Ce înseamnă aflarea și vestirea lui Iisus cel Răstignit
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 4
Slăvit să fie Domnul!
În mijlocul acestei mari bucurii, vom citi una dintre cele mai dulci făgăduințe care ne-a rămas de la Mântuitorul nostru încurajare și mângâiere, și putere pe drumul pribegiei noastre, de când S-a dus de la noi până va veni iar.
Este scris în Evanghelia Sfântului Matei capitolul 18, versetul 20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu - sau pentru Numele Meu - sunt și Eu în mijlocul lor”. De când au ieșit de pe sfintele buze ale Mântuitorului nostru aceste sfinte cuvinte, ele, pentru cei care le-au crezut, au fost putere, au fost mângâiere și au fost ajutor totdeauna în timpul pribegiei lor, când au trebuit să treacă, străini și călători, peste fața acestui pământ. Acum ele sunt mângâierea noastră și întărirea, și bucuria noastră. Ori de câte ori ne adunăm doi sau trei pentru Numele Domnului Iisus, trebuie să fim deplin încredințați de adevărul acestor sfinte cuvinte. El este în mijlocul nostru.
Când sunt în mijlocul fraților, ascult sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu și, fără să mă gândesc că cel care le spune este om, parcă le aud ieșind de pe buzele Domnului, de pe buzele sfinților Săi apostoli... aceste sfinte cuvinte insuflate toate de Duhul Sfânt, care sunt de folos spre zidire, spre mântuire, spre binecuvântare tuturor celor care le cred și le primesc, și se hrănesc cu ele, și-și întemeiază pe ele tăria sufletului, nădejdea mântuirii și puterea credinței lor.
Oriunde este o adunare, este o parte de cer. Cei care sunt adunați pentru Numele lui Hristos, în timpul acela cât ține adunarea și în locul acela unde este adunarea, trebuie să fie deplin încredințați că stau în fața lui Dumnezeu; și unde este Dumnezeu, acolo este cerul pe pământ. În mijlocul oricărei adunări pentru Numele Lui, stă Domnul. În mijlocul celor care vestesc Cuvântul Său și ascultă Cuvântul Său, Îi înalță rugăciuni sau Îi aduc laude, El stă. Cel dintâi Care vine la adunare este Domnul. Cel din urmă care pleacă este El. El este totdeauna treaz, să-i asculte pe toți cei care vorbesc și să privească la toți cei care ascultă. [Să vadă] cum vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu și cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.
Îmi aduc aminte din copilăria mea, de când în toate părțile acelea încă nici nu era vreo adunare a Oastei Domnului, că ori de câte ori am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, pe unde m-am dus, l-am simțit până în străfundul inimii mele, plin de putere, plin de lumină și plin de ajutor. Rare clipe din viața mea au fost acelea în care am stat nepăsător în fața Cuvântului lui Dumnezeu. Am considerat că timpul cât stau în mijlocul fraților și în fața lui Dumnezeu trebuie să nu mai trăiesc trupește pentru nici una din trebuințele trupului. Am timp destul pentru toate celelalte trebuințe trupești după aceea, [când] nu stau chiar în fața lui Dumnezeu; după ce El nu stă chiar în fața mea așa cum stă permanent în fața noastră în timpul ceasurilor cât stăm în adunare. Locul acesta este sfânt. Oriunde este Hristos este cerul. Oriunde este El e sfânt. Oriunde este Cuvântul Său cel Sfânt, acolo trebuie să fie evlavie, sfințenie, cutremur duhovnicesc.
Noi ne-am obișnuit... ne-am obișnuit... cu un fel neevlavios, foarte mulți și de foarte multe ori când stăm în mijlocul adunării, în mijlocul Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de multă grijă ar trebui să avem noi să răscumpărăm - așa cum s-a mai spus aici - acest timp în care Domnul stă în fața noastră și noi stăm în fața Lui! Mântuirea este lucrul cel mai scump pentru fiecare dintre noi. Pentru ce altceva am fi alergat, am fi suferit, am fi ostenit atât de mult, am fi renunțat la atât de multe lucruri și am fi părăsit atât de multe - pentru cele câteva ceasuri pe care le putem totdeauna petrece în mijlocul fraților noștri și-n adunare -, decât pentru mântuirea sufletului nostru și pentru dobândirea, până la urmă, a acestei comori scumpe care este mântuirea.
Dacă atunci când suntem în fața Domnului și când putem auzi cuvintele acestei sfinte mântuiri, și când noi ne putem zidi duhovnicește și ne putem înarma cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu toată răbdarea, cu toată înțelepciunea, cu toată puterea de care avem nevoie ca să ne putem duce bine lupta mântuirii până la capătul alergării noastre și până la primirea lui din Mâna lui Dumnezeu, zic, dacă atunci când avem chiar timpul cel mai potrivit pentru ca să ne căpătăm puterea și ajutorul pentru ducerea acestei lupte cu biruință, noi nu folosim acest timp, atunci când vom putea învăța mai bine, când vom putea zidi sufletul nostru, când vom putea căpăta înțelepciunea de care avem nevoie să deosebim bine care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută și desăvârșită și care este condiția mântuirii noastre? Când oare vom putea învăța mai bine câte sunt mijloacele de ispitire ale vrăjmașului (prin care el așază curse în calea pașilor noștri), să ne trezim? Când oare vom putea căpăta mai mult îndemn, mai multă putere și mai multă lumină, dacă nu în mijlocul adunării, dacă nu din Cuvântul lui Dumnezeu și dacă atunci când îl avem din plin noi nu suntem atenți, n-avem inima deschisă, n-avem urechile deschise și de multe ori n-avem nici ochii deschiși? Atunci cum vom putea noi învăța să ținem piept puterilor vrăjmașe și să ieșim biruitori din toate luptele care se țes împotriva noastră?
