Duminica Mironosițelor

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Prea iubiții mei frați și surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci și pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-ați cântat, eu le-am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Și dragostea de frați, și bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credință.

Am cântat numai prin credință când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiții și dragii sufletului meu”, pentru că prin credință am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi și-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria și binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus și ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduințelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri și departe. Dar, prin credință, Dumnezeu ne-a înștiințat că va veni așa o zi. Că voi putea privi fețele acestea ale dumneavoastră, ca fețele îngerilor din cer, pentru că așa este o față de frate și de soră care slujesc pe Dumnezeu: o față de înger ceresc pe acest pământ murdar (...).

Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înțelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraților de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi.

Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată și sfântă, ne-a trimis niște vestitori ai Lui, niște oameni minunați, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată și am putut sa ne împărtășim din binefacerile ei. Faptul că noi ne găsim aici și ne bucurăm în această nădejde sfântă și dulce este nu numai dovada dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru noi Jertfa cea mai mare și sfântă, ci și dovada acestei dragoste a lui Dumnezeu care a făcut mai mult: ni i-a trimis pe aceia care ne-au făcut-o nouă cunoscută.

Vom vorbi nu numai despre frații minunați, apostolii Domnului, primii vestitori ai mântuirii aduse de Dumnezeu pentru noi, ci și despre o altă parte minunată a lucrării lui Dumnezeu, care a reprezentat numărul minunat și frumos al surorilor noastre credincioase care au înțes și ele solia lui Dumnezeu și chemarea Lui și s-au pus cu toată puterea lor în slujba Lui.

Sărbătorim astăzi Duminica Mironosițelor. Noi sărbătorim astăzi ziua frumoasă a mamelor noastre, a soțiilor noastre credincioase, a surorilor noastre bune, a fiicelor noastre iubite. Acestea sunt pentru noi „femeia”, căreia îi vom închina nu numai dragostea noastră, rugăciunea noastră, dorințele noastre cele mai frumoase, dar, în chip deosebit astăzi, felicitările și îmbrățișările sufletului nostru, care le este recunoscător lor, cărora le datorăm atât de multe clipe fericite. Că, dacă n-ar fi fost ele, noi nu le-am fi putut avea niciodată.

Dacă n-am fi avut o mamă iubitoare, o soție scumpă, atașată, curată, sfântă, harnică, părtașă la toate dorințele, la toate luptele și sarcinile noastre, dacă nu am fi avut o soră bună, dacă n-ar fi fost Sara, mama lui Isaac, dacă n-ar fi fost mama lui Samuel, dacă n-ar fi fost, mai ales, Maica Domnului Iisus, dacă n-ar fi fost sfintele femei despre care vorbește așa de frumos și de admirativ Cuvântul lui Dumnezeu, mulți dintre noi n-am fi aflat [atâtea lucruri]...

Dacă n-ar fi fost aceste sfinte mironosițe care, în dimineața Învierii, au fost învrednicite de Dumnezeu cu minunea cea mai mare și cu harul cel mai mare, de a afla ele întâi adevărul mântuitor, și dacă ele nu s-ar fi făcut niște mesagere, niște misionare sfinte și niște trimise ale lui Dumnezeu, multe dintre lucrurile minunare care s-au petrecut cu ocazia evenimentului Învierii n-ar fi avut loc.

Dacă n-ar fi fost Maria la mormânt, acești doi apostoli n-ar fi fugit în dimineața aceea să vadă mormântul gol. Dar ea le-a zis: „A înviat Domnul!” Ei n-au mai putut să stea. Ea a fost primul misionar care a spus apostolilor vestea cea mare. Iată-i pe Ioan și pe Petru fugind în dimineața aceea să vadă... După aceea au mers și au umplut lumea cu acest mare adevăr: că Hristos a înviat!

Dacă n-ar fi fost Samariteanca, misionara sfântă din Samaria, toată cetatea Samariei n-ar fi venit niciodată la Dumnezeu și n-ar fi aflat niciodată de El.

Dacă n-ar fi fost Maria și Marta, să trimită după Iisus și să spună: „Doamne, fratele nostru a murit...”, și dacă n-ar fi fost credința lor adâncă - chiar și îndoiala lor de la început era un semn de credință - [n-ar fi înviat Lazăr].

„Doamne, a zis Marta, dacă ai fi fost aici n-ar fi murit fratele nostru. Dar și acuma știu că orice vei cere la Dumnezeu Îți va face Dumnezeu.” Asta e dovada unei credințe care nu s-a îndoit nici când era mort de patru zile.

Câte fețe frumoase are adevărul! Și într-un fel, și în altul citit, bagi de seamă că ai trecut pe lângă niște adevăruri câteodată și dintr-odată ți se luminează și observi că acolo e o altă față a adevărului, care este plină de bucurie și de mângâiere pentru oricine crede.

