Duhul diavolului

Dumnezeu lucrează în lume prin Duhul Sfânt, de viaţă-făcătorul. Toate darurile cerului de sus, toate darurile mântuirii ni se dau nouă prin tainica lucrare a Duhului Sfânt. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici viaţă, nici biruinţă duhovnicească.

Diavolul - duşmanul din veac al lucrării lui Dumnezeu - ştie acest lucru. De aceea şi-a iscodit şi el un duh al lui cu care să strice lucrarea lui Dumnezeu. Acest duh este alcoolul, băuturile cele îmbătătoare.

Alcoolul este duhul diavolului. Cele mai mari biruinţe pentru împărăţia iadului le face acest duh al diavolului. Toată puterea întunericului, toată puterea iadului este parcă strânsă în acest duh rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat, rămân morţi şi răniţi, rămâne cumplita moarte trupească şi sufletească.

Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care îl face pe om să înjure pe Dumnezeu, pe Făcătorul său... care îl face pe om să se bată, să scoată cuţitul, să se junghie, să se omoare... să umple temniţele, spitalele şi cimitirele. Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care omoară în om până şi dragostea de copii şi de soţie şi îl face să bea hainele lor, să bea pâinea lor, să le bea lacrimile, să le bea sângele şi viaţa.

Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care din om, din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, face o fiară, face un dobitoc.

Alcoolul este un duh teribil, este o putere înfricoşată care - cum spunea Mântuitorul - omoară şi trupul, şi sufletul omului (Mt 10, 28).

Alcoolul este o putere înfricoşată a iadului, a diavolului, şi se poate birui numai cu puterea Evangheliei. În cele ce urmează arătăm pe larg aceste lucruri.

Cele două duhuri...

Dăm alături două chipuri care sunt cu adevărat oglinda vremilor şi oamenilor de azi. În chipul de mai jos se văd cei puţini, puţini care, prin rugăciune, cer şi aşteaptă coborârea darului Duhului Sfânt în viaţa lor.

În chipul din faţa cealaltă, de la dreapta, se vede cum gloata cea mare a creştinilor de azi cere şi aşteaptă cu mâinile întinse duhul cel rău al alcoolului, al diavolului.

O, preadulcele meu Iisuse Mântuitorule! Tu ne-ai făgăduit că nu ne vei lăsa singuri, ci ne vei trimite un Mângâietor, pe Duhul Sfânt (In 14, 18-26), Care să ne fie ajutor şi mângâiere, tărie şi putere în toate necazurile şi ispitele acestei lumi.

Acest Duh Sfânt S-a coborât în ziua Cincizecimii peste Apostoli şi peste popor. Şi cei peste care Se coborâse Duhul Sfânt au început a grăi despre Dumnezeu şi lucrurile mântuirii sufleteşti. Dar ce s-a întâmplat? „Alţii îşi băteau joc de ei şi ziceau că sunt plini de must”, adică beţi (Fapte 2, 13).

Oamenilor li se părea că sunt beţi cei peste care Se pogorâse Duhul Sfânt. Dar „beţia” aceasta era o „beţie” sfântă şi dulce. Duhul Sfânt are şi El puterea de a face o beţie dulce şi sfântă. „Beţia” aceasta îl face pe om să plângă, să cânte, să se roage, să grăiască din Scripturi etc. Beţia aceasta îl schimbă pe om; îi schimbă vorbele, îi schimbă cântările, îi schimbă umblările şi purtările. Despre „beţia” aceasta zice Apostolul Pavel: „Nu beţi vin, întru care este curvie, ci vă umpleţi de Duh Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi cântări duhovniceşti” (Efes 5, 18-19).

Adică Apostolul Pavel spune lămurit: umpleţi-vă, „îmbătaţi-vă” de Duh Sfânt, ca să cântaţi şi să vă rugaţi.

Însă oamenii nu cunosc această „beţie” sfântă, ci numai pe cea pe care o face alcoolul, duhul diavolului. Cunosc oamenii numai beţia cea rea care te face să înjuri pe bunul Dumnezeu, să cânţi diavolului, să scoţi brişca etc.

Ca şi în Ziua Cincizecimii, lumea râde şi azi de „beţia” cea sfântă pe care o face Duhul Sfânt. Te râde lumea când te laşi de rele şi începi să-I cânţi Domnului, dar când te îmbeţi ca un porc eşti un mare viteaz.

O, ce creştinătate teribilă e în vremile noastre! Dacă într-o strânsură de oameni te-ai pune în genunchi să te rogi cu glas înalt şi să cânţi o cântare de mărire lui Dumnezeu, ar începe lumea să râdă, şoptind că eşti ori beat, ori nebun; dar când ragi în cârciumă lângă sticla cu băutură, eşti un om sănătos şi viteaz mare.

Într-un loc spune Scriptura despre creştinii cei dintâi că se rugau cu atâta putere, încât „se cutremura locul cu ei unde erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 4, 31).

Auzi tu, dragă cititorule, creştinii cei dintâi se rugau cu atâta Duh şi putere, că se cutremura locul cu ei. Oh! Unde este acest Duh? Astfel de minuni face azi numai duhul diavolului, alcoolul. Se cutremură, duminica, cârciumile de cei ce s-au „umplut” de duhul diavolului, de alcool. Oh! Ce lucru grozav!

În Ziua Cincizecimii s-au format două tabere: unii erau plini de Duh Sfânt, iar alţii, plini de duhul cel rău al necredinţei şi al batjocurii.

Până la sfârşitul veacurilor, aceste două tabere vor sta faţă în faţă. Până la sfârşitul veacurilor, unii se vor adăpa cu apa vieţii, iar alţii cu apa morţii. Până la sfârşitul veacurilor, unii vor căuta viaţa, alţii moartea. Până la sfârşitul veacurilor, vor lucra în lume cele două duhuri: Duhul Domnului şi duhul diavolului.

Până la sfârşitul veacurilor, va lucra în lume şi Spiritul cel Sfânt şi va lucra şi spirtul diavolului.

Fraţilor! Feriţi-vă de duhul diavolului!

Ce a cerut diavolul...

În ţările Răsăritului umblă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alcoolului.

Diavolul se întâlni odată într-o pădure cu un om şi îi zise: „Am să te omor. Numai aşa îţi mai las viaţa, dacă omori pe tatăl tău sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi”.

„Ce să fac? - îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu, care m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe sora mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa.” Şi s-a coborât omul în sat, a tras la o cârciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar, mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei din casă şi, îngroşându-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorât pe tatăl său.

Cu adevărat alcoolul şi beţia este un izvor de rele şi fărădelegi.