Locul de adunare este un loc sfânt. Când Domnul stă în mijlocul nostru, adunarea este o parte din cer. Așa ar trebui să fie. Are trupul nostru destul timp să-și potolească trebuințele sale înainte și după. Am cunoscut frați de mare putere duhovnicească, de mare credință și de mare evlavie. Am stat ceasuri și nopți întregi în adunare și zile întregi cu ei, dar nici unul nu s-a mai clintit de pe scaun. A putut să ardă de sete și n-a pus pe buze un strop de apă. A putut să fie copleșit de somn... și-a rupt mai degrabă carnea, decât să doarmă și să fie neatent la Cuvântul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel atrage atenția fraților din Corint asupra grijii deosebite pe care trebuie să o aibă atunci când se apropie de Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele Domnului. Dar le atrage atenția în chip deosebit și atunci când se duc la adunare, cu câtă grijă trebuie să stea, cu câtă evlavie trebuie să asculte, cu câtă atenție trebuie să vegheze la fiecare cuvânt. „Vă adunați - spune el, mustrând pe cei care erau nepăsători - să vă faceți nu mai buni, ci să vă faceți mai răi”. Și meritau această mustrare, pentru că atunci, la un moment dat, așa se petreceau lucrurile în mijlocul lor. Dar mai târziu, când ei au citit cuvintele mustrării sfântului apostol și când în mijlocul lor s-a făcut acea frământare și trezire, și redeșteptare duhovnicească, ce pocăință sinceră și ce îndreptare curată s-a petrecut în mijlocul acelora la care el văzuse scăderi atunci. Și după aceea le-a spus: „Cu câtă bucurie privesc acum la pocăința și la îndreptarea voastră!” Vă laud că în toate privințele țineți întocmai învățăturile așa cum vi le-am spus. Ce frumos lucru s-a putut spune despre Biserica, despre adunarea din Corint apoi, după ce ei au primit mustrarea și și-au corectat comportarea în fața lui Dumnezeu și-n fața Cuvântului Său cel Sfânt!
Câteva cuvinte am fi avut de spus asupra acestor lucruri. Dacă suntem deplin încredințați că ori de câte ori doi sau trei suntem adunați pentru Numele lui Hristos, apoi pentru Numele lui Hristos vă rugăm. Să nu uităm nici o clipă din timpul adunării acestea. El este în mijlocul nostru; și noi trebuie să avem în tot timpul acesta o comportare, o atitudine, o umblare, o ascultare, o atenție așa cum [aveau] altădată mulțimile care veniseră de zile întregi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și îl ascultau fermecate și uitau de foame, și uitau de sete, și, în mijlocul pustiei, zile-ntregi, erau atente la buzele Domnului și la cuvintele Lui.
Mântuitorul a spus ucenicilor Săi odată: „Adevărat, adevărat vă spun că mulți prooroci și mulți oameni neprihăniți au dorit să vadă măcar una din zilele pe care le vedeți voi și nu le-au văzut; să audă măcar unul din cuvintele pe care le auziți voi și nu l-au auzit”. Și a mustrat Capernaumul, și a mustrat Horazinul și Betsaida, și i-a mustrat pe locuitorii care auzeau Cuvântul lui Dumnezeu, comparându-i cu Sodoma și cu Gomora, și a spus: „Adevărat vă spun că, în Ziua Judecății, locuitorii Sodomei se vor ridica alături de voi, de locuitorii Capernaumului, și vă vor osândi.
Pentru că, dacă s-ar fi făcut acolo minunile care s-au făcut aici, de mult s-ar fi pocăit. Și locuitorii Ninivei se vor ridica față de acest popor în Ziua Judecății și-l vor osândi, pentru că ei s-au întors la cuvintele unui prooroc ca Iona; dar aici - spune Mântuitorul - este Unul mai mare decât Iona”.
Pe zi ce trece, bogăția cunoștințelor noastre față de Domnul se înmulțește tot mai mult, cu numărul tot mai mare al credincioșilor lui Dumnezeu care ne-au mărturisit nouă nu numai cu cuvintele lor, ci și cu viața lor adevărul mântuirii sufletelor noastre. Pe măsură ce pildele acestea sfinte și cuvintele acestea sfinte sunt tot mai multe în fața noastră, noi avem datoria să creștem și mai mult.
Dar acum să ne măsurăm creșterea noastră duhovnicească, felul nostru de ascultare față de al înaintașilor noștri. Abia acum ne vedem cât de slabi suntem noi în credință și cât de mult am rămas chiar și înapoia lor. În vremile lor de încercare, ei s-au arătat în toate privințele vrednici de încrederea pe care Domnul a avut-o în ei.
În vremea încercării noastre, am văzut cât de slabi suntem cu toții și cât de puțină credință adevărată și dragoste adevărată avem în inimile noastre față de Dumnezeu, chiar și aici, în timpul adunării. În multe locuri s-a observat această stare. Și am vrea să rugăm din toată inima pe toți frații și surorile noastre... dacă firea vrea să asculte și vrea să-nțeleagă.
Socotiți timpul adunării ca un timp închinat total lui Dumnezeu. Și, dacă vine setea, să rabde trupul. Și, dacă vine foamea, să rabde trupul. Și, dacă vine somnul, să rabde trupul și să lupte, pentru că și sufletul a răbdat de atâția ani de când trupul l-a târât prin toate păcatele. Acum, când sufletul are prilejul să se-ntărească, să se curățească, să se sfințească prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, și trupul are nevoie ca sufletul lui să fie tare.
