Testamentul Domnului și al Părintelui Iosif
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 4
(...) Li se luase din mijlocul lor ceea ce ei aveau atât de scump și vorbeau suspinând despre plecarea Mântuitorului, Iubitul inimii lor, nădejdea cea minunată a lui Israel, în Care ei își puseseră toate speranțele lor. Și, când erau mai triști și mergeau vorbind între ei cu amărăciune, Mântuitorul li S-a arătat, mergând alături cu ei. Și le deschidea Scripturile, și-i îmbărbăta. Și i-a mustrat: „O, zăbavnicilor cu inima și puțin credincioșilor! De ce credeți voi așa de puțin? De ce uitați așa de repede? De ce vă pierdeți așa curând speranțele voastre? Nu v-am spus Eu că Eu sunt cu voi? Că fericit e acela care are credință? Că acela care va crede va ajunge să și vadă împlinindu-se făgăduința lui Dumnezeu?”. Și ce minunat li s-au deschis ochii lor când, la Cină, El le-a frânt pâinea și le-a dat-o! Și și-au adus aminte: „Nu ne ardea inima-n noi când ne vorbea El?”.
Așa constatăm și noi, cu tristețe, că de atâtea ori El a fost lângă noi. Că tot ceea ce ne-a desăvârșit El și ne-a descoperit în Cuvântul Său - în bucuriile noastre din rugăciune, în bucuriile noastre din adunare, în bucuriile noastre din cântări, în întâlnirile noastre când arde inima în noi - [e datorită prezenței Sale; și Cine] ne spune atunci și ne vorbește aceste lucruri e Duhul Său, e prezența Sa, e făgăduința Sa sfântă care se împlinește față de noi și se va împlini până la sfârșit.
Pentru că tot ce au spus buzele Lui sfinte a fost numai adevăr. Buzele noastre mai și mint uneori; mai spunem lucruri pe care nu le credem sau care nu sunt adevărate. Dar buzele Lui n-au spus decât ceea ce era adevărat. Și de aceea a zis El: „Cerul și pământul poate să treacă și vor și rece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Pentru că tot ce a spus El este adevărat.
Așa că, dacă a spus El: „Când doi sau trei vă veți aduna, când douăzeci sau treizeci veți fi adunați, când două sau trei sute veți fi adunați, când două sau trei mii veți fi împreună, Eu voi fi în mijlocul vostru, pentru că voi vă adunați în numele Meu”. El este aici. Să știți și să credeți: Hristos este aici, în mijlocul nostru. Și nu numai El, ci mii de duhuri slujitoare binecuvântate sunt. Și nu numai duhuri bune; sunt și mii de duhuri rele. Oriunde se adună credincioșii Domnului, acolo-i însoțesc îngerii Domnului, pentru că este scris: „El va porunci îngerilor Săi să te însoțească în toate căile tale”.
Mai ales când mergi pe căile lui Dumnezeu, câți îngeri ai Domnului te însoțesc! De atâtea ori s-au pus piedici în calea noastră spre adunare, în calea noastră spre frați, în calea noastră spre biserică, în calea noastră spre facerea binelui. Cine a înlăturat piedicile? Cine a înlăturat vrăjmașii? Cine a înlăturat accidentele și nenorocirile din calea noastră? Acei îngeri binecuvântați cărora Domnul le-a poruncit să ne însoțească în toate căile noastre. Ei, acei care ne-au însoțit pe fiecare în calea noastră spre adunare sunt aici lângă noi.
O veche carte sfântă scrie: „Cel puțin doi îngeri îl însoțesc totdeauna pe orice suflet care merge la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu. Unul stă de-a dreapta lui și celălalt de-a stânga. Niciodată nu se întoarce un om de la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu cum a fost când s-a dus spre această auzire. Pentru că atunci când te întâlnești cu Hristos, totdeauna ori te întorci mai bun, ascultând cuvintele Lui, ori te întorci mai rău, neascultându-le. Cine s-a întâlnit cu Dumnezeu nu s-a întors înapoi cum venise când a venit spre Hristos.
Fariseii, spune Cuvântul lui Dumnezeu că stăteau și ei acolo la masă când Mântuitorul i-a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă”. Și au început să cârtească între ei: „Cum poate omul acesta să hulească? Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul singur, Dumnezeu?”. Stăteau și ei acolo.
Când erau niște oameni curioși care n-auziseră și nu cunoscuseră Cuvântul lui Dumnezeu, [fariseii], în fața Domnului, au început să cârtească, să învinovățească, să judece, să disprețuiască Cuvântul lui Dumnezeu. Când s-au dus înapoi, ei nu mai erau nevinovați; ei erau vinovați de neascultarea și de împotrivirea [față de] Cuvântul lui Dumnezeu.
Când am venit la Domnul Iisus, noi eram păcătoși, e adevărat. Dar niște păcătoși care aveam dezvinovățire înaintea lui Dumnezeu. Nu-L cunoscusem pe Dumnezeu. Păcătuisem în spatele lui Dumnezeu. Păcătuisem în afara lui Dumnezeu; în umbra lui Dumnezeu; în necunoașterea lui Dumnezeu. Dar după ce am venit la Domnul, am auzit Cuvântul Său cel Sfânt și poate că ne-am predat și ne-am hotărât pentru El, și am trăit ani de zile în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, dar după aceea ne-am întors de la Dumnezeu, atunci n-am mai păcătuit în spatele lui Dumnezeu, în necunoașterea lui Dumnezeu. Am păcătuit în fața lui Dumnezeu, în cunoașterea lui Dumnezeu. Și nu ne-am mai întors nevinovați, nici dezvinovățiți de păcatele noastre, ci învinovățiți de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Iisus a zis: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: «Vedem!», de aceea păcatul vostru rămâne”. Cine păcătuiește fără să-L fi cunoscut pe Dumnezeu are dezvinovățire, pentru că este scris: „Dumnezeu nu ține seama de vremile de neștiință”. Dar cine păcătuiește după ce s-a întors la Dumnezeu nu mai are nici o dezvinovățire.
