Cu alcoolul câștigă Satan cele mai multe suflete și biruințe

În chipul de alături se vede marea bătălie ce se dă pentru câștigarea unui suflet. Inima omului este câmpul de luptă al acestei bătălii. Inima omului este ca o cetate pe care umblă să o cuprindă doi asediatori: Domnul și diavolul. Fiecare își are armele lui și mijloacele lui de luptă, după cum se vede în imagine.

În lupta aceasta, diavolul imită pe Domnul. Are Domnul o biserică, își are și diavolul biserica lui: cârciuma. Are Domnul puterea Duhului Sfânt; își are și diavolul duhul lui făcător de minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie; își are și diavolul biblia lui, biblia crâșmelor: cărțile de joc etc.

Armele de luptă ale diavolului sunt multe și diferite. „A mea este lumea aceasta”... zicea diavolul când L-a ispitit pe Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumești. Ale diavolului sunt toate poftele, plăcerile, patimile și deșertăciunile acestei lumi. Cu cele șapte păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma, desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea și celelalte ispite și păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.

Dar dintre toate armele, are Satan una cu care face cele mai mari biruințe: alcoolul. Satan e viclean mare. El știe că puterea unei vieți de creștin biruitor e darul și harul Duhului Sfânt. De aceea și-a ales și el un duh al lui: alcoolul. Alcoolul e arma cea mai teribilă pe care diavolul o folosește în lupta ce o dă pentru câștigarea sufletelor. Cu cârciuma și alcoolul câștigă Satan cele mai multe suflete și biruințe.

Oameni buni, feriți-vă de alcool! Feriți-vă de cea mai înfricoșată putere pe care o are diavolul și iadul în lumea aceasta.

Cârciuma, locul unde lucrează mai mult și mai cu putere duhul diavolului, alcoolul

Pe oriunde se folosește și se bea alcoolul, diavolul cosește și seceră din greu. Doar nicăieri n-are diavolul un seceriș atât de bogat ca la cârciumă.

Dacă Duhul Sfânt Și-a ales o casă (biserica, adunarea credincioșilor) unde lucrează mai viu și mai cu putere - apoi așa a făcut și Satan. Și-a ales și el o casă specială pentru duhul lui cel rău, pentru alcool.

Cârciuma este casa și locul unde lucrează mai viu și mai cu putere duhul diavolului, alcoolul. Coasa morții și pieirii sufletești nicăieri n-are un seceriș atât de bogat ca la cârciumă. Cârciuma este cu adevărat casa iadului, unde diavolul e „acasă” la el și își arată toată puterea lui prin fel de fel de isprăvi înfricoșate (sudălmi, beții, desfrânări, bătăi, omoruri etc.) pe care le face duhul lui: alcoolul.

Din om, din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, cârciuma și alcoolul fac un dobitoc. Cu cârciuma și alcoolul strică diavolul cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu.

Iadul își are o ușă deschisă încă din lumea aceasta. Iar ușa aceasta este ușa cârciumii. Toți cei ce intră pe ușa aceasta intră pe ușa iadului. Intră pe ușa morții și pieirii sufletești. Toți cei ce apucă calea cârciumii apucă calea morții.

Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma din mijlocul satului și toți cei ce nu se feresc sunt înghițiți de acest iad înfricoșat. Toți cei ce „apucă cu cârciuma” sunt înghițiți de acest iad înfricoșat.

Fugiți și feriți-vă de cârciumă, de casa cea înfricoșată a lui Satan. Iar cei apucați în mrejile ei scăpați îndată la Domnul Iisus. Predați-vă Domnului, intrați în Oastea Domnului și veți scăpa îndată de această cursă diavolească.