Că dacă sufletul este slab în trup, trupul îl târăște în toate păcatele și-n toate întinăciunile și-l duce la pierzare. Dar dacă sufletul este tare și sufletul ține frâul trupului, atunci trupul trebuie să se supună; trupul trebuie să se sfințească, trupul trebuie să asculte, pentru că și el are nevoie de mântuire. Pentru că și trupul acesta va învia. Când vom învia, materia din care suntem alcătuiți se va reface. Se va reface în chip spiritual și vom învia nu numai cu sufletul nostru, ci și cu trupul nostru, în forma cea veșnică în care vom suporta pe urmă urmările faptelor noastre. Atunci și trupul nostru, și sufletul nostru vor purta împreună roadele ascultării sau ale neascultării lor.
În Întâia Epistolă a Sfântului Pavel către Corinteni, la capitolul 15, se vorbește pe larg despre învierea trupurilor. Mântuitorul Însuși a spus în Evanghelia Sa de la Sfântul Ioan: „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului Omului și cei care vor asculta vor învia: unii pentru viață veșnică și alții pentru osândă și ocară veșnică”.
Deci dacă în timpul acesta scurt cât trăim pe pământ Dumnezeu ne-a rânduit și nouă prilejul să ne mântuim sufletul și să ne mântuim ființa și viața, cât de însemnate sunt pentru noi clipele în care putem auzi viu și puternic Cuvântul lui Dumnezeu și cât de însemnate sunt pentru noi toate cuvintele care ne vin de pe buzele Domnului!
Pentru că în fiecare dintre ele a pus ceva de care avem fiecare dintre noi, personal, nevoie.
De aceea am ruga să nu mai dăm în fața Domnului o priveliște așa de tristă și dureroasă: atunci când suntem în adunare, tot umblăm dincoace-ncolo și suntem neatenți asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Ne lăsăm purtați de dorințele trupului, că, dacă-i este puțin sete... să nu rabde trupul deloc! Îndată el pretinde să fie adăpat. Nu interesează că tulbură Cuvântul lui Dumnezeu, nu interesează că sustrage atenția sa și a celorlalți de la auzirea Cuvântului, nu interesează că Domnul vorbește... omul să se ocupe de trebuințele sale trupești. Ce priveliște tristă trebuie să fie pentru ochii Domnului o adunare dezordonată, o adunare în care sufletele venite de departe, să asculte un cuvânt venit de departe, să stea în fața Domnului venit în mijlocul lor, se ocupă cu totul de altceva și-n aceste puține ore, și-n aceste puține clipe rânduite pentru mântuire. (...)
Din tot sufletul nostru trebuie să-I mulțumim cu recunoștință lui Dumnezeu pentru clipele acestea în care putem, ușurați și liniștiți, să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună, să ne-ntărim și să ne sfătuim, și să ne învățăm împreună din Cuvântul lui Dumnezeu cum să trăim mai bine în voia lui Dumnezeu, în mijlocul semenilor noștri. Cum să ne ducem mai curată viața noastră de credință cu Dumnezeu. Cum să ne purtăm în chip mai vrednic în fața celorlalți oameni. Aici învățăm, din Cuvântul lui Dumnezeu, toate aceste lucruri. Pentru că din acestea se alcătuiesc faptele și pașii vieții noastre spre mântuire: din învățătura sănătoasă, din îndemnurile curate, din rugăciunile prin care cerem putere, din sfătuirile frățești și din toată această zidire prin Cuvântul lui Dumnezeu. Din asta învățăm!
Și, atunci când Dumnezeu ne-a dăruit prilejul ca aceste lucruri pentru învățătura noastră și pentru creșterea noastră duhovnicească să ni le putem împărtăși și să le putem asculta liniștiți, cât de recunoscători trebuie să-I fim lui Dumnezeu! Și cât trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu și pentru oamenii prin care El a lucrat ca noi acum să putem în liniște să ne bucurăm de Cuvântul Său și de petrecerea frățească.
Cât de mult trebuie să ne rugăm, din toată inima, ca Bunul Dumnezeu să rânduiască și mai departe vreme de pace și libertate și, la conducerea poporului nostru, conducători înțelepți și binecuvântați, care să înțeleagă trebuințele poporului și să caute cu tot dinadinsul să-i înțeleagă și să-i sprijine pe cei care caută să facă bine și care doresc să ducă o viață curată și sfântă în mijlocul societății, în mijlocul celorlalți oameni și înaintea Feței lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu ne-a rânduit aceste vremuri de pace și de bucurie (și ne-aducem aminte cu amărăciune de atâția ani în care am dorit măcar o zi și măcar de departe să ne vedem fața unii altora), atunci noi trebuie să înțelegem că aceste vremuri și aceste ocazii Dumnezeu ni le-a rânduit pentru ca și mai mult să căutăm să le folosim pentru creșterea și pentru zidirea noastră duhovnicească.
Ce scumpă comoară pe pământ este adunarea!... Din Psalmul 133, ori de câte ori îl citesc sau îl cântăm, îmi aduc aminte cu multă recunoștință în fața lui Dumnezeu de bucuriile adunării și de harul pe care-l dă El în timpul întâlnirilor noastre frățești. Când ajung în mijlocul fraților, de multe ori, nu-mi pot stăpâni, în tăcere, lacrimile, privind aceste fețe binecuvântate care sunt toată bucuria și mângâierea noastră pe pământ... Mă uit în jur și orice față pe care o privesc îmi aduce aminte de-o dragoste, de-o credință, de-un legământ, de-o hotărâre și de atâtea binecuvântate trăiri în slujba lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi suntem o cântare de laudă pentru mila lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi suntem o dovadă a bunătății, a iubirii și milei Lui. Fiecare dintre noi suntem o faptă de trecut sau de viitor martir în slujba lui Hristos. Într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecăruia dintre noi, Hristos ne cere să purtăm o cruce. Am purtat-o în trecut, o purtăm în prezent și o vom purta în viitor.