De aceea cine vine în adunare și-i însoțit de acei doi îngeri, el aude Cuvântul lui Dumnezeu și este scris. Când se întoarce de la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, cei doi îngeri îl însoțesc.
Și, dacă omul ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinește (mergând de la auzirea lui), și se întoarce hotărât să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, îngerul din dreapta spune: „Binecuvântat să fii tu, cel care asculți Cuvântul lui Dumnezeu !”. Și îngerul din stânga spune: „Amin”.
Dar dacă omul, auzind Cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce înapoi neascultând și neîmplinind cu fapta ceea ce a învățat și ceea ce i s-a legat să facă, îngerul din stânga spune: „Osândit să fii tu înaintea lui Dumnezeu”. Și cel din dreapta zice: „Amin”.
Și în Ziua Judecății, când faptele noastre vor fi date pe față în fața Tronului mare și alb, îngerul care a văzut binele pe care l-am făcut va mărturisi înaintea lui Dumnezeu și celălalt va spune: „Adevărat! Amin”. Iar dacă n-am făcut Cuvântul lui Dumnezeu și nu l-am împlinit, îngerul din stânga ne va osândi înaintea lui Dumnezeu și cel din dreapta va spune: „Adevărat! Amin”.
De aceea, să știm: ori de câte ori ne ducem la biserică, ori de câte ori ne ducem la adunare, ne ducem în prezența lui Dumnezeu și la auzirea cuvintelor Sale și noi stăm în fața ochilor Lui. De aceea se zice: „Cu frică de Dumnezeu și cu credință, și cu dragoste să vă apropiați”. Și oricine se apropie în felul acesta ascultă Cuvântul lui Dumnezeu ca pe Cuvântul lui Dumnezeu și nu se mai uită la nimeni ce face și n-ascultă la nimeni ce vorbește. El vede acolo pe Domnul și ascultă Cuvântul Său. Și tot timpul ascultându-l, prin harul lui Dumnezeu, el primește și lumina, și puterea, și cunoașterea, și ajutorul să-l împlinească.ar nu numai duhurile bune ne însoțesc pe noi, ci și duhurile vrăjmașe vin, în tot felul să-i ispitească pe cei care merg la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu. De ce uneori în adunare sunt stări de apăsare, stări de gheață, stări de răceală, de lipsă de putere? Cuvântul n-are putere... rugăciunea n-are putere... cântarea n-are putere... sufletele stau ca de gheață unul lângă celălalt și un duh de apăsare îi chinuie pe toți. De ce? Pentru că atunci cei mai mulți care sunt acolo n-au duhul ascultării și al dragostei de Dumnezeu, ci trăiesc în păcate ascunse și merg la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu fără îndemnul și dragostea de a-l asculta. Până când Se îndură Domnul, până când sufletele care se roagă... până când puterea lui Dumnezeu vine și umple un cuvânt, și umple o cântare de putere. Și atunci încep lacrimile, și atunci începe mișcarea sufletească, și atunci începe adunarea să se ridice pe sus și puterea lui Dumnezeu umple de bucurie sufletele. Câtă rugăciune ne trebuie nouă atunci!...
Duhurile Domnului sunt acelea care ne insuflă și insuflă fraților Cuvântul care trebuie mărturisit. Că de multe ori te ridici la rugăciune fără să te fi gândit mai dinainte ce cuvinte ai să spui. Și nici înainte, și nici după aceea nu-ți dai seama cum ai spus acele adevăruri care te-au mișcat și pe tine și i-au mișcat și pe ceilalți. De unde vin acestea? De la harul lui Dumnezeu și de la Duhul Sfânt, Care îngrijește ca toți cei care se adună acolo să capete lumină și să capete putere; că de aceea ne adunăm, ca să fim întăriți și îmbărbătați prin lucrarea lui Dumnezeu.
Din Evanghelia de astăzi s-au citit câteva versete din Ioan capitolul 17, cu rugăciunea Mântuitorului înaintea patimilor Sale, ultima dată când era în mijlocul tuturor ucenicilor Săi. Ce plină de putere, ce mișcătoare, ce fierbinte este această rugăciune! Mântuitorul Se pregătea nu numai pentru suferințele Lui, ci și pentru suferințele alor Săi.
...Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif. Dacă ați citit în Istoria Oastei, vă aduceți aminte - am scris atunci. Noi am văzut că se pregătea pentru plecarea la Domnul. Era așa de slăbuț, că dacă avea ceva peste treizeci de kilograme. Rămăsese numai piele și os. Și el fusese un om mic de statură, că toată viața, din copilărie, avusese parte de suferință. Acum era slăbit de tot. Cele două boli care roseseră în făptura lui cea slabă, cum spunea el adesea, se apropiau de capătul lucrului lor.
Eram atunci cu fratele Marini și cu Titus, fiul Părintelui, acolo. Ne-am hotărât noi trei, pentru noaptea aceea, să nu dormim nici unul și să stăm lângă el pe rând. Eu am zis: „Stau eu prima dată”. S-a culcat Titus acolo la intrare, în camera Părintelui, într-un fel de antreu. S-a culcat fratele Marini în camera noastră, din stânga [camerei] Părintelui Iosif. La trecerea de afară prin camera Părintelui, era un paravan de pânză, ca să fie acoperit patul în care era el, un pat simplu, cu două noptiere. Și era un scaun în care m-am așezat și am început să vorbesc cu el. Doream să vorbească cât mai mult și totuși doream să nu vorbească. Făcea așa mare efort și [rostea] așa de greu orice cuvânt...
