu diferența»? Dar Satana, lăcomia, egoismul mi-a cuprins și mie inima și nu m-a lăsat să fac lucrul acesta. Și, când mi-am dat seama, am ieșit afară și m-am uitat în toate părțile, dar nu mai era femeia. Aș fi căutat-o, să-i dau oricât, numai să scap, că am simțit că mi s-a pus pe suflet atunci un munte de greutate și o piatră de moară. Și nu mai puteam scăpa, numai dacă mă duceam să repar... Am căutat-o și n-am mai găsit-o...

Au trecut ani de zile. Am mărturisit de atâtea ori păcatul meu, dar n-am scăpat de el. Când mă duc la Taina mărturisirii și împărtășirii, părintele mă întreabă dacă n-am furat, dacă n-am mințit, dacă n-am aprins, dacă n-am făcut cutare... Dumnezeu m-a ferit să fac astfel de lucruri. De când m-am întors la Dumnezeu, nici nu mă gândesc la așa ceva. Dar despre cel mai mare păcat pe care-l fac cei credincioși nu m-a întrebat niciodată. Dacă am putut să fac undeva binele și nu l-am făcut. Că aceasta e cum spune Evanghelia: «Cine știe să facă binele și nu-l face săvârșește un păcat».”

Pe mulți credincioși, pe mii de credincioși îi va alunga Dumnezeu din fața raiului pentru acest păcat. Nu pentru că au ucis, nici pentru că au furat, nici pentru că au aprins, ci pentru că n-au făcut binele pe care trebuia și puteau să-l facă. Dacă veți citi cu atenție Evanghelia de la Matei capitolul 25, unde se spune despre Judecata din urmă, veți vedea că Mântuitorul zice celor de-a stânga Lui: Duceți-vă, blestemaților, în focul veșnic, acolo unde-i gătit pentru diavolul, Pentru că ați putut să faceți binele: să îmbrăcați un gol, să săturați un flămând, să mângâiați un străin, să faceți bine și n-ați făcut”. Nu le va zice: „Pentru că ați fost criminali și spărgători, și tâlhari, și bandiți, și teroriști...”.

Ci: „... pentru că ați putut face binele, ați știut să-l faceți, ați avut ocazie să-l faceți, ați avut posibilitate să-l faceți și n-ați făcut”.

Și spune fratele: „Cum voi răspunde eu atunci, când voi fi și eu între aceia și Domnul va zice: «Am fost flămând, am fost bolnav și am fost străin...». Și voi zice și eu: «Doamne, dar când ai fost Tu în necazuri, în strâmtorare și eu nu Te-am ajutat?». O să se deruleze în fața mea ca o secvență de film scena din farmacie. Și o să-mi zică: «O cunoști tu pe femeia asta? Eu eram. Am luat numai chipul ei, ca să verific dragostea ta și credința ta, și ascultarea ta de Dumnezeu»”.

E ușor să te botezi de zece ori... și să vorbești în limbi cât vrei, și să speli câte picioare vrei... Da-i greu să faci binele atunci când vezi că este nevoie să ți se deschidă inima, cum spune Mântuitorul: „Celui ce-ți cere haina, lasă-i și cămașa. Și cu cel care te roagă să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Dacă faceți binele numai celor ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Sau dacă-i iubiți numai pe cei care vă fac vouă bine, ce lucru neobișnuit faceți?”. Dumnezeu vrea ca noi să facem lucruri neobișnuite. Și prin aceasta ne va cunoaște că suntem credincioși. Iubirea vrăjmașilor noștri, rugăciunea pentru cei care ne nedreptățesc, binefacerea față de cei care au nevoie este o datorie a noastră poruncită de Dumnezeu. Și fericit acela care-și deschide inima și face aceste lucruri.

Frații mei și surorile mele! Nu vă supărați dacă am abuzat de acest timp pe care-l mai am... și după asta mă voi duce la tren. Am folosit această stare împreună. Poate sunteți obosiți, poate sunteți flămânzi, poate sunteți însetați. Odihna și mâncarea veți mai găsi-o. Și eu o să le mai găsesc - că nici eu n-am mâncat de ieri nimic și nici n-am dormit deloc. Dar Dumnezeu ne-a dat această putere, ca, în prezența Lui, să nu mai simțim nici foame, nici sete, nici oboseală, nici dureri, nici nimic. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este o hrană și o putere, și un medicament peste toate.

