Duhul diavolului

Dumnezeu lucrează în lume prin Duhul Sfânt, de viață-făcătorul. Toate darurile cerului de sus, toate darurile mântuirii ni se dau nouă prin tainica lucrare a Duhului Sfânt. Fără darul și harul Duhului Sfânt nu este nici viață, nici biruință duhovnicească.

Diavolul - dușmanul din veac al lucrării lui Dumnezeu - știe acest lucru. De aceea și-a iscodit și el un duh al lui cu care să strice lucrarea lui Dumnezeu. Acest duh este alcoolul, băuturile cele îmbătătoare.

Alcoolul este duhul diavolului. Cele mai mari biruințe pentru împărăția iadului le face acest duh al diavolului. Toată puterea întunericului, toată puterea iadului este parcă strânsă în acest duh rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat, rămân morți și răniți, rămâne cumplita moarte trupească și sufletească.

Alcoolul este lucrul și duhul diavolului. Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care îl face pe om să înjure pe Dumnezeu, pe Făcătorul său... care îl face pe om să se bată, să scoată cuțitul, să se junghie, să se omoare... să umple temnițele, spitalele și cimitirele. Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care omoară în om până și dragostea de copii și de soție și îl face să bea hainele lor, să bea pâinea lor, să le bea lacrimile, să le bea sângele și viața.

Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care din om, din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, face o fiară, face un dobitoc.

Alcoolul este un duh teribil, este o putere înfricoșată care - cum spunea Mântuitorul - omoară și trupul, și sufletul omului (Mt 10, 28).

Alcoolul este o putere înfricoșată a iadului, a diavolului, și se poate birui numai cu puterea Evangheliei. În cele ce urmează arătăm pe larg aceste lucruri.

Cele două duhuri...

Dăm alături două chipuri care sunt cu adevărat oglinda vremilor și oamenilor de azi. În chipul de mai jos se văd cei puțini, puțini care, prin rugăciune, cer și așteaptă coborârea darului Duhului Sfânt în viața lor.

În chipul din fața cealaltă, de la dreapta, se vede cum gloata cea mare a creștinilor de azi cere și așteaptă cu mâinile întinse duhul cel rău al alcoolului, al diavolului.

O, preadulcele meu Iisuse Mântuitorule! Tu ne-ai făgăduit că nu ne vei lăsa singuri, ci ne vei trimite un Mângâietor, pe Duhul Sfânt (In 14, 18-26), Care să ne fie ajutor și mângâiere, tărie și putere în toate necazurile și ispitele acestei lumi.

Acest Duh Sfânt S-a coborât în ziua Cincizecimii peste Apostoli și peste popor. Și cei peste care Se coborâse Duhul Sfânt au început a grăi despre Dumnezeu și lucrurile mântuirii sufletești. Dar ce s-a întâmplat? „Alții își băteau joc de ei și ziceau că sunt plini de must”, adică beți (Fapte 2, 13).

Oamenilor li se părea că sunt beți cei peste care Se pogorâse Duhul Sfânt. Dar „beția” aceasta era o „beție” sfântă și dulce. Duhul Sfânt are și El puterea de a face o beție dulce și sfântă. „Beția” aceasta îl face pe om să plângă, să cânte, să se roage, să grăiască din Scripturi etc. Beția aceasta îl schimbă pe om; îi schimbă vorbele, îi schimbă cântările, îi schimbă umblările și purtările. Despre „beția” aceasta zice Apostolul Pavel: „Nu beți vin, întru care este curvie, ci vă umpleți de Duh Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări și cântări duhovnicești” (Efes 5, 18-19).

Adică Apostolul Pavel spune lămurit: umpleți-vă, „îmbătați-vă” de Duh Sfânt, ca să cântați și să vă rugați.

Însă oamenii nu cunosc această „beție” sfântă, ci numai pe cea pe care o face alcoolul, duhul diavolului. Cunosc oamenii numai beția cea rea care te face să înjuri pe bunul Dumnezeu, să cânți diavolului, să scoți brișca etc.

Ca și în Ziua Cincizecimii, lumea râde și azi de „beția” cea sfântă pe care o face Duhul Sfânt. Te râde lumea când te lași de rele și începi să-I cânți Domnului, dar când te îmbeți ca un porc ești un mare viteaz.

O, ce creștinătate teribilă e în vremile noastre! Dacă într-o strânsură de oameni te-ai pune în genunchi să te rogi cu glas înalt și să cânți o cântare de mărire lui Dumnezeu, ar începe lumea să râdă, șoptind că ești ori beat, ori nebun; dar când ragi în cârciumă lângă sticla cu băutură, ești un om sănătos și viteaz mare.

Într-un loc spune Scriptura despre creștinii cei dintâi că se rugau cu atâta putere, încât „se cutremura locul cu ei unde erau adunați și toți s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 4, 31).

Auzi tu, dragă cititorule, creștinii cei dintâi se rugau cu atâta Duh și putere, că se cutremura locul cu ei. Oh! Unde este acest Duh? Astfel de minuni face azi numai duhul diavolului, alcoolul. Se cutremură, duminica, cârciumile de cei ce s-au „umplut” de duhul diavolului, de alcool. Oh! Ce lucru grozav!

În Ziua Cincizecimii s-au format două tabere: unii erau plini de Duh Sfânt, iar alții, plini de duhul cel rău al necredinței și al batjocurii.

Până la sfârșitul veacurilor, aceste două tabere vor sta față în față. Până la sfârșitul veacurilor, unii se vor adăpa cu apa vieții, iar alții cu apa morții. Până la sfârșitul veacurilor, unii vor căuta viața, alții moartea. Până la sfârșitul veacurilor, vor lucra în lume cele două duhuri: Duhul Domnului și duhul diavolului.

Până la sfârșitul veacurilor, va lucra în lume și Spiritul cel Sfânt și va lucra și spirtul diavolului.

Fraților! Feriți-vă de duhul diavolului!

Ce a cerut diavolul...

În țările Răsăritului umblă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alcoolului.

Diavolul se întâlni odată într-o pădure cu un om și îi zise: „Am să te omor. Numai așa îți mai las viața, dacă omori pe tatăl tău sau bați pe soră-ta, sau te îmbeți”.

„Ce să fac? - își zise omul. Să omor pe tatăl meu, care m-a crescut, e cu neputință. Să bat pe sora mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată și îmi voi scăpa viața.” Și s-a coborât omul în sat, a tras la o cârciumă și s-a îmbătat una bună. Dar, mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei din casă și, îngroșându-se cearta, a bătut pe soră-sa și a omorât pe tatăl său.

Cu adevărat alcoolul și beția este un izvor de rele și fărădelegi.