Mi-a spus atunci niște lucruri pe care n-am să le uit niciodată. Despre misiunea lui cea mare și sfântă care se apropie de sfârșit. Despre Lucrarea Oastei, care a fost solul lui Dumnezeu trimis în țara noastră și în Biserica, și-n credința noastră, pentru mântuirea poporului nostru. Despre suferințele prin care a trebuit să treacă el pentru ca acest Cuvânt al lui Dumnezeu să poată fi mărturisit în mijlocul poporului nostru neștiutor și străin de Dumnezeu și de Evanghelie. Despre prețul de suferință care se cere totdeauna acelora care sunt trimiși să mărturisească Adevărul în mijlocul unui popor străin de adevăr.
Și el ne-a lăsat nouă parcă acel testament pe care Mântuitorul îl lăsa în seara Cinei, prin rugăciunea din Ioan capitolul 17, ucenicilor Săi. Domnul Iisus Se adresa Tatălui și spune: „Tată, Eu vin din lume... dar ei rămân în lume... Păzește-i de cel rău. Păzește-i uniți, păzește în mijlocul lor dragostea și unitatea, care sunt puterea și biruința lor. Păzește-i, Tată Sfânt, pentru că cel rău va căuta să le facă rău; pentru că și oamenii vor căuta să le facă rău; pentru că și lumea va căuta să le facă rău; pentru că din mijlocul lor se vor ridica unii care vor căuta să le facă rău. Păzește-i Tu. Singur Tu poți să-i păzești. Nimeni altcineva... Ei înșiși nu se pot păzi, că Eu i-am trimis ca pe niște miei în mijlocul lupilor”. Și ce armă are mielul față de lup? Răbdarea, lacrimile și rugăciunea către păstor. Îl scapă păstorul, el trăiește. Îl lasă Păstorul, el e pierdut. „Păzește în Numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat Tu”.
Și Părintele Iosif, după ce mi-a spus o mulțime de lucruri, a zis: „Eu mă duc. Cu mine au terminat. Nici n-o să-mi mai poată face nimic. Dar voi veți rămâne. Și voi va trebui să suferiți ce-am suferit eu; poate și mai mult. Să vă rugați și să rămâneți neclintiți, alipiți de adevăr. Țineți învățătura pe care ați primit-o, pentru că știți de la cine ați primit-o. Dumnezeu ne-a dat învățătura aceasta și credința aceasta s-o ținem până la sfârșit. Câtă vreme voi veți fi uniți, nimeni nu vă va putea face nici un rău, pentru că puterea lui Dumnezeu va fi cu voi și vă va ocroti. Dar - după cum poporul acesta la care a fost trimisă Lucrarea s-a lepădat de această Lucrare prin mai marii lui și Biserica noastră, la care a fost trimisă Lucrarea aceasta a Oastei, s-a lepădat de ea prin mai marii ei - va veni vremea când și ostașii se vor lepăda de Oaste. Și atunci va fi rău...”.
A fost o profeție plină de adevăr, pe care, iată, am început s-o trăim și noi înșine astăzi. Părintele însă a zis: „Cine va răbda până la sfârșit, cine va fi statornic până la capăt, acela va fi mântuit”. Cine a început bine și va sfârși rău, acela în zadar a început bine, dacă a sfârșit rău. Cine a fost credincios o vreme, o jumătate de vreme, două vremi sau zece vremi și n-a fost credincios până la sfârșit, în zadar a fost credincios. Pentru că dacă sfârșitu-i rău, în zadar a fost un început bun. „Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Și voi căutați să fiți credincioși până la sfârșit, oricine se va clătina și oricine va părăsi Lucrarea.
Mântuitorul, în Evanghelia de astăzi, parcă această profeție o face ucenicilor Săi, în fața lui Dumnezeu și în fața lor. El îi leagă pe ucenici de Dumnezeu și pe Tatăl Îl leagă de ei. Pe Tatăl Îl pune în fața lor și pe ei îi pune în fața Tatălui: „Să știți că voi nu sunteți singuri. Că oriunde veți fi, voi veți fi în fața lui Dumnezeu, în fața Tatălui”. S-a spus în Cuvântul Său: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea care este gata să se arate”. „Să știți că oriunde sunteți, voi nu sunteți numai în fața lui Dumnezeu, ci sunteți și sub puterea lui Dumnezeu. Legământul pe care l-ați făcut voi cu Dumnezeu, băgați de seamă să fie tot așa de sfânt ca acela pe care l-a făcut Dumnezeu cu voi. Dumnezeu a făcut cu voi un legământ prin jertfă, prin Jertfa Mea”.
Și Părintele nostru Iosif a spus: „Dumnezeu a făcut cu Lucrarea Oastei un legământ nu numai prin Jertfa lui Iisus, ci și prin jertfa mea, care m-am topit pe altarul acestei Lucrări pentru ca ea să crească, să se întărească și să rămână biruitoare în felul și în legământul, și în învățătura, și în credința în care a zidit-o Dumnezeu și Duhul Sfânt o dată pentru totdeauna, la începutul ei”.
Știe Domnul câtă vreme vom mai fi pe pământ și ne vom mai putea întâlni unii cu alții. Știe Domnul câte cuvinte v-am spus și le-ați uitat și câte cuvinte am vrut să nu se uite niciodată. Dacă au fost cuvinte care, într-adevăr, am dorit să nu se uite niciodată, acestea sunt cuvintele pe care le-ați auzit acuma, pentru că și Domnul le-a spus ucenicilor Săi, pentru că și Părintele Iosif ni le-a spus nouă în seara când s-a despărțit de noi până la venirea Domnului Iisus.