Am vrut să facem încă o chemare. Aici s-a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu de-o zi și-o noapte-ntruna. Aici au fost și poate că mai sunt mulți care nu s-au hotărât încă pentru Domnul și nu s-au predat Domnului. Noi dorim să facem, din partea Domnului, de fiecare dată, oriunde se propovăduiește Evanghelia, câte un cuvânt de chemare pentru cei care n-au avut o astfel de ocazie până astăzi și poate că nu vor mai avea. Dacă au simțit în inima lor îndemnul să se întoarcă la Dumnezeu și să se hotărască pentru Domnul... ascultați îndemnul acesta astăzi. Mântuitorul spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva... și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”.

Poate că de aseară, în vreun moment, prin vreun cuvânt, prin vreo cântare, în starea de rugăciune și-n starea de vorbire, ați simțit - cald, liniștit, tăcut, dulce - bătând la ușa inimii mâna Domnului: „Lasă-Mă înăuntru... Hotărăște-te pentru Mine... Predă-te și tu în slujba Mea, ca să-ți scriu numele tău în Cartea Vieții”.

Și, când se vor deschide, la Judecată, cărțile cele mari și toți cei care vor fi găsiți scriși acolo vor fi bine primiți și bine plăcuți în casa lui Dumnezeu, să fiți și dumneavoastră. Să fim și noi toți. Pentru că va veni pe neașteptate ziua aceea, cum a venit pe neașteptate cutremurul acesta. Ziua în care Dumnezeu va cutremura nu numai pământul, ci și cerul. Când va ploua nu numai cu apă, ci cu foc. Atunci se va vedea deosebirea dintre cei care s-au hotărât pentru Domnul când au auzit și simțit chemarea Lui și cei care L-au respins.

Aș avea să vă mai spun încă multe lucruri din amintirile mele. Omul bătrân cunoaște multe lucruri, cum spune un proverb arab: „Carul bătrân cunoaște multe drumuri. Și, când nu știi drumul, lasă-te condus de carul bătrân”. El niciodată nu greșește. Omul cu multă experiență a aflat multe adevăruri, căci școala pe care o plătești este cea mai scumpă, dar se învață cel mai bine. Am învățat o școală din experiență și vă spunem acest lucru.

Aș avea multe să vă spun, din timpul când eram tânăr și eu, sub 20 de ani și imediat peste 20 de ani, cu Părintele Trifa încă la Sibiu, când se lucra atât de frumos în Lucrarea Oastei Domnului și când țineam corespondență cu moșii și strămoșii dumneavoastră, cu bunicii și cu străbunicii celor care sunteți aici. În satele acestea bucovinene erau atât de mulți frați în Oastea Domnului! Așa adunări minunate erau aici! Păstrăm și acuma, în albumele de fotografii de acum cincizeci de ani, pe care le avem de la redacția foilor «Isus Biruitorul» și «Oastea Domnului», fotografii mari, albume cu pagini întregi cu vederi frumoase ale adunărilor de sfințiri de steaguri, ale adunărilor din Câmpulung-Bucovina, din Bosanci, din satele acestea frumoase ale căror nume îmi sunt în suflet și nu le pot repeta la rând cum mi-s în inimă. Ne uităm cu dragoste la amintirile acestea (...).

(...) [Să ne rugăm] pentru binele patriei noastre, convinși fiind - așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu - că fericirea noastră și a copiilor noștri depinde de fericirea patriei în care locuim. De aceea muncim pentru ea, o iubim, ne rugăm pentru ea și dorim din toată inima fericirea ei. De aceea v-am citit acea declarație pe care am dat-o, ca să vedeți că dragostea noastră față de poporul nostru și față de credința noastră nu-i numai vorbă, ci-i faptă și-i risc în niște momente foarte importante. Și am vrut să știți că cel care a vorbit în numele dumneavoastră și în numele tuturor fraților din țară a gândit și gândește exact cum ați gândit și cum gândiți și frățiile voastre. Pentru că nu se poate să fie două adevăruri pentru aceeași cauză și pentru aceeași iubire și credință. Ci fiecare [dintre cei] care au aceeași credință și aceeași iubire cunoaște și respectă același adevăr. Și lucrează potrivit cu porunca pe care i-o dă acest adevăr în slujba căruia dorim să fim și pe care dorim să-l slujim.

Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua aceasta. Și, după cum am început În primele cuvinte să spun despre niște experiențe triste, am dorit să le spunem și pe acestea, pentru ca să nu se repete. Fiindcă noi de multe ori greșim nu vrând să facem rău; vrând să facem bine. Așa cum spune Evanghelia: „Când vreau să fac binele nu-l fac. Și răul pe care nu vreau să-l fac, pe acesta îl fac”. Că suntem slabi și neputincioși.

Și, când am fost în fața mai-marilor Bisericii, chiar la Înaltul de la Iași, Înalt Prea Sfințitul Teoctist, când i-am amintit, zice:

- Da, eu vă cunosc pe dumneavoastră. Mă bucur de atitudinea pe care o aveți și de acțiunea pe care ați început-o. V-am așteptat să veniți și aici la noi, la Iași. Eu, să știi, n-am fost niciodată împotriva Oastei Domnului. N-am fost nici pentru ea. Când eram episcop la Arad am avut unele discuții cu unii dintre membrii Oastei Domnului de acolo și am constatat că m-am înțeles foarte bine cu ei. Dar noi, aici în Bucovina, avem și unele plângeri despre unii dintre ostașii Domnului. Iată, de exemplu, la Dumbrăveni; sau la Bosanci; și mai sunt și alte locuri din acestea în care, nu mulți, dar sunt unii care zic că-s ostași din Oastea Domnului, se duc la biserică, dar nu fac semnul crucii, nu sărută icoana, nu se împărtășesc. Ce fel de ostași sunt aceștia, frate Dorz?

- Înalt Prea Sfințite, au trecut cincizeci de ani de când durează această situație anormală în Biserica noastră, de când s-a ivit conflictul Oastei Domnului în această Biserică. Și atunci părerile s-au împărțit. Atitudinea oficială a trecut de-a dreptul ostilă și tendențios pornită împotriva Oastei Domnului și împotriva Părintelui Iosif.

I-am înfățișat memoriul (...). Am vrut să vă citesc ceva din el (...),[dar]... îmi pare foarte rău, l-am uitat la Matca, de unde am plecat (...). Îmi pare foarte rău, pentru că era un moment potrivit, în care îl puteam împărtăși tuturor fraților aici. Și oricât de bună ținere de minte am eu și oricât de mult mi s-au întipărit mie în memorie amănuntele, unsprezece pagini mari bătute la mașină nu le pot reține.

Am înfățișat însă în fața Sfântului Sinod (...) motivele acestui [memoriu]. Înalt Prea Sfințitul de la Iași știa toată această întâmplare. Noi i-am lăsat în scris o copie după memoriu. Și câte o copie după memoriu am dat la toate înaltele fețe bisericești, începând cu regretatul patriarh Justinian, care nu mai este, la care am fost în ziua de 3 martie și i-am înfățișat toate aceste lucruri. Desigur, după ani îndelungați, am constatat că unele atitudini erau ostile. Dar Dumnezeu și adevărul mi-a dat putere de convingere asupra tuturor și la urmă ne-am despărțit foarte prietenește.

În discuția cu Înaltul de la Iași, despre care vreau să vorbesc, el a adus ca argument negativ împotriva noastră faptul că unii dintre frații noștri nu merg la biserică, e adevărat, dar nu știu sub influența căror idei rătăcite și străine au ajuns să aibă păreri potrivnice față de unele dintre cele mai însemnate puncte de credință ale noastre. Și, în loc să fie și ei una cu toate sutele de mii și poate peste un milion de frați din țară și de peste hotare, fac atitudine separată și dau prilej să fie vorbită de rău Lucrarea din care și ei zic că fac parte.

Și păgubesc astfel Lucrarea lui Dumnezeu, făcând-o să pară nevrednică de încredere înaintea mai-marilor Bisericii și ai poporului nostru, față de care noi avem un respect deosebit și față de care dorim să ne păstrăm până la sfârșit o atitudine de ascultare respectuoasă și vrednică. Dar am spus:

- Înalt Prea Sfințite, e posibil. Să mulțumim însă lui Dumnezeu că sunt numai câteva cazuri, când ar fi putut să fie o primejdie mai mare și o prăpastie mai mare. Pentru că de cincizeci de ani de când durează conflictul acesta anormal între cei mai buni fii ai Bisericii noastre și preoții Biserici noastre, de care vrăjmașii credinței noastre au profitat foarte mult, nici o inițiativă bună de la niște persoane competente nu s-a găsit, să se rezolve pozitiv și frumos problema aceasta. Nu-i de mirare că sunt câteva cazuri. E de mirare că mai suntem încă - câți mai suntem - aici. Dar vă asigurăm că toate aceste situații care erau mai grave înainte s-au ameliorat mult în ultimii ani și se vor ameliora total pe parcurs. Că orice suflet bine intenționat și orice cuget curat e imposibil să nu se convingă de adevăr când vede că toată mulțimea fraților împărtășesc un singur fel de învățătură și de credință și ei, unul, doi, se ivesc ici, colo, făcând dezbinare împotriva credinței pe care au primit-o la început, deși știu bine că Cuvântul lui Dumnezeu osândește pe cei care fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care au primit-o și ne sfătuiesc ca, după întâia și a doua mustrare, să ne depărtăm de ei.

(Cu toate acestea, noi nu ne-am îndepărtat. Am căutat cu dragoste să le aducem aminte de dragostea lor dintâi, de legământul lor cel sfânt pus cu lacrimi în fața lui Dumnezeu, prin care au primit nașterea din nou și viața veșnică, dar pe care ei, neglijenți fiind, printr-o ispită vrăjmașă, l-au călcat și acum s-au făcut părtași vinovăției că și-au călcat legământul dintâi. Un alt doilea legământ, Hristos și Dumnezeu nu mai face cu nimeni. La cine nu și-a păstrat legământul lui, unul și pentru totdeauna, Dumnezeu a renunțat pentru veci. Pentru că este scris: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că Și-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Dar în aceste cuvinte de la începutul versetului, „atât de mult”, e nu numai o margine nelimitată: atât de mult... nu știu cât... nu pot măsura, nu există margini. Ci „atât de mult” există și ca un termen pentru determinarea unei limite: „atât de mult”. Noi putem spune în două feluri aceste cuvinte, „atât de mult”. „Atât de mult”... - pentru aceasta nu există limită. Și poți spune: „atât de mult” - pentru aceasta, de la sine se înțelege că există o limită. Și acest cuvânt al lui Dumnezeu este și limitat, și nelimitat. Atât de mult a iubit Dumnezeu pe cel care a primit Jertfa aceasta a Unicului Fiu... Dar atât de mult a iubit Dumnezeu pe cei care n-au primit sau au respins această Jertfă. Adică în sensul că o altă jertfă Dumnezeu nu mai dă pentru ei. Atât de mult! Iată, Și-a dat pe singurul Său Fiu. Cui nu-i ajunge sau cine L-a disprețuit pe acest Fiu cu Care a făcut un legământ unic și pentru totdeauna, cum e legământul lui Dumnezeu, aceluia Dumnezeu nu-i mai dă încă o dată pe Hristos. Că spune, la Evrei capitolul 6, Cuvântul lui Dumnezeu... Să citesc textul, pentru că aș vrea să nu greșim nici un cuvânt.

Și-i foarte important să reținem amănuntul acesta clar, pentru că este Cuvântul adevărului lui Dumnezeu și care spune, uitați așa, în Evrei capitolul 6, versetul 1: „De aceea să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Dumnezeu și să mergem spre cele desăvârșite”. Aceasta este adevărul acesta. Și prin aceste adevăruri desăvârșite, Sfântul Apostol Pavel spune acest adevăr din versetul 4. „Că cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit”.

Dacă păcătuim, deci, cu voia, după ce am primit Cuvântul lui Dumnezeu - cum spune la (Evrei 10, 25-26) - pentru că cei care fac aceste lucruri, de obicei, pretind că ei iubesc Cuvântul lui Dumnezeu și-l respectă. Iată, chiar Cuvântul lui Dumnezeu despre care ei spun că-l respectă ce ne spune: „Fraților, să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei. Ci să ne îndemnăm unii pe alții și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie. Că dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei”... dezbinători și neascultători.

Iată că păcatul pentru care nu mai există nici un fel de iertare este părăsirea adunării. Aceasta este călcarea legământului, batjocorirea lui Hristos, prin Care am fost răscumpărați. Ei, ce altă jertfă să mai poată să-i izbăvească pe aceștia, când unica, singura Jertfă care ne-a fost dată pentru izbăvire ei au călcat-o în picioare, batjocorind legământul Sângelui și prețul Jertfei lui Hristos?