N-am citit noi de ani de zile cartea noastră de cântări? Am trecut pe lângă o mulțime de cântări, dar dintr-odată ni s-a luminat una. Eu am auzit astăzi o cântare - pe care de-atâtea ori [am auzit-o], că sunt patruzeci, cincizeci de ani de când am scris-o - despre privighetoarea, despre pasărea măiastră care ne-a cântat nouă Doina Golgotei. În 1938 am scris cântarea asta, Doina Golgotei. Eram singur, chinuit și departe. Dar doina aceasta mi-a fermecat viața. Și din 1938, când a apărut cartea (a doua carte de poezii... a treia carte) Doina Golgotei, de atunci am trecut de nenumărate ori pe lângă această cântare. Dar ca astăzi, când ați cântat, n-am înțeles-o niciodată și nici n-am pătruns ce frumoasă este. Și fiecare dintre dumneavoastră, cred că ați trăit astfel de momente. Ați citit ani de zile Biblia. Ați trecut pe lângă o mulțime de versete frumoase și, dintr-odată, o lumină cerească s-a reflectat puternic asupra unui verset. „Doamne, zici, de câte ori am trecut eu pe lângă versetul acesta, dar lumina aceasta încă n-am avut-o.” De ce? Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător în veac. El este nelimitat; noi suntem limitați...

Am vrut să vă aduc aminte o veche istorisire care spune așa: că atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Moise, reprezentantul poporului iudeu, pe muntele Sinai, să-i dea adevărul etern al Legii, erau pe pământ încă optzeci de popoare și altele, mai mici. Dumnezeu însă a ales dintre popoarele acestea și mari, și mici, și din prezentul acela, și din viitor, câte un profet pe care l-a adus lângă Moise pe munte, să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are un singur Cuvânt, dar poate avea o mie de profeți. Și cei care sunt călăuziți de Cuvântul lui Dumnezeu, din orice limbă și din orice timp, nu pot vorbi altfel, decât același adevăr. Pentru că Dumnezeu poate avea mii de profeți, dar nu poate avea decât un singur Adevăr.

Și se spune că în acel timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți (atâta e scris [că a fost], după măsura noastră omenească, limita de timp de care Dumnezeu a avut nevoie să-i învețe pe toți cei care erau adunați acolo Adevărul Său cel unic și etern), se spune că, duhurile profeților care erau acolo adunați erau duhuri din toate neamurile: și prezente, și viitoare, până la sfârșit. Pentru ca Dumnezeu să le poată mărturisi Adevărul Său unul și pentru totdeauna. Însă nici unul dintre profeți nu-l vedea pe celălalt. Fiecare credea că este singur în fața lui Dumnezeu. Și fiecare auzea Cuvântul lui Dumnezeu în limba lui, într-o singură limbă. Ca și cum numai pentru el, pentru acel profet, s-ar fi spus Cuvântul lui Dumnezeu. Și aceasta este o minune a lui Dumnezeu, pentru că numai în Ziua Cincizecimii s-a repetat.

În Ziua Cincizecimii erau la Ierusalim oameni din toate neamurile de pe fața pământului. Dar fiecare dintre ei a auzit în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Așa a fost pe Sinai. În Vechiul Testament a fost un singur moment în care Dumnezeu a vorbit tuturor popoarelor, fiecăruia pe limba lui. Printr-un profet, printr-o serie de duhuri de profeți, care vor apărea la vremea lor, dar fiecare ducând mesajul lui Dumnezeu unic.

Același lucru s-a repetat în Ziua Cincizecimii, când același Duh al lui Dumnezeu a vorbit tuturor oamenilor care erau prezenți acolo, fiecăruia după limba lui. Și fiecăruia i s-a spus același adevăr minunat.

Acum ce se spune, după ce Dumnezeu a vorbit pe muntele Sinai adevărurile Sale celor o mie de profeți câți au fost acolo din toate miile de neamuri care erau și care vor fi pe pământ? Le-a zis la fiecare cum i-a zis lui Moise: „Tu du-te la poporul tău și spune-i întocmai ce ți-a vorbit ție Dumnezeu. Și învață-i pe părinții lui să-și învețe așa copiii lor. Și nu numai cu ideile cuvântului, ci și cu cuvintele lor. Pentru ca nu numai ideea despre adevăr să se păstreze, ci și forma lui ascultată și auzită. Pentru ca Adevărul acesta al lui Dumnezeu să nu se altereze niciodată. Fiecare popor, fiecare părinte să-i învețe pe copiii lui exact cu cuvintele cu care l-a învățat pe el părintele său. Fiecare învățător să-i învețe pe elevii săi exact cu cuvintele cu care l-a învățat pe el învățătorul lui. Pentru ca să nu se strice nu numai ideea, ci nici forma Cuvântului lui Dumnezeu”.

Și Moise a fost singurul care a învățat pe poporul său exact cum l-a învățat pe el Dumnezeu. De aceea a zis el și a rămas în toată istoria poporului iudeu: „Șema Israel” (Ascultă, Israele) Cuvântul lui Dumnezeu! El așa mi l-a spus și eu așa ți-l repet. Învață-i pe copiii tăi totdeauna și până la sfârșitul veacurilor legea lui Dumnezeu așa cum te învăț eu, pentru că așa m-a învățat pe mine Dumnezeu, Învățătorul meu. Și poruncește-i ca, până la sfârșit, nu numai ideea, cuprinsul, dar nici forma cuvântului să nu fie alterată.