Țineți cu statornicie legământul pe care l-ați făcut în Lucrarea în care ne-am născut. Știm că în cuvântul lui Dumnezeu este scris că: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele. Că oamenii vor fi neascultători, răi, îndărătnici, obraznici, neascultători de părinți, neiubitori de Dumnezeu... Că din mijlocul nostru se vor ridica oameni răi și stricați care vor învăța lucruri stricăcioase pe ucenici, ca să-i atragă de partea lor”. Și el ne-a spus: „Cercetați duhurile, că nu toate sunt de la Dumnezeu”.
Nu oricine vine în Numele Domnului este și ucenicul Domnului. Mântuitorul a spus: „Vor veni în Numele Meu și vor înșela. Băgați de seamă să nu vă înșele și pe voi! După faptele lor, după roadele lor îi veți cunoaște”. Nu după vorbele lor. După vorbe nu poți cunoaște, cum nu poți cunoaște după frunze niciodată ce fel de pom este, decât după rodul lui. După frunze, poți să crezi că-i un păr bun, dar după roadele lui este un păr pădureț, un măr acru, ceva care-ți strepezește dinții și-ți înveninează sufletul. „După roadele lor îi veți cunoaște”, spune Cuvântul Domnului. Uitați-vă la cei care vin la noi și aduc dezbinări și tulburare și în această Lucrare...
Pe vremea când eram cu Părintele Iosif în Sibiu, era o adunare de peste două sute de suflete. Și în toate satele din jurul Sibiului erau adunări binecuvântate: în Cristian, în Orlat, în Gura Râului, în Rășinari, în Săliște, în Sibiel, în Poiana Sibiului, în Jina, în toate aceste sate. Și frații din Sibiu, și frații din jurul Sibiului se întâlneau în fiecare duminică; și erau acolo ca o ghirlandă de flori scumpe și mărgăritare, în jurul Sibiului, adunările. Îndată ce s-a ivit duhul străin al neascultării, al răstălmăcirii credinței și Bibliei, când au început unii să vorbească: „Da’ ce Maica Domnului... ce Cruce... ce icoane, ce Împărtășanie, ce Biserică și au propovăduit nu lupta contra păcatului, ci contra lucrurilor sfinte, au început să se nimicească toate frumoasele adunări pentru care se vărsaseră mii de lacrimi și se făcuseră atâtea osteneli și jertfe...
Dumneavoastră știți cât de multă muncă costă aducerea unui singur suflet la Dumnezeu. Dacă ați iubit pe Domnul și dacă ați lucrat pentru aducerea sufletelor la Dumnezeu, știți cât de multă alergare și osteneală trebuie pentru ca să fie adus la Dumnezeu un singur suflet. Și acei care au adus la Dumnezeu atâtea suflete câtă jertfă și osteneală, și lacrimi, și rugăciune, și muncă a trebuit să pună... Pentru ca, după aceea, să vină cei care n-au pus nici o lacrimă și nici o osteneală pentru aducerea acestor suflete la Dumnezeu, să meargă cu tot felul de învățături stricate și dezbinătoare, și tulburătoare și să nimicească rând pe rând nu numai suflete și familii, ci adunări întregi...
Astăzi, în jurul Sibiului, nici o adunare a Oastei Domnului nu mai există. La Sibiu, la Avrig (unde nouă sute de suflete se adunau o dată), nu mai este nici un suflet credincios. Sunt baptiști, sunt penticostali, sunt mileniști, sunt iehoviști, sunt orice; dar nu mai este nici un ostaș din Oastea Domnului. Duhurile vrăjmașe atât au vrut: să nimicească Lucrarea Domnului. Că după ce i-au nimicit și s-au dus în lume, și au început să păcătuiască, nu s-a mai dus nici un sibian pe la ei. Nici nu se mai duc. Ei s-au dus până (...).
(...) și cărora li se spune că-s proorocițe și că-s prooroci; că vorbesc în felurite limbi. Acestea nu sunt duhurile Domnului. Acestea nu-s vorbiri în limbile Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu vorbește fără rost și fără înțeles, cuvinte pe care nimeni nu le pricepe și pe care nu le poate explica. Duhul Sfânt dădea apostolilor, în Ziua Cincizecimii, cuvinte clare, pentru că este scris: „Toți cei care îi auzeau ziceau: «Iată, cum putem noi să auzim în limbile noastre, fiecare în limba în care ne-am născut, vestindu-ni-se lucrurile minunate ale lui Dumnezeu?»” Deci era o vorbire clară, vorbirea despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Și toți cei care auzeau înțelegeau în limba lor aceste lucruri. Așa e limba Duhului Sfânt: înțeleasă și simțită clar. Era în timpul vorbirii vorbirea în limbi. Pentru că era nevoie pentru acel popor mult, din felurite limbi, adunat acolo.