Nici unii dintre noi nu suntem scutiți de-o cruce. Așa este voia lui Dumnezeu, Care a pus pe umerii Fiului Său celui mai iubit o cruce - cea mai grea cruce. Pentru ca în felul acesta să se arate sfințenia ascultării, smerenia iubirii și trăirea în toată voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus a fost cel dintâi dintre noi - așa cum spune Sfântul Apostol Pavel -, ca-n toate să aibă întâietatea. Dacă pe El, cel iubit și curat, Domnul nu L-a scutit de-o cruce, nu trebuie să dorim nici noi să fim scutiți de ea. Dar trebuie să ne rugăm Lui să ne dăruiască putere; și, privind la El, să putem avea totdeauna răbdarea de care avem nevoie să ne purtăm crucea cu credincioșie spre mântuire.
Ne bucurăm din toată inima când ne privim unii pe alții... și amintirile noastre ne vorbesc mai mult decât cuvintele noastre. Privirile noastre, întâlnindu-se, ne spun atât de mult, în tăcere... Dumnezeu să binecuvânteze aceste suflete curate și sfinte care, de ani de zile - de mulți ani de zile - își duc crucea cu răbdare și își împlinesc cu credincioșie slujba ascultării față de Dumnezeu. Prețuim pe aceia care stau în fața lui Dumnezeu cu toată evlavia și cu toată ascultarea, în sfințenie, pentru că anii îndelungați pe care i-au trăit cu Dumnezeu i-au învățat cu câtă ascultare și cu câtă sfințenie trebuie să se stea în fața lui Hristos.
Rugăm pe cei mai noi și pe cei mai tineri să ia pildă de la frații care, în credincioșie și-n sfințenie, duc și astăzi lupta și ascultarea lor în slujba lui Dumnezeu. În mijlocul adunării - așa cum s-a vorbit - e prezent Domnul; și noi avem datoria să ascultăm cuvântul cercetării. Ceea ce facem în afară, ne văd oamenii. Dar ceea ce avem înăuntru ne vede Dumnezeu pe fiecare dintre noi.
„Luați seama cum ascultați”, spune Mântuitorul. Și, dacă e nevoie să luăm seama bine cum ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, atunci datoria cea mai mare o avem să ne cercetăm noi înșine - cum spune la 2 Corinteni capitolul 13, versetul 5 (lucru despre care a amintit fratele David): „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință sau nu. Pe voi înșivă cercați-vă. Nu recunoașteți că Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați”. Ce este însemnat aici?
Că, fiind adunați în Numele lui Hristos, noi înșine trebuie să fim pătrunși de o trăire sfântă în Hristos.
Sfântul Apostol Pavel scrie la Galateni: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic. Totul este o făptură nouă” (Gal 5, 6). În fața lui Hristos, importanța cea mare este dacă suntem noi în credință sau nu. Dacă suntem în Hristos sau nu. Dacă Îl avem pe El în viața și-n trăirea noastră de fiecare zi. Nu numai în cuvintele sau în cântările noastre, ci-n trăirea noastră. Pentru că Domnul nu ne va mântui nici pentru cântările, nici pentru cuvintele noastre, ci pentru trăirea noastră în El, prin mărturisirea vieții noastre zilnică în El. Acest lucru este însemnat.
Ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Le citim cu plăcere și ascultăm și aceste cântări. Dar dacă noi vom rămâne numai cu cuvintele auzite și vom rămâne numai cu învățarea cântărilor, atunci, pentru noi, adunarea este o distracție religioasă, nu o cercetare și o zidire temeinică și serioasă în Cuvântul lui Dumnezeu; (...) o viață de distracție religioasă. O viață de adunare numai de față, numai de formă, dar nu o viață în Hristos și o trăire în adevărul Său. Atunci la capătul vieții noastre să nu ne mirăm când ne vom pomeni lăsați afară, pentru că undelemnul adevărat din candelele noastre va lipsi, fiindcă noi în adâncul inimii noastre nu-L avem pe Hristos.
Mântuitorul Însuși a spus: „Ce-Mi ziceți Mie: «Doamne, Doamne» și nu faceți voia Mea?”. Și l-a asemănat pe cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu, și nu-l face, cu un om nesocotit și nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip. Când au venit șuvoaiele și vânturile, și ploile și s-au izbit în casa aceasta, ea s-a prăbușit. Era clădită pe nisip, clădită pe distracții, clădită pe petreceri, clădită pe timpuri frumoase. Nu s-a gândit niciodată omul acesta că vor veni șuvoaie și vor veni vânturi și vor izbi în casa aceasta. Că, dacă s-ar fi gândit, atunci și-ar fi pus problema serios: „Cum zidesc? Pe ce-mi întemeiez eu clădirea mea și zidirea mea, și temelia construcției mele?”.
Este vremea să ne cercetăm bine, fraților și surorilor! Oricine pune mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu are o răspundere înfricoșată înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem adunați aici înaintea lui Dumnezeu. El ne ascultă ce vorbim și ne va judeca pentru ce am spus. Și va judeca și pe cine ascultă cum ascultă Cuvântul.
Știe Domnul dacă ne vom mai întâlni vreodată... Sunt mulți cu care ne-am întâlnit o dată și nu ne-am mai întâlnit; și nu ne vom mai întâlni niciodată cu ei. Dar clipele acestea sunt foarte însemnate. N-avem voie să spunem lucruri ușuratice (...) și lucruri lesnicioase, și lucruri numai așa ca să treacă timpul, numai așa ca să ne ascultăm unii pe alții, să ne spunem unii altora ceva. Vă spunem cu inima plină de cutremur, că vorbim în fața lui Dumnezeu.
