Cu alcoolul câştigă Satan cele mai multe suflete şi biruinţe

În chipul de alături se vede marea bătălie ce se dă pentru câştigarea unui suflet. Inima omului este câmpul de luptă al acestei bătălii. Inima omului este ca o cetate pe care umblă să o cuprindă doi asediatori: Domnul şi diavolul. Fiecare îşi are armele lui şi mijloacele lui de luptă, după cum se vede în imagine.

În lupta aceasta, diavolul imită pe Domnul. Are Domnul o biserică, îşi are şi diavolul biserica lui: cârciuma. Are Domnul puterea Duhului Sfânt; îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie; îşi are şi diavolul biblia lui, biblia crâşmelor: cărţile de joc etc.

Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. „A mea este lumea aceasta”... zicea diavolul când L-a ispitit pe Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. Ale diavolului sunt toate poftele, plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. Cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma, desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea şi celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.

Dar dintre toate armele, are Satan una cu care face cele mai mari biruinţe: alcoolul. Satan e viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul. Alcoolul e arma cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce o dă pentru câştigarea sufletelor. Cu cârciuma şi alcoolul câştigă Satan cele mai multe suflete şi biruinţe.

Oameni buni, feriţi-vă de alcool! Feriţi-vă de cea mai înfricoşată putere pe care o are diavolul şi iadul în lumea aceasta.

Cârciuma, locul unde lucrează mai mult și mai cu putere duhul diavolului, alcoolul

Pe oriunde se foloseşte şi se bea alcoolul, diavolul coseşte şi seceră din greu. Doar nicăieri n-are diavolul un seceriş atât de bogat ca la cârciumă.

Dacă Duhul Sfânt Şi-a ales o casă (biserica, adunarea credincioşilor) unde lucrează mai viu şi mai cu putere - apoi aşa a făcut şi Satan. Şi-a ales şi el o casă specială pentru duhul lui cel rău, pentru alcool.

Cârciuma este casa şi locul unde lucrează mai viu şi mai cu putere duhul diavolului, alcoolul. Coasa morţii şi pieirii sufleteşti nicăieri n-are un seceriş atât de bogat ca la cârciumă. Cârciuma este cu adevărat casa iadului, unde diavolul e „acasă” la el şi îşi arată toată puterea lui prin fel de fel de isprăvi înfricoşate (sudălmi, beţii, desfrânări, bătăi, omoruri etc.) pe care le face duhul lui: alcoolul.

Din om, din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, cârciuma şi alcoolul fac un dobitoc. Cu cârciuma şi alcoolul strică diavolul cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu.

Iadul îşi are o uşă deschisă încă din lumea aceasta. Iar uşa aceasta este uşa cârciumii. Toţi cei ce intră pe uşa aceasta intră pe uşa iadului. Intră pe uşa morţii şi pieirii sufleteşti. Toţi cei ce apucă calea cârciumii apucă calea morţii.

Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma din mijlocul satului şi toţi cei ce nu se feresc sunt înghiţiţi de acest iad înfricoşat. Toţi cei ce „apucă cu cârciuma” sunt înghiţiţi de acest iad înfricoşat.

Fugiţi şi feriţi-vă de cârciumă, de casa cea înfricoşată a lui Satan. Iar cei apucaţi în mrejile ei scăpaţi îndată la Domnul Iisus. Predaţi-vă Domnului, intraţi în Oastea Domnului şi veţi scăpa îndată de această cursă diavolească.

Cârciuma: păienjenișul diavolului, unde prinde păianjenul-diavol cele mai multe „muște”

Ciudată vieţuitoare mai e şi păianjenul. Ciudată este, în special, pânza şi ţesătura ce o face. Pânza păianjenului este o înşelătorie, o cursă grozavă pe urma căreia trăieşte, prinzând cu ajutorul ei muşte şi insecte. Această cursă păianjenul o face:

1. Din material transparent, ce nu se prea vede.

2. O face deasă şi încurcată, să nu-i poată scăpa muştele ce se prind în ea.

3. O face într-un loc unde este umblare mai mare de muşte şi insecte.

4. După ce cursa e ţesută gata, păianjenul se aşază ori la mijlocul ei, ori într-un cot ascuns de unde îşi pândeşte vânatul. El nu mişcă nimic. Face pe mortul. Dar când atare muscă dă în păienjeniş, firele de păianjen fac pe telefonul, dau de ştire păianjenului. La vestea asta, păianjenul „se trezeşte”, se aruncă asupra victimei şi, împungându-o cu un ac, o omoară. Îi suge apoi sucul, dar pielea o lasă neatinsă. Pânzele de păianjen sunt pline de „schelete” de muşte pe care păianjenul le-a stors de viaţă.

Păianjenul e chipul diavolului (poporul îl numeşte foarte potrivit „calul dracului”). Ceea ce este păianjenul pentru lumea muştelor şi musculiţelor, aceeaşi este diavolul pentru viaţa cea sufletească a oamenilor. El ţese şi întinde neîncetat la curse şi înşelăciuni în care să prindă suflete. Şi păianjenul-diavol îşi ţese cursa din material ce nu se vede şi din încâlcituri din care nu mai poţi scăpa. Şi apoi, păianjenul-diavol îşi pune cursa prin locurile cele mai umblate. Şi, mai ales, o întinde pe la cârciumi.

Poporul nostru spune că diavolul şade prin pustii şi locuri neumblate. Vorbă să fie. Diavolul petrece printre oameni (ba chiar şi în inima lor). Păianjenul-diavol îşi ţese pânza printre oameni.

Dar mai cu deosebire îşi ţese păianjenul-diavol pânza lui şi cursa lui pe unde se strâng oamenii în numele lui: pe la cârciumi, clăci, petreceri etc. Locul cel mai plăcut al lui este cârciuma. Aici prinde păianjenul-diavol cele mai multe „muşte”. Aici este principalul lui izvor de trai. Fiecare birt este un adevărat păienjeniş al diavolului (cum se vede în chip). Câte bătăi, sudălmi, desfrânări, omoruri şi alte lucruri slabe se fac pe la birturi! Câte suflete rămân agăţate în acest păienjeniş grozav! Câţi oameni nu se ticăloşesc şi se prăpădesc apucând cu băuturile şi beţiile!

Uitaţi-vă la cei beţivi. Chipul lor este acurat cu al muştelor prinse în păienjeniş. Numai pielea a mai rămas din aceste „muşte”. Numai pielea şi oasele au mai rămas din cei beţivi.

Păianjenul-diavol le-a stors vlaga cea trupească. Tot aşa sunt şi celelalte patimi: desfrânarea, zavistia, trufia etc. Toţi cei apucaţi cu patimi şi năravuri urâte sunt nişte prinşi în păianjenul diavolului, sunt nişte „morţi vii” (Apoc 3, 1). Ah, ce lucru grozav este acesta! Ah, ce nesocotit este omul care se bagă în acest păienjeniş!

Fratele meu! Păzeşte-te şi fugi de acest păianjen grozav. Iar de cumva te-ai agăţat în pânzele lui, scapă îndată la Domnul. El singur te poate scăpa. Astă-vară am văzut o muscă zbătându-se neputincioasă să scape din pânza păianjenului. Însă truda ei era zadarnică. Păianjenul se [pregătea] să o omoare. Dar în clipa aceea a venit un vânt, a spart păienjenişul şi musca a scăpat.

Vântul Duhului Sfânt - cel făgăduit nouă de Mântuitorul - poate sparge păienjenişul diavolului şi poate scăpa pe cei prinşi în el. Acest vânt ceresc să-l cerem cu lacrimi fierbinţi.

Un nume de „botez”

Unul din cei mai mari gânditori ai omenirii, englezul Shakespeare, era un înverşunat adversar al alcoolului. Cu toate prilejurile arăta stricăciunile ce le face acest „duh al diavolului”.

De la acest mare gânditor a rămas un fel de „nume de botez” al alcoolului. Shakespeare i-a dat alcoolului numele lui cel adevărat, pe care îl punem şi noi aici în carte, ca să-l ştie toată lumea:

„Tu, spirit nevăzut al alcoolului, a zis Shakespeare, dacă nu ţi s-a dat încă un nume, drac să fie numele tău”.