Și spune istoria că atunci toți conducătorii și profeții noroadelor din prezent și din viitor s-au dus la popoarele lor, dar singur Moise a fost acela care a ținut bine minte toate cuvintele lui Dumnezeu; n-a pierdut și n-a stricat nici unul. De aceea poporul lui Dumnezeu, cum ați auzit de la fratele nostru Aurel în cuvântul de deschidere, a fost binecuvântat de Dumnezeu. Căci nu numai Moise, primul profet care a auzit cuvintele, ci și ceilalți profeți care fuseseră împreună cu el au repetat la fel cuvintele lui Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu a binecuvântat poporul acesta în chip deosebit: pentru că poporul acesta a auzit mai ales pentru că profetul lui și profeții Lui au ascultat clar cuvintele lui Dumnezeu și le-au împărtășit poporului exact cum le-a spus gura Domnului. Așa cum spune El: „Gura Domnului a grăit. Ascultă și trăiește, și împlinește”. Aceștia s-au întors la popor și au mărturisit: „Așa a grăit gura Domnului”. Au fost ca niște aparate de înregistrat.

Noi, cu auzul nostru sau cu înțelegerea noastră, putem pierde de multe ori sensul cuvintelor care ni se spun. Dar dacă avem un aparat bun care înregistrează, el înregistrează și vibrația glasului, și cele mai mici amănunte ale cuvântului și ale modelului transmis. Așa aparat a fost Moise. El, oriunde l-ai pus, a înregistrat și a redat clar tot ce vorbise Dumnezeu, fără să altereze nimic nici din cuprins, nici din formă. Și de aceea, când el s-a întors la poporul său, a învățat pe popor exact așa cum l-a învățat Dumnezeu. Și poporul așa a învățat; și învățătorii poporului așa au învățat; și urmașii învățătorilor așa au învățat.

Și de aceea Legea și cuvântul pe care l-au păstrat ei curat și statornic de la început, cuvântul acesta i-a păstrat pe ei. Pentru că s-a zis: „Dacă vei păzi Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu te va păzi”. Un învățat al lor a spus: „De-a lungul miilor de ani ai istoriei noastre, mulți tirani au dorit și au vrut să ne ucidă, dar n-au putut și nu vor putea niciodată. Pentru că noi stăm sub o mare binecuvântare”. Binecuvântarea rostită de Dumnezeu profetului Său când l-a trimis: „Du-te, binecuvântează poporul acesta din pricina Mea și din partea Mea”. Și Domnul a făcut să fie binecuvântat acest popor. Pentru că învățătorii lui l-au învățat exact cuvintele lui Dumnezeu.

lată ce mare preț și ce mare valoare are în mijlocul unui popor profetul trimis de Dumnezeu. Și se spune în istorisirea aceea că toți ceilalți mii de profeți care au fost aduși din alte neamuri s-au dus la popoarele lor când le-a venit rândul sau se vor mai duce la popoarele lor. Dar toți aceștia n-au fost credincioși Cuvântului pe care l-a spus Dumnezeu. Ei au învățat altfel pe popoarele lor. Și, în loc să fie credincioși, cum a fost poporul lui Moise, ei au ajuns închinători la idoli, la Baali, la tot felul de fantome și fantasme și la tot felul de învățături și idolatrii rătăcite.

Poate că printre duhurile profeților chemați atunci de Dumnezeu, în înțelesul istorisirii pe care v-am spus-o, a fost și un duh al unui profet al poporului nostru, al unui profet chemat special și pregătit special pentru poporul nostru. Eu sunt convins că acest duh a fost duhul Părintelui Iosif. El a înțeles, în tot poporul nostru și în toată istoria noastră, mesajul ceresc al lui Dumnezeu. Și a venit și ni l-a spus cu toată puterea convingerii sale și cu tot prețul jertfei sale care i s-a cerut pentru aceasta. Toți profeții care au dus Adevărul în toate popoarele au avut de pătimit pentru acest Adevăr. Profeții falși s-au lepădat în fața pericolului. Profeții adevărați au plătit cu sângele lor mesajul lui Dumnezeu pe care trebuia să-l aducă la popor. S-au sacrificat ei pentru poporul la care simțeau că i-a trimis Dumnezeu.

Poporul nostru a avut poate că mulți profeți și mulți înțelepți, și mulți oameni de bine... și mulți pustnici, și mulți călugări, și mulți sfinți printre înaintașii noștri. Dar fiecare a căutat să se mântuiască pe sine însuși. Și s-au mântuit. S-au retras prin mănăstiri, prin peșteri, prin crăpăturile munților și și-au păstrat acolo credința lor și și-au căutat sfințenia și mântuirea lor personală.