Să nu ne înșelăm când auzim Cuvântul lui Dumnezeu, crezând că, și dacă nu-l împlinim, se consideră totuși, în fața lui Dumnezeu, un merit că am venit și am auzit Cuvântul. Că vom avea vreun merit că am învățat cântări și am cântat; că vom avea vreun merit că am făcut eforturi până la adunare și am jertfit ceva pentru Dumnezeu, dacă nu trăim din toată inima și cu tot cutremurul nostru sufletesc, în măsura în care putem și știm cum să trăim Cuvântul lui Dumnezeu.
Să nu ne înșelăm! Sfânta Evanghelie pune condiția aceasta: „Cine zice că crede în Hristos trebuie să trăiască și el cum a trăit Hristos”. Că dacă n-a cruțat Dumnezeu pe Fiul Său, cum să ne cruțe pe noi? El este un Dumnezeu Drept și Sfânt și cere ascultare deplină de Cuvântul Său, în schimbul mântuirii.
De aceea noi, care ne-am hotărât pentru Domnul și care cunoaștem Sfântul Său Cuvânt, avem datoria să spunem cu toată tăria că cine nu trăiește Cuvântul acesta din toată inima lui, cine nu se cercetează pe sine și nu se încearcă pe sine permanent dacă este în Hristos sau nu, dacă este în credință sau nu și cine nu se îndreaptă după sfătuirile Cuvântului lui Dumnezeu și după îndemnurile cuvântului sfânt al fraților, cine nu se îndreaptă și nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, să nu se amăgească [crezând] că numai participarea de față la adunare ar fi un motiv de mântuire și aceasta îl face vrednic de merit înaintea lui Dumnezeu.
Pe măsură ce trece timpul și cercetăm mai adânc Cuvântul lui Dumnezeu, și ne dăm seama mai adânc de sfințenia acestui Cuvânt, ne acoperim de răspundere în fața lui Dumnezeu: în ce măsură ne silim să-l trăim și-n ce măsură nesocotim poruncile sfinte ale lui Dumnezeu? Că dacă n-a cruțat El pe cei care Îl ascultau cândva și nu l-au împlinit, dacă nu i-a cruțat pe nici unii adevărul Său, cum să ne cruțe pe noi, care acum avem atât de multe exemple înainte și atât de multe dovezi ale dragostei Lui în fața noastră?
Să privim cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu. Și să privim cu seriozitate păcatele noastre și starea noastră în fața lui Dumnezeu. Și să ne cercetăm fără părtinire, fiecare pe sine însuși, în ce măsură trăim și-n ce măsură nu trăim Cuvântul lui Dumnezeu. Și să nu ne amăgim că avem timp, că viața este lungă înainte, că suntem încă tineri, că suntem sănătoși, că suntem puternici. Că nici tinerețea, nici sănătatea, nici puterea nu sunt o garanție în fața morții și în fața lui Dumnezeu. Ci numai credința și ascultarea este garanție. Fericit este cel care ascultă și împlinește Cuvântul lui Dumnezeu, spune Cuvântul. Nu care aude. Care ascultă! Că ascultarea nu-i numai auzire. Ascultarea este auzire și împlinire. Auzirea cu mintea și împlinirea cu inima și cu viața. Aceasta este fericirea adevărată și aceasta este singura posibilitate de nădejde, de mântuire pentru fiecare dintre noi.
Am spus, știe Domnul dacă ne vom mai întâlni vreodată. Pe pământ, poate că nu. Noi ne rugăm să rânduiască Dumnezeu încă multe prilejuri să ne vedem unii cu alții, pentru că ni se bucură inima totdeauna când ne vedem. Că nu este - după bucuria prezenței lui Dumnezeu - nici o altă bucurie mai mare decât întâlnirea cu frații. Și, după dragostea de Dumnezeu, n-avem o dragoste mai mare, decât când ne vedem unii cu alții, frații, între noi, cei care-L iubim pe Domnul și care ne cunoaștem de ani de zile - sau... de zile - că-L urmăm și avem în inimă aceeași iubire și dorință spre mântuire.
Dar se poate foarte ușor întâmpla să nu ne mai întâlnim. Am fi vrut atunci ca, de la această întâlnire a noastră din seara aceasta, să păstrăm toată seriozitatea cu care am vrea să ascultăm mai departe Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că viața noastră este trecătoare, pentru că suntem în mâna lui Dumnezeu, pentru că suntem în timpul luptelor grele cu vrășmașul mântuirii noastre, al sufletului nostru: Satana, păcatul, lenea și firea din noi. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să luăm o hotărâre mare și, din seara aceasta, să ducem o mai atentă luptă împotriva păcatului și împotriva firii noastre.
Dumnezeu ne-a lăsat - așa cum am mai spus și altădată (și nu-i de-ajuns ori de câte ori s-ar spune) - cele trei mari mijloace pentru ajutorarea noastră în lupta împotriva păcatului și pentru dobândirea mântuirii: Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea și adunarea frățească. Cuvântul lui Dumnezeu este puterea cea mai mare, harul cel mai mare și ajutorul cel mai mare.
Prin Cuvântul lui Dumnezeu avem adevărul și dragostea. Prin el avem luminarea și curățirea minții noastre și a inimii noastre, adică nașterea din nou.
Prin rugăciune avem legătura noastră cu Tatăl, părtășia noastră cu Dumnezeu, prin care putem să aducem la cunoștința Lui toate cererile, toate dorințele, toate trebuințele noastre.