Cârciuma: păienjenișul diavolului, unde prinde păianjenul-diavol cele mai multe „muște”

Ciudată viețuitoare mai e și păianjenul. Ciudată este, în special, pânza și țesătura ce o face. Pânza păianjenului este o înșelătorie, o cursă grozavă pe urma căreia trăiește, prinzând cu ajutorul ei muște și insecte. Această cursă păianjenul o face:

1. Din material transparent, ce nu se prea vede.

2. O face deasă și încurcată, să nu-i poată scăpa muștele ce se prind în ea.

3. O face într-un loc unde este umblare mai mare de muște și insecte.

4. După ce cursa e țesută gata, păianjenul se așază ori la mijlocul ei, ori într-un cot ascuns de unde își pândește vânatul. El nu mișcă nimic. Face pe mortul. Dar când atare muscă dă în păienjeniș, firele de păianjen fac pe telefonul, dau de știre păianjenului. La vestea asta, păianjenul „se trezește”, se aruncă asupra victimei și, împungându-o cu un ac, o omoară. Îi suge apoi sucul, dar pielea o lasă neatinsă. Pânzele de păianjen sunt pline de „schelete” de muște pe care păianjenul le-a stors de viață.

Păianjenul e chipul diavolului (poporul îl numește foarte potrivit „calul dracului”). Ceea ce este păianjenul pentru lumea muștelor și musculițelor, aceeași este diavolul pentru viața cea sufletească a oamenilor. El țese și întinde neîncetat la curse și înșelăciuni în care să prindă suflete. Și păianjenul-diavol își țese cursa din material ce nu se vede și din încâlcituri din care nu mai poți scăpa. Și apoi, păianjenul-diavol își pune cursa prin locurile cele mai umblate. Și, mai ales, o întinde pe la cârciumi.

Poporul nostru spune că diavolul șade prin pustii și locuri neumblate. Vorbă să fie. Diavolul petrece printre oameni (ba chiar și în inima lor). Păianjenul-diavol își țese pânza printre oameni.

Dar mai cu deosebire își țese păianjenul-diavol pânza lui și cursa lui pe unde se strâng oamenii în numele lui: pe la cârciumi, clăci, petreceri etc. Locul cel mai plăcut al lui este cârciuma. Aici prinde păianjenul-diavol cele mai multe „muște”. Aici este principalul lui izvor de trai. Fiecare birt este un adevărat păienjeniș al diavolului (cum se vede în chip). Câte bătăi, sudălmi, desfrânări, omoruri și alte lucruri slabe se fac pe la birturi! Câte suflete rămân agățate în acest păienjeniș grozav! Câți oameni nu se ticăloșesc și se prăpădesc apucând cu băuturile și bețiile!

Uitați-vă la cei bețivi. Chipul lor este acurat cu al muștelor prinse în păienjeniș. Numai pielea a mai rămas din aceste „muște”. Numai pielea și oasele au mai rămas din cei bețivi.

Păianjenul-diavol le-a stors vlaga cea trupească. Tot așa sunt și celelalte patimi: desfrânarea, zavistia, trufia etc. Toți cei apucați cu patimi și năravuri urâte sunt niște prinși în păianjenul diavolului, sunt niște „morți vii” (Apoc 3, 1). Ah, ce lucru grozav este acesta! Ah, ce nesocotit este omul care se bagă în acest păienjeniș!

Fratele meu! Păzește-te și fugi de acest păianjen grozav. Iar de cumva te-ai agățat în pânzele lui, scapă îndată la Domnul. El singur te poate scăpa. Astă-vară am văzut o muscă zbătându-se neputincioasă să scape din pânza păianjenului. Însă truda ei era zadarnică. Păianjenul se [pregătea] să o omoare. Dar în clipa aceea a venit un vânt, a spart păienjenișul și musca a scăpat.

Vântul Duhului Sfânt - cel făgăduit nouă de Mântuitorul - poate sparge păienjenișul diavolului și poate scăpa pe cei prinși în el. Acest vânt ceresc să-l cerem cu lacrimi fierbinți.

Un nume de „botez”

Unul din cei mai mari gânditori ai omenirii, englezul Shakespeare, era un înverșunat adversar al alcoolului. Cu toate prilejurile arăta stricăciunile ce le face acest „duh al diavolului”.

De la acest mare gânditor a rămas un fel de „nume de botez” al alcoolului. Shakespeare i-a dat alcoolului numele lui cel adevărat, pe care îl punem și noi aici în carte, ca să-l știe toată lumea:

„Tu, spirit nevăzut al alcoolului, a zis Shakespeare, dacă nu ți s-a dat încă un nume, drac să fie numele tău”.