Părintele nostru, profetul adevărat al lui Dumnezeu, n-a vrut să se mântuiască singur. S-ar fi putut ușor mântui singur. Ar fi putut ușor să scape de toate primejdiile, de necazurile împreunate cu slujba minunată a unei profeții mântuitoare pentru neam și pentru Biserică. Dar el a acceptat mai degrabă sacrificiul și jertfa propriei sale vieți, ca să poată duce în poporul nostru și în Biserica noastră mesajul lui Dumnezeu: „Ascultă, poporul meu, ascultă, Biserica mea, Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuirea nu poate fi decât pe aceste două și minunate căi: calea Oastei, care înseamnă transformarea și nașterea din nou, și calea Bisericii, care este îndrumarea noastră pe linia sănătoasă a învățăturii părinților”.

Foarte mulți profeți au venit care au căutat să îndrepte poporul nostru pe una din aceste căi. E ca și cum ai îndrepta un tren pe o singură șină: fie pe dreapta, fie pe stânga. La prima cotitură deraiază și se pierde. Părintele a înțeles. Mersul mântuitor al poporului nostru și al credinței noastre este pe aceste două șine sfinte: învățătura cea înnoitoare a Oastei Domnului și învățătura cea de bază și puternică a Sfinților noștri Părinți din Biserica noastră. Cine a urmărit numai linia din dreapta, a formalismului - bun, frumos... e adevărat -, s-a pierdut în uscăciune sufletească. Cine a urmărit numai linia din stânga s-a rătăcit în extreme străine de credința noastră.

Părintele ne-a învățat că pe amândouă liniile se poate merge frumos. Părinții noștri, înaintașii noștri ne-au lăsat învățătura cea sănătoasă și puternică a Bisericii și credinței noastre, dar Oastea Domnului ne-a învățat pe noi cele patru mari adevăruri prin care se face mântuitoare și desăvârșită învățătura părinților.

Noi numai în Oastea Domnului am aflat adunarea frățească. Fraților și surorilor care ați gustat odată bucuria aceasta a adunării, pentru cât ați fi în stare să vă lăsați de ea? Cine v-a învățat și v-a adus la bucuria acestei stări sufletești în care ochii noștri lăcrimează de drag și inimile vibrează de dragoste? Oastea Domnului! Înainte de a veni Oastea Domnului și Părintele Iosif, noi n-am cunoscut adunarea. Era străină în Biserica și în credința noastră această adunare duhovnicească în care noi ne îmbărbătăm și ne mângâiem, și ne întărim din Cuvântul lui Dumnezeu.

A doua mare binecuvântare pe care ne-a adus-o Oastea Domnului este Cuvântul lui Dumnezeu. E mijlocul cel minunat și harul cel minunat că noi putem citi în mijlocul adunărilor noastre acest Cuvânt care era închis, depărtat, ascuns de noi. Până a venit Oastea și ne-a pus în mână Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a luminat mintea și ne-a luminat sufletul.

Al treilea mare har pe care ni l-a adus Lucrarea Oastei Domnului - și care nu era înainte - e rugăciunea liberă și în comun. Ce bucurie avem noi - cum am spus și în cântare: „Ce bine-i lângă voi, iubiții și dragii sufletului meu!” - ce bucurie avem noi când plângem și ne rugăm, când ne împletim glasurile noastre în cântările noi și sfinte de care n-am auzit înainte și nici n-aveam nici o cunoștință. Ce bucurie avem noi când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul nostru și între frații noștri, spus și ascultat cu toată inima și puterea sufletului nostru!

Noi n-am cunoscut aceste daruri și binecuvântări până ni le-a adus Oastea Domnului: adunarea, rugăciunea împreună, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și cântarea. Astea sunt patru izvoare ale vieții, pe care ni le-a descoperit profetul Domnului, înaintașul nostru în Evanghelie și în Biserica noastră. Și ne-a arătat toate aceste surse de viață și de putere care ne aduc fericire nu numai nouă, ci sufletelor, familiilor, copiilor noștri, soțiilor noastre, soților noștri, fraților și surorilor noastre.

Toate aceste valori minunate erau necunoscute pentru noi, până ne-a adus la cunoștința lor profetul lui Dumnezeu, care cred că a fost acolo, cu Moise, prin duhul său, când Dumnezeu i-a spus acest adevăr: „Du-te la poporul tău!” Și, când i-a venit vremea să vină, a venit și a spus: „Ascultă, poporul meu, glasul lui Dumnezeu”. Și ne-a vorbit glasul lui Dumnezeu prin el într-un fel cum nu ne mai vorbise niciodată. Și s-a întipărit acest glas în inimile noastre, și s-a făcut trup în noi, adică s-a făcut un legământ sfânt pe care l-am pus cu lacrimi în fața lui Dumnezeu, că-L vom primi în inimile noastre și că vom căuta să aducem rod.

Uite ce minunată lucrare a făcut harul lui Dumnezeu prin acest profet sfânt! Dacă el a fost credincios în lucrul pe care i l-a încredințat Dumnezeu și ne-a spus nouă cuvintele lui Dumnezeu așa cum le-a auzit și cum le-a înțeles el, atunci și noi avem obligația să primim cuvintele lui ca pe cuvintele lui Dumnezeu. Când citiți o carte a lui, când ascultați o astfel de cântare, nu vă vibrează inima, nu vi se umple sufletul de putere? Nu este aceasta oare dovada harului lui Dumnezeu care-i pus în el?