Și prin adunarea frățească avem mijlocul unde putem avea totdeauna prezența Domnului, harul bucuriei frățești și binecuvântările pe care ni le aduc din partea Domnului cei care au și ne spun un cuvânt de la Domnul. În mijlocul adunării frățești avem mângâierea frățească, mustrarea frățească, ajutorarea frățească, bucuria frățească, îndemnurile frățești.
Pe aceste trei mijloace trebuie să le folosim totdeauna cu toată scumpătatea și toată grija:
citirea și meditarea asupra Cuvântului lui Dumnezeu, că din El primim lumina asupra căilor noastre, asupra faptelor noastre, asupra zilelor noastre;
rugăciunea, pentru că prin ea primim putere de la Dumnezeu, prin ea avem mijlocul să-I deschidem Lui inima noastră și să-I aducem bucuria mulțumirii și recunoștinței noastre pentru darurile pe care le primim;
și să prețuim adunarea, frații noștri, pentru că acolo este totdeauna prezent Domnul și acolo avem totdeauna părtășie și bucurie deplină în Hristos, prin Trupul Său, care sunt frații noștri, mădularele Domului.
Dar în mijlocul acestor trei mijloace, noi trebuie să trăim o viață de tot mai multă curăție și de tot mai multă sfințenie. Ce ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, să punem în viața și în trăirea noastră zilnică. Ce-I spunem Domnului în rugăciune, să punem în trăirea noastră zilnică. Ce auzim din Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul adunării, să punem în trăirea noastră zilnică. Mâine să fim mai buni decât astăzi. Astăzi să fim mai buni decât ieri. Mai rodnici, mai harnici, mai ascultători. În fiecare zi îmbogățindu-ne sufletește, noi să-I aducem lui Dumnezeu o slujbă tot mai înaltă. Așa au crescut în Domnul marii noștri înaintași, acei oameni care au ajuns apoi plini de toată plinătatea Duhului Sfânt, de toată plinătatea lui Dumnezeu, de toate roadele Duhului Sfânt și de tot harul de care apoi i-am văzut cât de vrednici s-au făcut înaintea lui Dumnezeu, să fie aleși împreună cu El și părtași la slujba Lui cea înaltă și la zidirea Trupului Său, care este Biserica. Noi suntem acum continuarea lor.
Dumnezeu a lăsat în toate generațiile și în toate neamurile, în toate rândurile de oameni, o sămânță de urmași ai Săi. Solia care a venit de la Tatăl prin Domnul Iisus, El a lăsat-o Sfinților Apostoli. Sfinții Apostoli, la rândul lor, Sfinților Părinți. Și prin ei, până astăzi și până la sfârșit, solia lui Dumnezeu, lucrarea Sfintei Scripturi, lucrarea Evangheliei și a Împărăției lui Dumnezeu va merge până când va ajunge iarăși în Mâna Lui, de la Care a pornit. Dar până atunci, toți cei cărora Dumnezeu le-a făcut harul să-i cheme la lucrarea Sa mântuitoare trebuie să trăiască cu cutremur și cu toată puterea conștiinței lor fiecare clipă rânduită de Dumnezeu.
Ce mare har este adunarea! Dintre cele trei daruri ale lui Dumnezeu: Cuvântul Său, rugăciunea și adunarea, adunarea este de așa mare însemnătate! Este de așa mare binecuvântare! Ne lipsește atât de mult când nu ne vedem unii cu alții! Suntem așa de stingheri... dar Dumnezeu, chiar dacă ochii noștri trupești nu se văd, ne-a lăsat la îndemână puterea Duhului Sfânt, puterea rugăciunii și puterea iubirii, prin care ne putem totdeauna uni, putem să ne-ntâlnim totdeauna și putem să ne simțim mereu apropiați de frați.
Când, în odăița noastră, în fiecare dimineață, îngenunchem în singurătate și spunem: „Tatăl nostru Care ești în ceruri...”, atunci ne gândim nu numai la noi, ci la toți frații și surorile noastre pentru care ne rugăm. Atunci suntem împreună. Fiecare fiind cu Domnul este împreună și cu ceilalți. Cine face parte sănătoasă din mădularele Trupului lui Hristos, care-L au toate cap pe Hristos, acela este totdeauna în părtășie cu toate mădularele Sale și este totdeauna fericit.
Dar ceea ce am vrut din toată inima să amintim aci fraților și surorilor noastre este îndemnul și cerința Domnului de a trăi într-adevăr o viață de deplină ascultare de El; de deplină seriozitate. În adunare trebuie să fim totdeauna ascultători, plini de evlavie, cu mintea permanent atentă la toate cuvintele lui Dumnezeu; să tragem din ele pentru noi învățăturile pe care Dumnezeu ni le dă.
Că nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este zadarnic. El este potrivit pentru o stare pe care o avem fiecare dintre noi și pentru o trebuință pe care o avem fiecare dintre noi. Să tragem pentru trebuința aceasta a noastră hrana aceasta din Cuvântul lui Dumnezeu. Și, dacă-i vorba că avem în cugetul nostru un păcat, să primim din cuvântul care ni se dă mustrare pentru păcatul nostru și îndemn să ne pocăim de el.
Dacă suntem într-o stare grea, într-o suferință, într-o purtare a unei cruci grele, să primim din Cuvântul lui Dumnezeu mângâiere și ajutor să ne ducem cu răbdare crucea. Adeseori zilele noastre se-ncovoaie sub greutatea unei cruci grele. Dumnezeu cunoaște și starea aceasta. Știe neputința noastră și știe câtă nevoie avem de întărire frățească.