Nu-i păcat mic acesta. Și să nu vă închipuiți că, zicând: „Mergem, că și acolo e Cuvântul lui Dumnezeu”, e într-adevăr așa. Nu! Dacă părăsim adunarea noastră, păcătuim împotriva voii lui Dumnezeu și pentru acest păcat nu mai există nici un fel de jertfă, ci numai „așteptarea înfricoșată a judecății și văpaia focului care va mistui pe cei răzvrătiți”, adică pe cei neascultători.

Eu vă spun aceste lucruri pentru ca să știți ce păcat au făcut aceia care au dat ocazie mai-marilor Bisericii noastre să învinuiască toată Lucrarea din pricina lor, [zicând] că toți suntem așa(...)

- Înalt Prea Sfințite, am zis, tot ceea ce ați auzit și s-a spus despre noi este, în cea mai mare parte, exagerare și cuvinte tendențioase. Veți vedea singur, dacă veți căuta să vă convingeți de adevăr, că toate aceste pâri împotriva noastră probabil că au totuși un motiv; adică, unul, doi sau trei, dintr-un loc sau altul, vor fi în felul acesta. Dar considerați mulțimea cea mare a fraților, care, cu toate încercările prin care au trecut, s-au păstrat credincioși față de Biserica noastră și față de poporul nostru.

- Înalt Prea Sfințite, putem greși toți. Și unii preoți au greșit față de noi, și noi am greșit față de unii. Unii dintre noi au greșit față de preoți.

Dar acum, când Dumnezeu a adus lucrurile ca noi să vedem acest [fapt], trebuie să fim pătrunși de un adevăr. Dacă sunt între noi oameni care pot să greșească din neștiință, trebuie să fie alții care, din înțelepciune, să știe să îndrepte greșelile. Se poate, Înalt prea Sfințite, să fie greșeli. Dar noi adeseori greșim vrând să facem bine, nu vrând să facem rău. Foarte mulți dintre frații noștri au crezut că fac bine când s-au lăsat ademeniți de aceste înșelătoare crezuri străine. Și numai după aceea s-au pomenit că sunt deja antrenați și angajați într-o lucrare ostilă față de Biserică și uneori și față de patria noastră. De aceea, trebuie să fim foarte atenți cu privire la aceste lucruri. Dacă ne-am ars de atâția ani, măcar să nu ne mai ardem în continuare. Înalt Prea Sfințite, nu există motiv și caz în care, cu dragoste și cu răbdare și dintr-o parte, și dintr-alta, să nu se poată rezolva.

La despărțire, i-am oferit ca dar un album ilustrat color și cu texte minunate pentru Maica Domnului: imne, colinde, cântece de leagăn pentru Iisus Micuț și cântări de patimi cu Maica Domnului. I-au dat lacrimile când a văzut și a recunoscut și dânsul că așa o lucrare n-a alcătuit, pentru Maica Domnului, nici un alt fel de credință și nici o altă denominațiune creștină de pe pământ. Și această constatare au făcut-o și alții, spre slava lui Dumnezeu! Dar ne-am bucurat când am văzut lacrimi, ochi umeziți de lacrimi. Lacrimile sunt dovada că s-a dărâmat un zid, că s-a spart o gheață și că s-a făcut o punte între sufletele noastre. Și-am zis:

- Înalt Prea Sfințite, toți greșim în foarte multe feluri. Nu există om care să fie viu și să nu greșească. Așa spune Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai desăvârșit om e acela care are cele mai puține greșeli. Cea mai perfectă carte e aceea care are cele mai puține greșeli. Dar chiar fără nici o greșeală nu există nici un om și nici un lucru de pe pământ. Și, dacă noi Îl rugăm pe Domnul să ne ierte așa cum iertăm noi, atunci trebuie să avem fiecare în inimile noastre tendința de a acoperi, de a nivela, de a ierta și de a zidi între noi o unitate. Înalt Prea Sfințite, rugați-vă pentru noi. Înalt Prea Sfinția voastră sunteți un om al lui Dumnezeu și al Bisericii. Dumnezeu vă ascultă rugăciunile. Rugați-vă pentru noi.

Și mi-a zis:

- Și dumneavoastră să vă rugați pentru mine. Cu toții avem nevoie de rugăciuni.