O legendă de la Ierusalim

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, în țara arabilor, am auzit o poveste de-a lor. Cică, văzând credincioșii lui Mahomed-profetul cât de repede se lățește Evanghelia lui Hristos, au mers la un mare vrăjitor al lor care se pricepea la făcutul a fel de fel de vrăji și otrăvuri și l-au rugat să facă ceva pentru slăbirea creștinătății, căci altcum semiluna (legea lor) e pierdută.

Vrăjitorul deschise atunci o ladă și scoase o căldare mare ce avea niște țevi încârligate, de credeai că un șarpe șade deasupra ei. „Dați acest vas în dar creștinilor - zise vrăjitorul - și nu vă mai temeți de ei”. Așa s-a și întâmplat. Creștinii au apucat a fierbe și a bea alcool. Lupta lor pentru răspândirea Evangheliei a încetat. Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri păgânătatea.

„Poftim un pahar de băutură!”

„Iată, te ascult dacă îmi vei spune pentru ce anume trebuie să-l beau”

- Poftim un pahar de băutură! - îmbie odată un om pe un ostaș din Oastea Domnului.

- Iată, sunt gata să te ascult - răspunde ostașul. Te rog însă mai întâi să-mi spui pentru ce anume îmi dai acest pahar și pentru ce anume trebuie să-l beau?

- Ți-l dau în semn de dragoste și bucurie - răspunse omul.

- Foarte bine, dar uite, eu n-am găsit nicăieri în Sfânta Scriptură un astfel de semn de dragoste. Iisus Mântuitorul a zis: „Iubiți-vă unii pe alții” (In 13, 34), dar nicăieri nu zice: Beți alcool, în semnul acestei iubiri. Iar Apostolul Pavel scrie: „Bucurațivă în Duhul Sfânt” (Rom 15, 13 și 14, 17). „Îmbrățișați-vă unii pe alții în sărutare sfântă” (Rom 16, 16). În dragostea și bucuria ta cu alcoolul, eu văd, iubite frate, o batjocură la adresa dragostei și iubirii evanghelice.

- Ei bine, atunci îți dau acest pahar să-ți mai uiți de necazuri...

- Foarte bine, dar uite, frate dragă, Iisus Mântuitorul, când a sosit timpul să Se despartă de Apostoli, a zis către ei: „Scumpii Mei Apostoli, a sosit timpul să Mă despart de voi... văd că vă doare această despărțire... În lume necaz veți avea, (In 16, 33), întristări veți avea, prigoane veți avea, dar nu vă temeți, că voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Care va fi cu voi și, prin El, și Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor (Mt 28, 20; In 16, 6 și 7, 22). Voi fi cu voi în toate necazurile voastre, în toate durerile voastre, în toate întristările și bucuriile voastre”.

Să beau paharul tău ar însemna, iubite frate, să spun Mântuitorului că mie nu-mi trebuie darul și ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul... Paharul tău ar însemna să-L batjocoresc pe Iisus Mântuitorul și „să-L întristez pe Duhul Sfânt” (Efes 4, 30).

Mă îmbii cu un pahar de băutură, să-mi treacă de necaz? Apoi, frate dragă, dacă Duhul Sfânt nu poate face nici atâta cât acest pahar de rachie, apoi să știi că mă lepăd de Evanghelie.

Dacă Duhul Sfânt n-are atâta putere cât un pahar de rachie, apoi să știi că mi-e rușine să mai spun că-s creștin.

Să știi, fratele meu, că eu m-am lăsat de băutură nu atât că-mi prăpădeam banii și sănătatea, ci pentru că, după ce am intrat în Oastea Domnului, mi s-au deschis ochii cei sufletești, să văd și să înțeleg că folosirea alcoolului este o cumplită batjocură ce se aduce scumpului nostru Mântuitor și Duhului Sfânt. Este tăgăduirea darurilor ce ni le-a lăsat Iisus Mântuitorul.