O legendă de la Ierusalim

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara arabilor, am auzit o poveste de-a lor. Cică, văzând credincioşii lui Mahomed-profetul cât de repede se lăţeşte Evanghelia lui Hristos, au mers la un mare vrăjitor al lor care se pricepea la făcutul a fel de fel de vrăji şi otrăvuri şi l-au rugat să facă ceva pentru slăbirea creştinătăţii, căci altcum semiluna (legea lor) e pierdută.

Vrăjitorul deschise atunci o ladă şi scoase o căldare mare ce avea nişte ţevi încârligate, de credeai că un şarpe şade deasupra ei. „Daţi acest vas în dar creştinilor - zise vrăjitorul - şi nu vă mai temeţi de ei”. Aşa s-a şi întâmplat. Creştinii au apucat a fierbe şi a bea alcool. Lupta lor pentru răspândirea Evangheliei a încetat. Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri păgânătatea.

„Poftim un pahar de băutură!”

„Iată, te ascult dacă îmi vei spune pentru ce anume trebuie să-l beau”

- Poftim un pahar de băutură! - îmbie odată un om pe un ostaş din Oastea Domnului.

- Iată, sunt gata să te ascult - răspunde ostaşul. Te rog însă mai întâi să-mi spui pentru ce anume îmi dai acest pahar şi pentru ce anume trebuie să-l beau?

- Ţi-l dau în semn de dragoste şi bucurie - răspunse omul.

- Foarte bine, dar uite, eu n-am găsit nicăieri în Sfânta Scriptură un astfel de semn de dragoste. Iisus Mântuitorul a zis: „Iubiţi-vă unii pe alţii” (In 13, 34), dar nicăieri nu zice: Beţi alcool, în semnul acestei iubiri. Iar Apostolul Pavel scrie: „Bucuraţivă în Duhul Sfânt” (Rom 15, 13 şi 14, 17). „Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii în sărutare sfântă” (Rom 16, 16). În dragostea şi bucuria ta cu alcoolul, eu văd, iubite frate, o batjocură la adresa dragostei şi iubirii evanghelice.

- Ei bine, atunci îţi dau acest pahar să-ţi mai uiţi de necazuri...

- Foarte bine, dar uite, frate dragă, Iisus Mântuitorul, când a sosit timpul să Se despartă de Apostoli, a zis către ei: „Scumpii Mei Apostoli, a sosit timpul să Mă despart de voi... văd că vă doare această despărţire... În lume necaz veţi avea, (In 16, 33), întristări veţi avea, prigoane veţi avea, dar nu vă temeţi, că voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Care va fi cu voi şi, prin El, şi Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20; In 16, 6 şi 7, 22). Voi fi cu voi în toate necazurile voastre, în toate durerile voastre, în toate întristările şi bucuriile voastre”.

Să beau paharul tău ar însemna, iubite frate, să spun Mântuitorului că mie nu-mi trebuie darul şi ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul... Paharul tău ar însemna să-L batjocoresc pe Iisus Mântuitorul şi „să-L întristez pe Duhul Sfânt” (Efes 4, 30).

Mă îmbii cu un pahar de băutură, să-mi treacă de necaz? Apoi, frate dragă, dacă Duhul Sfânt nu poate face nici atâta cât acest pahar de rachie, apoi să ştii că mă lepăd de Evanghelie.

Dacă Duhul Sfânt n-are atâta putere cât un pahar de rachie, apoi să ştii că mi-e ruşine să mai spun că-s creştin.

Să ştii, fratele meu, că eu m-am lăsat de băutură nu atât că-mi prăpădeam banii şi sănătatea, ci pentru că, după ce am intrat în Oastea Domnului, mi s-au deschis ochii cei sufleteşti, să văd şi să înţeleg că folosirea alcoolului este o cumplită batjocură ce se aduce scumpului nostru Mântuitor şi Duhului Sfânt. Este tăgăduirea darurilor ce ni le-a lăsat Iisus Mântuitorul.