Nu demult, un preot de la una dintre cele mai importante parohii din Oradea m-a întâlnit. Eram bolnav pe-atunci. A auzit că eram undeva într-un loc, bolnav, și a venit să-mi spună:

- Eu sunt preot la una dintre cele mai importante bisericii din Oradea. Dar, de când am venit în fruntea acestei parohii, eu am constatat un mare lucru: oricâte piedici au fost în calea introducerii cântării Oastei în biserică, eu n-am ținut seama. Am introdus cântarea Oastei în biserică și, din goală cum era biserica și rece, s-a făcut așa de caldă atmosfera, că totdeauna ochii sunt plini de lacrimi și vezi cum sufletele sunt deschise să primească Adevărul.

Am zis:

- Părinte, cum explicați dumneavoastră acest fenomen?

- Am un cântăreț foarte bun, l-am instruit bine, l-am îndemnat să învețe cântările cele mai frumoase și din cauza asta sunt atât de multe suflete care ascultă.

- Părinte, am zis, multe biserici au cântăreți buni și mulți au talent să cânte. De ce acest fenomen nu se întâmplă? Nu înțelegeți că dincolo de cântăreții și de vocile, și de coruri și de... celelalte lucruri, în cântările acestea e puterea lui Dumnezeu, părinte? Și nu talentele noaste, nici arta noastră poetică sau de cântare aduce sufletele și deschide inimile, ci puterea lui Dumnezeu care este peste aceste cântări, pentru că sunt scrise din inspirația Duhului lui Dumnezeu și sub călăuzirea Lui.

A înțeles. Și spune:

- Oricât de mulți se vor ridica împotrivă, eu voi continua să am și să încurajez cântările Oastei Domnului în biserică.

Poate a reținut sau n-a reținut explicația pe care i-am dat-o. Dar este adevărul. Peste Lucrarea aceasta este puterea lui Dumnezeu. Cântările noastre, rugăciunile noastre, meditațiile noastre, adunările noastre sunt pline, binecuvântate și păstrate, și însuflețite de puterea lui Dumnezeu și de Cuvântul lui Dumnezeu. Iată, între noi sunt atâtea slăbiciuni... chiar [între] cei care avem pretenția că știm să legăm două cuvinte de-olaltă. Avem atâtea scăderi de multe ori... în felul de-a pronunța, în felul de-a formula fraza sau ideea. Și, cu toate acestea, adunarea e plină de putere. Și ori de câte ori ne întoarcem de la adunarea aceasta simțim inima mai mare, sufletul mai curat și puterea mai biruitoare.

Avem între noi frați slabi, surori slabe. De multe ori noi înșine ne mirăm și zicem: „Doamne, ce slabi suntem...”. Și, cu toate acestea, adunarea crește. Vin suflete noi, care se predau cu lacrimi și cu hotărâre să-L slujească pe Dumnezeu și rămân statornici. Cine face această lucrare? Nu arta noastră, nici predicile noastre, nici talentele noastre, oricât ne-am închipui că le avem. Ci puterea lui Dumnezeu care e în această Lucrare. De aceea iubiți adunarea. Căutați adunarea ori de câte ori aveți ocazia. Și chiar dacă numai câteva minute puteți să stați aici, concentrați-vă inima și gândul la auzirea și la primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Că totdeauna vă veți întoarce fericiți.

Aveți cereri și rugăciuni, și dorințe mai tainice sau mai ascunse în fața lui Dumnezeu. Veniți cu ele la adunare. Dumnezeu ascultă rugăciunile celor credincioși în orice vreme. Dar niciodată nu le ascultă așa de frumos și așa de bine și cu plăcere cum le ascultă în Casa Lui. Dumnezeu este cu noi oriunde ne ducem, pentru că este scris: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Dar nicăieri nu-i mai sigură prezența Lui între noi ca în adunare.

A spus El: „Unde doi sau trei se adună în Numele Meu, Eu voi fi totdeauna în mijlocul lor.” Nu simțiți acest lucru? Chiar dacă uneori e o atmosferă mai rece în adunare: nu zboară nici cântarea, nu se înalță nici cuvântul, nu vibrează nici inima și ni se pare de multe ori că suntem reci și înghețați, totuși să credeți că Dumnezeu e acolo. Vine un moment în care dintr-o dată să simți că zbori prin ceruri. Cântarea devine flacără, dragostea fierbinte, cuvântul putere. E dovada că Dumnezeu e acolo. Soarele-i pe cer și când e nor și noi nu-l vedem. Hristos e în adunare și când noi nu simțim. Să credeți din toată inima! Pentru cine crede, El e așa; pentru cine nu crede, va ajunge și el să creadă. Dumnezeu are minuni și nu Se grăbește.