Așa ne-am despărțit. Afară, pe coridor, ne aștepta Prea Sfințitul vicar Pimen. Am stat și cu el de vorbă. Și el era mai acru în gustul gurii lui cu privire la necazurile pe care le-au făcut unii frați de-ai noștri - le cunoștea mai bine și le studiase mai îndeaproape. Și i-am zis:

- Prea Sfințite, toți putem greși, dar fiecare lucru se poate aplana cu bunăvoință, cu răbdare și cu înțelepciune. Dacă credeți de bine, în lunile care urmează (asta era în mai, când am fost), în lunile de vară care urmează, ne facem un timp și mergem împreună în acele locuri în care știți că există cazuri de acestea negative. Și veți vedea că nu numai că nu au proporția aceea care vi s-a spus, dar și că se pot rezolva foarte frumos. Că nu există om care să dorească răul. Numai cel care a pierdut total ceea ce este uman în el și duhovnicesc.

Dar, presupunând că este cineva care totuși are teamă de Dumnezeu și respect față de Cuvântul Său, în fața unui argument categoric și adevărat, nu poate să rămână în nepăsare și în împotrivire când i se arată că toată Lucrarea lui Dumnezeu, tot neamul nostru, toată frățietatea noastră împărtășește, în aceeași inimă, același crez, aceeași învățătură, aceeași simțire. De ce numai voi, doi, trei, să vă alegeți deoparte și să fiți împotriva unității poporului acestuia și credinței, și familiei de care ziceți că sunteți legați prin nume?... Că prin altceva nu mai sunteți.

Așa că, cred că Dumnezeu ne va ajuta să rezolvăm aceste lucruri.

Acum memoriul Oastei Domnului cu legalizarea, cu normalizarea situației noastre în cadrul Bisericii, potrivit statutelor de organizare și de funcționare a Bisericii, e pe masa Sfântului Sinod. După ce se vor aranja problemele acestea care sunt de interes intern și acei rânduiți de Dumnezeu și socotiți potriviți de către mai-mari vor ocupa locurile lor și lucrurile vor ajunge să se normalizeze, problema aceasta se va pune direct. M-au înștiințat că îndată se va numi o comisie a Sfântului Sinod - formată nu știm din cine, Dumnezeu știe, că El este Cel care alege; și va trebui o delegație din partea noastră să discute prin dialog binevoitor și frățesc problemele de amănunt pentru încadrarea activității Lucrării Oastei Domnului în statutul de organizare și funcționare a Bisericii noastre. Există acolo un paragraf în care se vorbește despre organizarea parohiei. Un paragraf care prevede așa: „În fiecare comitet parohial se prevede să se înființeze un cerc misionar din acele suflete evlavioase și credincioase, trăitoare mai în adânc a învățăturii și a credinței, care doresc și care de bunăvoie se angajează la o lucrare misionară în parohie. Să îngrijească de bolnavi, să pregătească niște serbări frumoase, duhovnicești, pentru înviorarea duhovnicească în sărbători sau în duminici, după vecernie, sau să îngrijească de cimitir, sau să-i ajute pe cei lipsiți și săraci. Deci lucrarea pe care o cere Dumnezeu la fiecare dintre noi, această lucrare duhovnicească este prevăzută în statutul de organizare și de funcționare a Bisericii noastre prin acest articol care vizează înființarea de cercuri misionare în fiecare comitet parohial. Cu toții putem intra acolo, Și, îmbrățișând această lucrare misionară în mijlocul alor noștri, cuprindem un cerc mai larg, după posibilitățile noastre, în această mișcare, și peste hotarele, peste zona noastră, acolo unde nu-i nimeni să facă slujba aceasta și unde noi putem să facem ceva în plus, din dragostea de Dumnezeu și dragostea de semenii noștri.

Am cerut să se prevadă programe religioase, adică adunări în duminici și în sărbători, atunci când poporul este liber de la alte însărcinări, după slujba de vecernie din biserici. Să se țină un program religios alcătuit de către membrii Oastei Domnului împreună cu parohul local, care este părintele și îndrumătorul lor spiritual din [acel] loc. Alcătuirea de programe care să aibă în vedere creșterea duhovnicească, ferirea de învățăturile înșelătoare, întemeierea pe învățătura cea sănătoasă, educația cetățenească și frumoasă cu privire la umblarea noastră în fața lui Dumnezeu și în fața semenilor noștri - lucruri de care toți avem nevoie și mai ales tineretul nostru, care trebuie crescut în felul acesta frumos, în iubirea de Dumnezeu și-n iubirea de patrie. Și a fost [de acord] cu privire la acest punct.