Dar aceștia capătă nu în timpul vorbirii, ci în timpul rugăciunii, câteva cuvinte fără rost. Nu e vorbire. E o stricare a rugăciunii! Despre acest lucru nu se spune nicăieri în Biblie că l-au avut ucenicii Domnului. Nu în timpul rugăciunii sunt aceste cuvinte fără rost, spuse în alte limbi. În Biblie, la oamenii lui Dumnezeu, era în timpul vorbirii vorbirea în felurite limbi, pentru că era nevoie ca aceia care nu cunoșteau limba lor să audă lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Dar - după cum în vechime, când Tatăl începuse lucrarea mântuirii și Fiul și Duhul Sfânt lucrau prin Tatăl, diavolul însuși s-a opus lucrării lui Dumnezeu în Eden, căutând să nimicească credința oamenilor, [și cum] după venirea Domnului Iisus, când Tatăl și Duhul lucrau prin Fiul, antihristul, duhul împotrivitor lui Hristos, a căutat să strice lucrarea Domnului - și acum, când Tatăl și Fiul lucrează prin Duhul, la venirea Duhului Sfânt, când se face ultima lucrarea a Sfintei Treimi, acum duhul răutății, duhul falselor încredințări, duhul falselor credințe, lucrează paralel cu Duhul Sfânt în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu, ca să-i îndepărteze pe oameni de calea cea sănătoasă și de lucrarea cea sănătoasă și mântuitoare pe care a adus-o Duhul Sfânt.
Să fim cu foarte multă băgare de seamă. Este scris: „Că din pricină că n-au primit dragostea adevărului...” - dragostea adevărului... adică unitatea cu învățătura cea sănătoasă -, „Dumnezeu le trimite celor neascultători lucrări de rătăcire, să creadă o minciună. Pentru ca toți cei care n-au primit adevărul să fie osândiți”. Lucrarea sănătoasă a credinței, Dumnezeu a trimis-o poporului nostru. Lucrarea mântuirii ni s-a dat limpede și clară. Nu există nicăieri o astfel de Lucrare prin care nu numai Cuvântul (mărturisirea cea frumoasă, învățătura cea dreaptă și ziditoare), ci și Duhul, cu roadele Lui, lucrează, împreună, spre încredințarea noastră că ceea ce ni s-a propovăduit nouă este după voia lui Dumnezeu.
Dar acum, dacă frați ai noștri și surori ale noastre - care odată au primit încredințarea Duhului Sfânt, învățătura aceasta frumoasă în care au pus legământul -, din cauza neascultării lor de învățătură și din cauza nesupunerii lor față de frați au păcătuit împotriva Duhului Sfânt, Dumnezeu le trimite atunci lucrări de astea...
Le trimite pe Ciupei, trimite pe Veronica, trimite pe Amalia, trimite pe Moldoveanu, trimite pe Magdici, trimite pe... nu vi-i mai spun pe toți, că... vin destui și, după roadele lor, îi puteți ușor cunoaște. Trimite pe astfel de oameni care toți vin în numele Hristos; și fiecare are un „hristos” al lui, dar nu-i Hristosul adevărat.
„Vor veni mulți hristoși mincinoși”, spune. Hristoși! În numele Domnului. Noi nu vorbim nici de hristosul penticostal, nici de cel baptist, nici de cel... Aceștia sunt niște „hristoși” din afară; n-avem nimic cu ei. Vorbim de „hristosul” lui Pop Șandor, de al lui Moldoveanu, de al lui Ciupei, care vin în numele Domnului și zic că-s din Oastea Domnului. Și vin cu învățături străine și cu duhuri străine, și cu „hristoși” străini. Și fiecare vă vestește și vă cântă despre un „hristos” al lui, dar un „hristos” dezbinat, un „hristos” care le permite lor să trăiască în păcat, să facă felurite lucruri și să nu asculte de Evanghelie, și să nu se supună fraților, și să nu trăiască în dragoste, în armonie, în smerenie și-n sinceritate. Iată „hristosul” fals, care predică Evanghelia, dar trăiește păcatul. Aceștia pot să trăiască în păcat. Ei nu se mai ridică împotriva beției, împotriva înjurăturii, împotriva minciunii, împotriva lăcomiei, împotriva îngâmfării și mândriei; ci împotriva Crucii, împotriva Maicii Domnului, împotriva fraților, împotriva... Ce spun despre Părintele Iosif: „V-ați făcut un idol din mormântul acela!”. Și nu se tem să rostească vorba asta, că se despică pământul sub ei ca sub Core și îi înghite, pentru că așa este scris: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea lui Dumnezeu dată împotriva celor care fac fărădelegea, de aceea e plină inima omului de dorința să facă rău”. Fiindcă nu-i trăsnește Dumnezeu atunci când batjocoresc lucrurile sfinte și când vorbesc împotriva binefăcătorilor lor. De aceea sunt îndrăzneți și au curajul să continue răutatea.
Sfântul Apostol Pavel spunea odată: „Feriți-vă de lucrătorii aceia răi, feriți-vă de câinii aceia, feriți-vă de scrâjilații aceia!”. Feriți-vă... Și mereu spune Domnul: „Feriți-vă, că vor veni mulți în Numele Meu și vor înșela. Băgați de seamă să nu vă înșele și pe voi”. Oricine primește pe cel care face dezbinarea este la fel de vinovat ca și el. Oricine se duce să asculte pe acela care propovăduiește împotriva duhului Oastei și împotriva Duhului Evangheliei se face părtaș la păcatul său. Oricine îi duce mai departe cuvântul lui și îl strânge se face vinovat de același păcat ca și el.
Să băgăm de seamă! Va veni vremea când veți vedea, dacă acuma nu sunteți convinși de acest adevăr. Îl veți vedea... Dar dacă nu veți crede și nu vă veți păzi, va trebui să plătiți împreună cu acela vinovăția lui.
De aceea, pentru că vă iubim... noi ne-am jertfit viața pe calea acestei învățături. Și cunoaștem toate duhurile cu care a avut de luptat duhul Lucrării Oastei de la început. Am fost cu el când a venit împotriva lui duhul formalismului, duhul acela care voia să înghețe, să nimicească puterea Lucrării. S-a ridicat și Părintele Iosif împotriva acestui duh „al literei”, cum era numit atunci.