Preaiubiții mei, am vrut să discutăm între noi niște lucruri. Nu vă pară rău că se întinde vorbirea aceasta prea lung. Simt niște adevăruri despre care trebuie să vorbim. Mai ales cu surorile noastre, care sunt majoritatea aici. Fie fetițe, fie fecioare, fie soții, fie mame. Vrem să ne aducem aminte despre înțelesul tainic al Sfintei Evanghelii de astăzi, cu mironosițele sfinte, despre care spune Evanghelia că L-au însoțit pe Mântuitorul începând din Galileea, de la începutul mărturisirii Sale, și L-au ajutat pe Iisus cu tot ce puteau, și au fost alături de El totdeauna, până la răstignire. Și atunci au fost...

Ucenicii au fugit, surorile au rămas statornice. Ucenicii s-au îndoit, surorile niciodată. Ucenicii nu s-au dus la mormânt, surorile însă, credincioase, au mers. Ucenicii au mai provocat dezbinări și tulburări în Biserică, surorile noastre niciodată. Ele au fost totdeauna credincioase. Și au lucrat cu lacrimi, cu genunchii, cu inimile lor, cu postul și cu rugăciunea, să nu fie dezbinare între frați, să nu fie tulburare în Biserică. Și în toate lucrurile acestea, ele au fost credincioase. De ce li S-a arătat lor întâi Mântuitorul înviat? Ca răsplată, acestor suflete sfinte ale surorilor noastre, pentru credincioșia și statornicia lor.

Maica Domnului a fost ultima care a plecat de lângă crucea Lui. Ea a fost prima căreia i S-a arătat El. Nu scrie acest lucru... dar e de la sine înțeles că Fiul atât de iubit al unei mame și orfană, și văduvă, care L-a crescut pe El ca pe Fiul lui Dumnezeu, e de înțeles și de crezut că, în cea dintâi clipă a învierii, El nu S-a arătat nici la Maria Magdalena, nici la apostoli, nici la celelalte mironosițe; S-a dus întâi să liniștească inima Mamei, care tremura și suferea pentru El. Ce ați face dumneavoastră într-o astfel de clipă? Nu v-ați duce mai întâi să mângâiați inima care a rămas mai zdrobită din casa pătimirii voastre? Și, dacă noi, ca niște oameni neputincioși și slabi, simțim că aceasta ar fi fost cea dintâi datorie a unei inimi iubitoare care a întristat cel mai greu inima mamei în momentul morții, să se ducă să o bucure cel mai mult în momentul învierii, [cu atât mai mult a simțit aceasta Fiul lui Dumnezeu]. De aceea n-a fost nevoie nici ca ea să meargă la mormânt, nici să meargă să caute. Ea deja Îl văzuse înainte de a Se arăta la toți și n-a avut nevoie să meargă să se tânguiască sau să se sperie. N-a fost nevoie să vină îngerul Gavriil, care i-L vestise atunci (...); n-a fost nevoie să vină el, deși ar fi fost așa de minunat să fi venit! A mers El, Fiul, Dumnezeu Însuși, și a mângâiat-o cu o mângâiere pe care nimeni pe lume, nici arhanghelul Gavriil, nici corurile îngerești din noaptea Nașterii n-ar fi putut [s-o mângâie].

Așa gândește o inimă simțitoare și așa trebuie să creadă.

Acum să ne întoarcem privirile spre surorile noastre. De-a lungul Evangheliei, nu numai în Vechiul Testament, dar mai ales a Noului Testament, Dumnezeu Și-a ales pe lângă profeții și ucenicii Lui, pe lângă mesagerii dintre frați și dintre apostoli, niște mesageri minunați: acele inimi simțitoare, calde, dulci, frumoase, cum nu pot fi decât inimile femeilor sfinte. Și de aceea Cuvântul lui Dumnezeu le dă ca exemple: voi uitați-vă la sfintele femei, urmăriți îmbrăcămintea lor, podoaba lor, credința lor, râvna lor și urmați-le credința. Pentru că în felul acesta vă veți face părtași părinților lor.

Dumnezeu să fie slăvit că, atunci când a adus pe lume Lucrarea aceasta Profetică a Oastei Domnului, a adus cu ea și această minunată stare de misionarism a femeilor. De la început noi am cunoscut în Lucrarea Oastei nu numai pe mama Părintelui Iosif, care i-a pus de la șapte ani în mână Cuvântul lui Dumnezeu și, ca un profet, i-a zis: „Ține Cuvântul lui Dumnezeu. Prin acesta te vei mântui tu și vei mântui și pe alții”. Și Părintele a înțeles și a împlinit profeția.

Aceasta a fost o mamă sfântă. Poate prima mamă sfântă din Lucrarea Oastei Domnului. Dar după aceea au venit - cunoașteți și dumneavoastră - atâtea mame sfinte! Nu numai care au întemeiat familii binecuvântate și au crescut copii sfințiți. Atâția dintre frații noștri care se ridică aici acum și spun Cuvântul lui Dumnezeu sunt copiii unor mame sfinte.