Am cerut apoi aprobarea adunărilor noastre cu ocazii de evenimente familiale: aniversări, botezuri, cumetrii, sfeștanii, masluri, privegheri, nunți și altele... în diferite familii, cum e adunarea asta. Să se aprobe participarea prietenilor, cunoscuților, rudeniilor familiei care sărbătorește nunta, în număr oricât de mare și oricând, fără să se socotească aceasta că ar fi ceva nepermis și ca ceva nefolositor. Ci, încurajându-se aceasta pentru o mai strânsă legătură între oameni, pentru mai multă într-ajutorare frățească și duhovnicească, să fie recomandată.

Am cerut recunoașterea a cel puțin treizeci dintre cântările noastre cunoscute, pentru a fi aprobate și recomandate prin Sfântul Sinod către toate bisericile și parohiile noastre din țară și din străinătate. Să se poată cânta în pauzele slujbelor noastre religioase sau în programul nostru duhovnicesc care are loc, după cum am spus. Am înaintat această listă, cuprinzând treizeci și două de astfel de cântări, să fie aprobată. Mi s-a spus: Căutați să fie acele cântări pe care le pot cânta toți, care sunt atotcuprinzătoare, frumoase și plăcute. Am dat acolo: Cruce sfântă părăsită; Maică Pururea Fecioară; Iisuse-al meu Mântuitor, în loc de Iisuse-al meu Tovarăș scump. Că vreau să vă spun că s-a făcut această obiecțiune la lista noastră:

- De ce-I spuneți „Iisuse-al meu Tovarăș”? Nu vi se pare că coborâți prin calificativul acesta autoritatea și cinstea Mântuitorului?

I-am spus:

- Prea Sfințite, noi dăm altă însemnătate și altă valoare cuvântului tovarăș citit în legătură cu Domnul sau cu cuvintele Sfintei Scripturi. Sfântul Apostol Pavel spune: „Timotei, tovarășul meu de lucru” și Sila, și Priscila și așa mai departe. Așa că noi dăm o înaltă valoare și interpretare cuvântului. Dar, dacă pentru cineva e un prilej de poticnire, noi îl schimbăm.

- Schimbați-l.

- Bine.

Noi schimbăm și, în loc de Iisuse-al meu Tovarăș scump, spunem Iisuse-al meu Mântuitor. Sună și mai frumos, și mai cald, și mai aproape. Și de aceea am spus: „Fraților, corectați în cărțile noastre de cântări. Acolo unde se spune Iisuse-al meu Tovarăș scump, în prima strofă, Iisuse-al meu Mântuitor. Și în ultima strofă, unde se spune iarăși: prieten drag, spunem: Iisuse-al meu Mântuitor, ce bine-i lângă Tine. Și iese așa de frumos și de cald, și de aproape! Corectați-vă și dumneavoastră, ca să nu mai dăm prilej nici măcar la un cuvânt nepotrivit cuiva în legătură cu ceea ce avem noi așa de scump în viața noastră. Că am dori mereu să cântăm cântarea aceasta. Înlocuiți acolo: Iisuse-al meu Mântuitor. Așa de frumos să sune și de duios... Aceste cântări sunt, împreună cu memoriul nostru, pe masa Sfântului Sinod, să le aprobe.

Suntem deplin încredințați că, [după] discuția noastră, toate aceste cereri, care sunt un minimum, vor fi aprobate. Se vor încadra frumos în activitatea Bisericii noastre, de-acum deplin armonizați unii cu ceilalți. Că cel dintâi punct pe care l-am cerut e schimbarea de optică, schimbarea de atitudine. Până acum am fost priviți ca niște dușmani. Atâția preoți au predicat de la amvonul bisericii că Oastea Domnului este cea mai primejdioasă sectă pentru Biserică.

- Înalt Prea Sfințite, e posibil acest lucru? Noi am dovedit cu cincizeci de ani de suferințe că nu ne-am părăsit nici credința noastră, nici țara noastră. Ce dovadă mai mare decât cincizeci de ani de jertfă, pentru ca să vă încredințăm de acest adevăr? Noi suntem încredințați că Dumnezeu și istoria ne vor face dreptate. Dar nu vrem să ne facă dreptate prin străini, ci prin ai noștri. Să recunoască Biserica noastră și țara noastră că noi le-am iubit din toată inima și din această dragoste am răbdat până la sfârșit, deplin încredințați că - fie că vom fi pe pământ, fie că vom fi sub pământ - Dumnezeu ne va face dreptate (...).