Am fost alături de duhul Lucrării și am căutat să limpezim drumurile fraților și priceperea lor, să se orienteze sănătos în tot hățișul de curse pe care îl așeza în calea lor duhurile acestea și oamenii pe care îi trimitea acest duh.
Astăzi, când au venit duhuri și mai primejdioase, vă înștiințăm la fel: aveți de grijă și feriți-vă de orice duh care vine împotriva învățăturii pe care ați primit-o și care caută să vă abată de la legământul pe care l-ați făcut. Nu părăsiți Lucrarea Oastei!... Nu părăsiți calea credinței pe care Domnul v-a pus de la început pașii! Nu părăsiți învățătura aceasta și credința aceasta bună și străbună pe care ne-a lăsat-o nouă Dumnezeu, pentru învățăturile lăudate și lăudăroase ale acestor „buni de gură” care nu aduc nici un fel de bucurie sănătoasă și nici un fel de lucrare adevărată și rodnică nici pentru Dumnezeu, nici pentru Evanghelie, ci numai pentru foloasele lor și pentru foloasele celui care dezbină și tulbură. Feriți-vă, ca să nu vă faceți părtași la aceeași osândă care-i așteaptă pe ei mai curând sau mai târziu.
În cele spuse de Mântuitorul în Evanghelia citită astăzi, din primele treisprezece versete din Ioan capitolul 17, e și o tristețe, și o durere, și o nădejde, și o rugăciune, și un testament pe care Mântuitorul îl lasă ucenicilor Săi la ultima despărțire a Lui de ei de pe pământ, înainte de patimile Sale. El le vorbește cu toată seriozitatea de trei mari adevăruri: Tatăl, lumea, unitatea lor. Mai presus de toate, ei să aibă teamă de Dumnezeu. Să aibă grijă de lumea în care au fost trimiși să mărturisească Evanghelia. Dar cea mai mare grijă trebuie s-o aibă de unitatea dintre ei. El a spus: „N-am pierdut pe nimeni dintre cei pe care Mi i-ai dat, afară de fiul pierzării”.
Există o cotă a pierzării pe care trebuie să o dea orice lucrare a lui Dumnezeu. Și în cota aceasta a pierzării se cuprind toți aceia în care dragostea lui Dumnezeu nu rămâne statornică; în care Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne statornic; în care legământul lui Dumnezeu nu este păstrat cu statornicie. Aceștia sunt fiii pierzării. Vin în Lucrarea lui Dumnezeu, dar ei n-au parte de mântuire, pentru că în Lucrarea lui Dumnezeu ei nu fac o lucrare mântuitoare, ci o lucrare pierzătoare.
Oricine vine și dezbină, și tulbură este un lucrător al dezbinării și al tulburărilor. Domnul Iisus a spus așa: „Mare bucurie este în cer pentru un singur păcătos care se întoarce. Îngerii se bucură”. Dar cât de mult trebuie să se întristeze îngerii și Tatăl pentru atâția credincioși întorși pe care diavolul și duhurile dezbinătoare îi nimicesc și-i duc la pierzare?... Dacă-I fac bucurie lui Dumnezeu acei care aduc un singur suflet la Domnul și fac bucurie îngerilor,
câtă durere trebuie să-I facă lui Dumnezeu cei care duc aceste suflete cu grămada la dezbinări și la pierzare! Unde-s adunările minunate, de mii de suflete, de la Săsciori sau de la Sibiu?
Astăzi mai sunt în Sibiu zece inși. Cinci într-o parte, cinci într-alta. Și se tot luptă unii cu ceilalți. Nici unii nu sunt ostași... toți sunt depărtați. Nici unii nu-și fac cruce. Nici unii nu se împărtășesc. Ce fel de ostași?... Păcătuiesc că-și mai spun ostași astfel de oameni. La Săsciori, la Avrig, la Sighișoara, la Făgăraș, la toate aceste adunări minunate de cândva, nu mai e nici unul. Pe toți i-au nimicit duhurile acestea. Atunci ce duhuri sunt astea, fraților?
Ce duhuri sunt acelea care lucrează pe-acolo pe la Chechiș, pe la Chendrea și prin toate părțile alea? Cu toate aceste vrăjitoare care vin și zic că-s proorocițe și vorbesc... Minciuni sunt și înșelăciuni - astea nu-s duhurile lui Dumnezeu! Duhul lui Dumnezeu nu face astfel de lucruri. Mint și laudă pe om după interes, nu după adevăr. Și cine nu crede o să se convingă. Să nu se convingă în iad, împreună cu ei. Să se convingă aici, întorcându-se la Dumnezeu și ferindu-se de astfel de duhuri.
Toți vin în numele Oastei și spun că sunt ostași, și fac astfel de lucruri. Le-am spus clar - și s-a înregistrat - și ei au lăsat impresia că înțeleg că aceste lucruri nu sunt din Oastea Domnului. Că dacă însuși Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu prin care Domnul a făcut această Lucrare, a fost străin de practicile acestea, cum vă lăudați voi că aveți Duhul lui Dumnezeu? Mai mari sunteți voi decât acest mare om al lui Dumnezeu? Și dacă numai în părțile voastre stă Lucrarea bine, în toate celelalte părți din țară, unde n-au duhurile acestea... cum atunci, ceilalți sunt rătăciți? Lucrarea de la început este clară și limpede, și acuma voi veniți și spuneți că voi sunteți [așa]. Acesta este un duh înșelător, care se preface că-i duhul Lucrării Oastei, dar este un duh mincinos. Și oricine apucă în duhul acesta și nu se desface degrabă de el ajunge la osândă împreună cu acest duh.