Aduceți-vă aminte de mamele voastre și respectați-le. În ziua aceasta a sfintelor mironosițe, noi sărbătorim ziua femeii credincioase. Noi nu sărbătorim ziua femeii la 8 martie; atunci sunt toate femeile. Femeile noastre nu-s ca toate. Mamele noastre sunt unice; soțiile noastre sunt unice; surorile noastre sunt unice, fetițele noastre sunt unice. Uitați-vă și vedeți ce fețe sfinte avem și ce putere sfântă, și ce atmosferă sfântă plutește peste adunarea aceasta în care primează numai surorile noastre.

Eu am vrut să mai spun acum [despre] pilda unor surori care au trecut în veșnicie, dar exemplul lor a rămas minunat și fericit: Marița Iftimoiu de la Comănești, Lucreția Moran de la Laz, Susana Lador de la Chiuiești, care sunt numai unele din multele pe care le-am cunoscut... Surori de jertfă, de rugăciune, misionare în slujba lui Dumnezeu. Niște femei care au ajutat și au răspândit Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să vă citesc aici o poezie închinată femeii, surorilor noastre:

CÂND SPUI „FEMEIA”

Când spui „Femeia” ai spus „Mama”, ai spus „Soția”, „Fiica”, „Sora”

și-ai spus ființa cea mai scumpă și mai iubită tuturora,

ai spus Iubirea și Căldura, și Frumusețea - fără care

ar fi pustiu și-ar fi-ntuneric, și-ar fi-o tristețe tot - sub soare.

Ce gol și ce singurătate era în cele șase zile

când nu era în Rai Femeia, - pe toate luminându-i-le!

Iar când a fost făcută - dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană -

ce minunată întregire le-a dat ființa-i diafană!

E-adevărat că prin Femeie a mai venit și întristarea,

dar tot prin ea-a venit și harul, și bucuria, și salvarea.

Și fără ea n-ar fi cântarea, sărut și lacrimă sub stele

- și ce-ar fi lumea fără-acestea, și ce-ar fi viața fără ele?

Să-L binecuvântezi pe Domnul și mulțumește-I că-a făcut-o,

iar fața mamei și-a soției cuprinde-o dulce și sărut-o;

pe fruntea sorei și-a fetiței fă semnul binecuvântării

cu mângâierea cea mai sfântă a bucuriei și-a cântării.

N-o întristați, ci mângâiați-o și ajutați-o cu iubire

să-și ducă sarcina și crucea și ea frumos spre mântuire;

căci când ea plânge, toate, toate sunt chinuite și-ntristate,

iar când zâmbește ea și cântă, ce fericite-s toate, toate!

...Fii binecuvântată, dulce și scumpă mamă și soție,

și sora și fetița noastră, - fiți fericite pe vecie!

Cu lacrimi sărutăm obrajii și ochii voștri-n sărbătoare

și-ntreagă dragostea ne-o punem pe-al vostru suflet ca pe-o floare.

(În Duminica Mironosițelor, 1989)

Dorim din toată inima ca astfel de simțăminte să ni le statornicească în suflet Dumnezeu tuturor celor care suntem fiii, celor care suntem soții, celor care suntem frații și celor care suntem părinții unor astfel de suflete pe care Dumnezeu ni le-a dat spre cel mai mare ajutor și binecuvântare.

O soție bună, spune Cuvântul lui Dumnezeu, e un dar de la Domnul. Și toate pot fi bune și credincioase, dacă noi le iubim, ne rugăm pentru ele și le ajutăm cu înțelegere și cu dragoste. Chiar când trec prin momente de slăbiciune, să le înțelegem, să răbdăm totul și să așteptăm. Și Dumnezeu va întoarce iarăși cu bucurie întâlnirea și petrecerea noastră.

Iubiți-vă soțiile, mamele, surorile, fiicele. În fiecare dimineață când deschideți ochii, deschideți Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu ea. Citiți cinci versete, să vedeți ce vă spune Dumnezeu pentru ziua aceea. Și urmați apoi acest Cuvânt. Iar după ce ați închis Biblia, aplecați-vă genunchii și spuneți-I lui Dumnezeu, în cinci cuvinte, ce aveți nevoie să vă dea pentru ziua aceea. După aceea puteți să plecați la muncă, la școală, la învățătură, la orice datorie.

Însă nu uitați, tot timpul zilei: dacă vi se ivește ocazia să faceți o faptă bună, faceți-o fără să așteptați nici o răsplată, nici măcar mulțumire. În fiecare zi străduiți-vă să faceți o faptă bună. Că dacă vom face așa, în fiecare seară noi vom putea pune pe perna noastră un cap liniștit și pe inima noastră niște mâini curate. Și vom putea primi de la Dumnezeu binecuvântarea pentru o faptă bună.

Ziua în care nu faci un bine e o zi pierdută. Dumnezeu nu primește cu bucurie nici cuvântul, nici rugăciunea noastră, dacă nu sunt însoțite de o binefacere. Și faceți binele fără să așteptați nimic în schimb. Tot ce nu plătesc oamenii plătește Dumnezeu. Dacă ați dat cuiva ceva, fie într-un fel, fie într-altul, nu cereți înapoi. Dați ce ați dat cu toată inima, fiind deplin încredințați că Dumnezeu nu rămâne dator și vă binecuvântează.