Să fim deplin încredințați că orice suferință, oricât de grea ar fi, este trecătoare. Nimic nu ține veșnic. Nici o suferință, nici un necaz, nici o cruce, nici o durere nu ține veșnic. Toate sunt trecătoare. Și de aceea trebuie să ne mângâiem cu Cuvântul lui Dumnezeu când suntem în încercare și-n suferință, să căpătăm mângâiere, să căpătăm nădejde că Dumnezeu ne va ajuta să trecem prin toate. Și tot din Cuvântul Domnului să-nvățăm totdeauna să fim plini de răbdare în toate încercările și să fim plini de credință în toate căile noastre.
Domnul Iisus ne-a învățat în Sfânta Sa Evanghelie că noi trebuie să ducem o viață curată și sfântă în mijlocul tuturor celorlalți oameni. Așa să învățăm noi. Așa am învățat din Sfânta Evanghelie: să trăim frumos în mijlocul tuturor oamenilor. În Biserica noastră și-n credința noastră strămoșească, să fim fii credincioși și ascultători, dându-ne în toate ocaziile silința să ne-mplinim cu credincioșie toată datoria noastră. În mijlocul societății în care Dumnezeu ne-a așezat, în mijlocul poporului nostru, El ne-a învățat să ne-mplinim cu scumpătate și cu grijă, și cu cinste toată datoria noastră. Așa am învățat noi din Evanghelie. Așa am învățat să trăim, pentru că mântuirea sufletelor noastre pe care o dorim, pe care-o iubim, pentru care ne ostenim este legată de ascultarea și de curăția, și de cinstea, și de sfințenia, și de evlavia, și de tot ceea ce ne pretinde Cuvântul lui Dumnezeu în trăirea noastră și în umblarea noastră zilnică.
De aceea, pentru ca să aibă putere în viața noastră și-n gura noastră Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să dovedim cu fapta noastră, în primul rând, că suntem cu adevărat credincioși. Așa ne pretindem nouă. Și, dacă ne pretindem nouă acest lucru, avem dreptul să-l cerem și altora. Cine trăiește el însuși Cuvântul lui Dumnezeu are nu numai dreptul, ci are și datoria să ceară aceasta și la alții. În mijlocul poporului nostru, Dumnezeu ne-a încredințat nouă marea misiune de a mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu și marea datorie de a trăi noi cu fapta acest cuvânt pe care-l mărturisim altora. Numai așa va avea putere cuvântul nostru și numai așa va avea rod, dacă noi trăim întâi ceea ce spunem altora.
Nu va avea nici o putere cuvântul nostru și nici un rod dacă noi nu vom face și nu vom trăi în viața noastră în fiecare zi ceea ce spunem altora, ceea ce citim, ceea ce ne lăudăm că știm și cunoaștem. De aceea, este vinovat de un păcat de moarte înaintea lui Dumnezeu orice credincios care știe și nu face; care vorbește și mărturisește, și învață pe alții, și el însuși nu-și dă toate silințele să facă Cuvântul lui Dumnezeu cu fapta; să-l împlinească cu trăirea lui și cu umblarea sa în fiecare zi.
Dumnezeu ne cere acest lucru în schimbul mântuirii noastre. Lumea, oamenii ne cer acest lucru în schimbul mântuirii lor. Pentru că numai în felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu va căpăta preț și va căpăta putere, și va căpăta respect în fața lumii, dacă noi înșine îl vom trăi cu viața noastră și cu fapta noastră în fiecare zi. Așa ne-a învățat și așa ne învață pe noi Domnul nostru Iisus Hristos. Oriunde am citi: în cuvintele Sfintei Evanghelii, în scrierile Sfinților Apostoli, în toate învățăturile lăsate nouă, aceste cuvinte ne pretind trăirea noastră.
Din Cuvântul Domnului din Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, din capitolul 3, citim câteva îndemnuri: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: desfrânarea, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor erați și voi când trăiați în aceste păcate. Dar acum lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmășie, de răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase care v-ar putea ieși din gură. Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul în toți. Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Hristos la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup să stăpânească în inimile voastre și fiți recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră. Și orice faceți cu cuvântul sau cu fapta să faceți totul în Numele Domnului Iisus și mulțumiți prin El lui Dumnezeu Tatăl”.
„Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască în voi în toată plinătatea.” Acestea sunt condiții puse de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
„Orice faceți cu cuvântul, cu fapta, să faceți totul în Numele lui Hristos, ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni.” Iată o trăire, iată o condiție, iată un nivel de viață la care trebuie să ajungem, la care trebuie să ne dăm silințele să ajungem, fără de care nu putem nădăjdui în mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că aceasta este o condiție pusă de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
S-a vorbit despre Jertfa Domnului Iisus. Despre dragostea lui Dumnezeu, Care „atât de mult a iubit lumea, că Și-a dat pe Singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Dar credința în El, pentru a nu pieri și a avea viața veșnică, este chiar condiția de a trăi după voia lui Dumnezeu.
Părintele Iosif Trifa a lăsat în cartea sa și ne-a spus de-atâtea ori cu graiul său: „Oastea Domnului este aflarea și vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Dar, practic, ce înseamnă asta, aflarea lui Iisus și vestirea lui Iisus cel răstignit?
Înseamnă chiar ceea ce scrie și Sfântul Apostol Pavel, ceea ce a zis Mântuitorul, ceea ce ne spune Sfânta noastră Evanghelie: trăirea în Hristos, împlinirea cu fapta. Aflarea lui Iisus înseamnă a-L cunoaște pe El, a-L avea pe El. Și asta înseamnă a trăi după chipul și după pilda vieții Lui de ascultare și de smerenie: într-o blândețe ca a Lui, într-o bunătate ca a Lui, într-o iubire ca a Lui, într-o înfrânare ca a Lui, într-o sfințenie ca a Lui, într-o iertare ca a Lui, o viață de rugăciune cum a fost viața Lui, o viață de facere de bine ca a Lui, o viață de ascultare de Tatăl, o viață de neieșire din voia Tatălui.