Noi vă înștiințăm, cum am înștiințat înainte împotriva celorlalte duhuri, de care Dumnezeu ne-a scăpat. Vă înștiințăm acuma împotriva acestui duh, pentru că este cel mai primejdios fiindcă vine în Numele Domnului și în numele Oastei, să nimicească și să dezbine, și s-aducă o învățătură străină, o „evanghelie” străină, deosebită de cea pe care am primit-o, și o „evanghelie” care este blestemată și este vinovată în fața lui Dumnezeu, împreună cu cei care o aduc și împreună cu cei care o primesc.
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte serios și de aceea înștiințările Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să le luăm în serios. Să nu ne jucăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că este scris: „Nu vă înșelați! Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Omul, ceea ce seamănă, aceea va și secera”. Cine seamănă dezbinare va secera dezbinare. Cine seamănă tulburare va secera la fel. Dumnezeu este drept. Și, dacă El răsplătește pe cel care face bine pentru un singur pahar cu apă, închipuiți-vă cât de cumplit va pedepsi pe acel care nimicește un suflet, o adunare sau mai multe. Feriți-vă!...
Și vă mai spun un lucru. Păcatul acesta este așa de mare, încât oamenii aceștia care se fac vinovați de el nu se vor mai întoarce niciodată. Să n-aveți nici o nădejde că se va mai întoarce Moldoveanu sau Pop Șandor, sau Ciupei, sau cei care săvârșesc astfel de lucruri. În veci nu se vor întoarce. Duhul falselor încredințări care a pus stăpânire pe ei i-a încredințat că acesta-i adevărul. Și ei chiar la moarte se duc pentru această minciună pe care o cred că-i adevăr. Dumnezeu i-a lăsat în voia acestui duh, să pună peste ei stăpânire duhul acesta; și nu se vor mai Întoarce niciodată. Păziți-vă de aceste duhuri ca să n-ajungeți așa.
Am ținut să spun acest lucru astăzi pentru că numai Domnul știe dacă vom mai avea vreodată ocazie să spunem. Și noi ne vom mai întâlni odată: în fața lui Dumnezeu. În fața Judecății lui Dumnezeu, în care vom răspunde fiecare dacă am spus și dacă am ascultat aceste înștiințări. Toate sunt potrivite cu Cuvântul Său cel Sfânt. Nimic nu este nepotrivit cu Cuvântul. Orice afirmație pe care am făcut-o o pot dovedi cu unul, cu zece, cu o sută de versete din Cuvântul lui Dumnezeu. Și dumneavoastră veți înțelege aceste lucruri. Toate aceste lucruri s-au înregistrat. Mai ascultați-le o dată! Pentru ca să vă convingeți că acesta este Duhul lui Dumnezeu, chiar dacă eu nu iau acum cartea să spun: de la Matei sau de la Corinteni, sau de la Galateni, sau de la Romani, sau de la Evrei, să vă citesc aicea o mulțime de versete. Dumneavoastră, care cunoașteți Cuvântul lui Dumnezeu, înțelegeți că tot ceea ce s-a spus este bizuit și bazat pe textele și pe versetele sfinte ale acestui Cuvânt. Cine are Duhul adevărului va fi încredințat de acest adevăr. Pentru că Duhul lui Dumnezeu încredințează despre adevăr pe cei care sunt în adevăr. Numai pe cei care nu sunt în adevăr, pe aceia nici Duhul adevărului nu-i încredințează. Ci duhul falselor minuni. Duhul acela care strică adevărul. Acela îi încredințează despre un adevăr stricat, care nu este adevărul lui Dumnezeu, ci „adevărul” diavolului.
Dragii mei frați și surori, noi mulțumim din toată inima lui Dumnezeu pentru harul pe care ni-l dă ori de câte ori ne ajută să ne întâlnim unii cu alții. Puneți la inimă toate înștiințările Domnului. Pentru că înștiințare serioasă este Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă este scris: „Dumnezeu este un foc mistuitor”. Și grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu.
Noi nu trebuie să ținem seamă numai de cele câteva versete dulci din Cuvântul Domnului și să nu citim mai departe, și să ne legănăm în iluzia că, și dacă trăim în păcat, și dacă trăim oricum, noi putem fi mântuiți pentru că este scris: „Cine crede în Domnul Iisus va fi mântuit”. Da, sigur, dar credința în Domnul Iisus care dă mântuire nu e o credință numai de cuvânt și numai de poezie, și numai de cântare. E o credință de fapte, e o credință de jertfă, e o credință de lacrimi, e o credință de suferință, e o credință de moarte, e o credință de legământ, cum au trăit înaintașii noștri sfinți.
În Evrei capitolul 11 se scrie: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peșteri, prin crăpăturile munților, au fost chinuiți, bătuți, tăiați în două cu ferăstrăul...”. Aceștia erau martirii și sfinții care cântă acuma pe marea de cristal, cu ramuri de finic în mâini.
Și dacă noi dorim să avem parte vreodată de bucuria aceea și de răsplata aceea, apoi noi să nu ne închipuim că vom ajunge acolo trăind în desfrâu, trăind în libertatea păcatului, trăind în toate desfătările vieții, în tot confortul și comoditatea lumii. Ci numai dacă ne facem vrednici prin aceeași credință și jertfă, și osteneală, și post, și rugăciune, și lacrimi vom ajunge și noi să ne bucurăm odată acolo. Noi facem bătături la șolduri de dormit, nu la genunchi de rugăciuni. Noi trăim în bancuri, în povestiri, în râsete, în desfătările lumești și așteptăm să fim împreună cu sfinții și cu mucenicii, și cu martirii care și-au dat viața pentru Evanghelie?...