Surorilor noastre scumpe, de ziua Sfintelor Mironosițe, noi ne punem pe inimile voastre, pe viețile voastre adeseori încercate de multe dureri și lacrimi, sărutul cald și rugăciunea dulce a dragostei noastre recunoscătoare. Aș vrea să pot spune la toate mamele din lume ceea ce am spus în ultima clipă mamei mele pe patul morții: „Mulțumesc lui Dumnezeu că am fost dus zeci de ani departe. Dar Dumnezeu ți-a ascultat și rugăciunea ta, și a mea și, în cea din urmă clipă a vieții, eu am ajuns din nou [acasă]”. Am ținut capul mamei pe umărul meu. Și a trecut la Domnul fericită, pe sânul meu. Am mulțumit lui Dumnezeu că am putut să reazem, pentru ultima dată, capul mamei mele pe sânul meu, cum ea, atât de mulți ani, mi-a rezemat capul meu slăbănog pe umerii ei, pe sânul ei. Am mulțumit lui Dumnezeu că am putut să spăl după mama mea sau după tatăl meu trei zile măcar, la sfârșit. După ei, care au spălat după mine atâția ani. Așa încununează Dumnezeu și răbdarea mamei credincioase, și a copilului credincios. Dacă sfârșitul este bun, noi ne despărțim aici în mijlocul oamenilor și mâine dimineață ne vom întâlni în mijlocul îngerilor.

Faceți-vă această datorie. Inspirați-vă pentru aceasta din Cuvântul lui Dumnezeu, din puterea rugăciunii și a dragostei. Nu părăsiți adunarea! Toate aceste lucruri în adunare le-am învățat și în adunare le cultivăm. Căutați adunarea, păziți cuvântul, ascultați-i pe frați, iubiți-i pe frați. Nu vorbiți de rău pe nimeni. Iertați, dacă trebuie iertare; iubiți, dacă trebuie iubire; răbdați, dacă trebuie răbdare. Niciodată aceste lucruri nu vor rămâne nerăsplătite de Dumnezeu.

Dar, dacă învățăm aceste lucruri aici, să le ducem - așa cum au spus frații noștri - în viața noastră de fiecare zi: la serviciu nostru, la munca noastră, în gospodăria noastră, între colegii de școală sau de serviciu.

Cu aceste cuvinte am dorit să ne amintim de sărbătoarea Sfintelor Mironosițe. Și mai citiți o dată Evanghelia de la Marcu, capitolele 15 și 16, și celelalte Evanghelii în care se vorbește atât de frumos despre rolul sfintelor mironosițe. Citiți apoi și din lucrările Oastei noastre... istorisirile despre sfinții noștri înaintași, unde, printre frații noștri sfinți care ne-a rămas nouă pilde de evanghelizare și de mărturie, sunt și pildele marilor, sfintelor noastre surori care au trăit în mijlocul nostru ca niște mame sfinte și ca niște surori sfinte pe care trebuie și voi, și noi, și toți să le urmăm.

Să dea Domnul ca, în Lucrarea Oastei Sale, să fie mereu mironosițe vrednice care să spună la cetatea lor întreagă despre Iisus. Să fie Marte și Marii; să fie Salome și să fie Susane care să-L urmeze pe Domnul și să-L sprijine, și să fie exemple în mijlocul familiei și în mijlocul societății. Atunci Dumnezeu va binecuvânta țara noastră cu familii binecuvântate. Și veți participa la nunți binecuvântate, cum a fost aseară într-o zonă în care nu cred că sunt nici zece frați. S-au adunat peste o mie de frați, majoritatea tineri, cu fețe strălucind de bucurie și toată noaptea au slăvit pe Dumnezeu. Aceasta este generația garanției viitorului poporului nostru. Când vom avea astfel de tineri, de tinere, când vom avea astfel de nunți și astfel de familii, viitorul poporului nostru va fi asigurat și viitorul Bisericii noastre sigur.

Dea Domnul ca fiecare dintre cei care ne adunăm în Casa Domnului și luăm parte la aceste sfătuiri duhovnicești să devenim cu adevărat niște exemple vii și binecuvântate pentru neamul nostru, pentru Biserica noastră, pentru familiile noastre, pentru toată societatea.

Și pentru toate, să aducem slavă veșnică și mulțumire Domnului și Dumnezeului nostru, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Care a dat poporului nostru astfel de profeți care ne-au spus nouă adevărul. Că dacă nu ni l-ar fi spus, noi am fi astăzi morți în păcatele noastre. Și că ne-a dat și nouă o ascultare și o prețuire pentru astfel de lucruri. Că dacă nu i-am fi ascultat, în zadar ar fi mărturisit ei Cuvântul lui Dumnezeu. Ei s-ar fi mântuit singuri, iar noi ne-am fi pierdut.

De aceea, să-I mulțumim lui Dumnezeu și să ne dăm toate silințele să ținem seama de toate aceste adevăruri pe care le-am văzut și le-am auzit, mai ales, astăzi aici.

Și a Lui să fie slava și lauda de acum și până în veci, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.