Noi am trăit lângă Părintele Iosif, omul acesta al lui Dumnezeu care a trăit ca un martir și a ajuns la sfârșit ca niște moaște pe care le purtam cu sfințenie pe brațe. Așa oameni a avut Evanghelia la noi! Nu oameni care trăiesc în păcate și-n desfrâu și predică lucruri ieftine și o Evanghelie...: „Crede în Domnul Iisus și vino la noi, că vei fi mântuit!” . Nu asta! Cu mântuirea lor nimeni n-a ajuns și nici nu va ajunge niciodată la Dumnezeu.
La Dumnezeu se ajunge cu mântuirea lacrimilor, a jertfelor, a înfrânării, a răbdării, a evlaviei, a postului, a ascultării, a iubirii frățești, a tuturor acestor daruri și fapte, și roade ale Duhului Sfânt pe care ni le cere Cuvântul lui Dumnezeu și care atestă și dovedesc că cineva Îl are pe Duhul lui Dumnezeu când are roadele. La Galateni 5, 22 spune așa: „Și roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, blândețea, bunătatea, înfrânarea, evlavia”. Unde este rodul acesta și unde sunt roadele acestea din viața celor care le predică... le place să predice și să facă teatru și circ din Evanghelie, nu lacrimi, trăire și ascultare, și evlavie, și sfințenie, și jertfă, cum au făcut înaintașii noștri sfinți!
Nu ne cere Dumnezeu nici unuia dintre noi poate să ajungem mucenici și martiri pentru Evanghelie. N-avem noi o astfel de credință... Dacă am avea credință, Dumnezeu ne-ar cere dovada aceasta. Dar n-avem. Însă ne cere cel puțin înfrânarea, răbdarea, smerenia, evlavia, blândețea, bunătatea și tot ceea ce face dovada cuiva că este cel puțin un doritor după mântuire. Fără acest minim de dovezi, fără acest minim, cel mai puțin semn de dragoste și de râvnă pentru Dumnezeu, cum credem noi că vom vedea Fața Domnului și vom putea moșteni împreună cu sfinții și cu martirii lui Dumnezeu? Nu vă lăsați înduplecați de acești predicatori ușuratici, vorbăreți, povestitori, cu predicuțele lor lacrimogene și cu tot felul de vrăjitorii și cu tot felul de răstălmăciri ale Cuvântului lui Dumnezeu, care neagă tocmai duhul Evangheliei și calcă tocmai adevărul cel mai esențial și mai de seamă din Cuvântul lui Dumnezeu.
Cercetați cu multă seriozitate pe cine vine să vă vorbească. Nu vă puneți - cum spune Cuvântul lui Dumnezeu - mâinile cu grabă peste nimeni. Nu vă faceți părtași păcatelor altora! Nu primiți pe cei care nu primesc duhul Lucrării; care nu umblă în ascultarea și-n unitatea frățească; pe cei care n-au smerenia, blândețea, bunătatea, evlavia, credincioșia și sinceritatea unui copil al lui Dumnezeu. Nu-i primiți!
Umblă printre noi fel de fel de vorbăreți și vorbitori mai cunoscuți sau mai necunoscuți. Cercetați-le roadele și celor pe care îi cunoașteți și nu vă alipiți inima ușor și nu vă deschideți nici casa ușor pentru cei care vin dubioși și îndoielnici, care vin cu evangheliuțe felurite și răstălmăcite, și cârpite cu felurite învățături străine și cu multe îndemnuri deosebite de învățătura și de credința noastră, dacă vreți să vedeți cu bucurie Fața Domnului și să vă puteți primi răsplata vieții veșnice.
Acestea sunt înștiințările pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi; și din tot ceea ce ne-au lăsat nouă ca testament și Mântuitorul, în Ioan capitolul 17, și Părintele Iosif, în ultima lui noapte petrecută lângă noi.
Dea Domnul ca Duhul Său cel Sfânt să întipărească adânc în inimile noastre aceste adevăruri și Cuvântul Său cel Sfânt să ni le imprime pe tăblița inimii noastre și a sufletului nostru cu toată temerea, cu toată evlavia, cu tot respectul față de acest adevăr și cu toată grija de propria noastră mântuire. Că dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și ne ducem „până la capăt mântuirea noastră, cu frică și cu cutremur”, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom vedea cu bucurie fața Domnului și vom moșteni și noi Împărăția Sa. Altfel degeaba am crezut.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede la 1 Corinteni 15, 1 : „Vă fac cunoscut, vă mai fac cunoscut și vă voi face mereu tot de cunoscut Evanghelia pe care v-am propovăduit-o de la început; învățătura pe care v-am dat-o de la început; credința pe care v-am spus-o eu vouă de la început, pe care ați primit-o, în care ați crezut și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa, întocmai cum v-am propovăduit-o. Altfel degeaba ați crezut”. Nu există două Evanghelii, nici zece. Nu există nici o sută de credințe și nici două, trei botezuri. Există numai unul, cel dintâi, pe care l-am primit de la început.
Băgați de seamă încă un adevăr. De multe ori întâlnim un om, auzim o chemare, ni se spune un lucru. Și de prima dată îți vine în suflet o impresie, o încredințare despre lucrul acesta. Dar imediat după aceea vine altă încredințare. Ai avut de multe ori chemarea să mergi undeva. La început a spus: „Du-te!”. Dar imediat a venit un îndemn: „Nu te duce, pentru că... pentru că... pentru că... Și omul de multe ori a ajuns să tragă la sorți. Un îndemn îi spunea să meargă, unul să nu meargă. Și-atunci (...).