Aceasta este aflarea lui Hristos cel Răstignit.
Și vestirea Lui este a urca mai departe și a spune mai departe, acelora care doresc să afle mântuirea, exact aceste condiții. Că nu se poate mântui nimeni pe altă cale și în alt fel, decât în felul acesta. Fără această condiție nu poate să existe mântuire, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra acolo; nimeni care trăiește în spurcăciune și în întinare, ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului”. Deci, pentru a ajunge în starea aceasta, trebuie să ne dăm toate silințele fiecare dintre noi, în fiecare zi, să ne curățim de tot ceea ce este spurcăciune și de tot ceea ce este minciună. Și să trăim în mijlocul celorlalți oameni o viață vrednică de mântuire.
Suntem aici adunați în Numele Domnului și pentru Numele Domnului. Adunați să ne bucurăm de cuvintele Sale, să ne întărim din cuvintele Sale, să ne îmbărbătăm din cuvintele Sale, să ne mustrăm cu cuvintele Sale, pentru că este nevoie și să ne primim mustrarea, pentru că atât de multe din purtările noastre nu sunt - sau n-au fost - potrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Din toate avem nevoie să luăm, atât cât avem nevoie, pentru o creștere duhovnicească și pentru o viață dreaptă și sănătoasă în ascultarea de Dumnezeu.
E fericit acela și va fi binecuvântat de Dumnezeu acel suflet care, stând în fața Cuvântului Său Sfânt, se lasă mustrat, se lasă îndemnat, se lasă atras de acest Cuvânt spre mântuire, prin Domnul Iisus, prin Crucea Lui, prin care poate primi putere și iertare, și ajutor, și îmbărbătare mai departe.
Sunt aici suflete cu diferite stări. Fiecare dintre noi ne-am înfățișat înaintea lui Dumnezeu. El singur ne cunoaște pe toți și numai El știe de ce avem trebuință fiecare dintre noi. Unii suntem de-acum înaintați în vârstă și anii noștri se apropie de sfârșit. Avem și noi de îndreptat foarte multe lucruri din viața și din trăirea noastră. Sunt aici unii tineri care au viața înainte. Ei au nevoie să fie și mai atenți la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, pentru că vine vremea când și pentru ei va sosi încercarea credinței și luptele lor trupești și sufletești pe pământ. Nu vor putea trece cu biruință prin toate aceste încercări, dacă nu vor cunoaște și dacă nu vor fi pătrunși de Cuvântul lui Dumnezeu. Vin încercări în viața noastră familială. Nu vom putea trece biruitori, dacă nu suntem pătrunși deplin de Cuvântul și de îndrumarea lui Hristos. Vin încercări în viața noastră trupească. Pot să vină încercări în viața omenirii; pot să vină încercări în viața noastră a tuturor.
Nu le vom putea trece cu biruință, dacă nu vom fi deplin încredințați, deplin ascultători, deplin pătrunși, deplin orientați în cuvintele lui Hristos.
Nimic pe lume și nimeni nu ne poate da lumina și ajutorul pe care ni-l dă Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu ne poate da ajutorul pe care ni-l dă puterea lui Dumnezeu, ocrotirea lui Dumnezeu, călăuzirea lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții noastre. Cum să avem noi această călăuzire și cum s-o putem avea la îndemână când avem nevoie de ea, dacă noi nu cunoaștem și dacă noi nu ne apropiem de ea acum, din timp?
Am trecut prin destule încercări. Dacă n-am fi avut mai din timp grijă să ne însușim Cuvântul lui Dumnezeu, să ne umplem mintea cu el, când n-am mai avut în mână cartea, când n-am mai avut pe masă Evanghelia, cum ne-am fi putut găsi noi mângâiere și-mbărbătare, și-ajutor, și-ntărire, dacă n-am fi avut Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră și-n mintea noastră?
Să învățăm, să memorăm Cuvântul lui Dumnezeu. Să învățăm, citindu-l, să-l reținem în capul nostru. Nu numai când îl citim să ne aducem aminte de el; ci, citindu-l, să ni-l însușim. Să învățăm în fiecare zi, cei care pot, măcar un verset și să nu-l uităm... dacă nu putem un capitol întreg. Am cunoscut oameni care cunoșteau o Evanghelie întreagă pe de rost, cum ar spune o poezie. L-am rugat: „Spune-mi, te rog, capitolul 17 de la Ioan”. A închis ochii și a spus de la început până la sfârșit, fără greș, toate versetele capitolului 17. Și așa făcea și cu capitolul 3, și cu capitolul 7, și cu oricare. Oameni care au citit și au reținut. Aceștia au multă mângâiere și mult ajutor prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu atunci când nu au la-ndemână și nu pot avea la-ndemână, poate la un moment dat, cartea. Să învățăm să reținem aceste lucruri și să gândim la ele în inima noastră de fiecare dată. Pentru că acest cuvânt ne însoțește, pentru că fiecare dintre noi îl cunoaștem și odată ne va judeca chiar acest Cuvânt.
M-am gândit de multe ori, citind Cuvântul lui Dumnezeu și vorbind din el altora, cum chiar acest Cuvânt al lui Dumnezeu va fi odată pe masa Domnului în Ziua Judecății și după el mă va judeca: „Ai cunoscut versetele, ai citit capitolele, ți-ai însemnat versetele acestea de multe ori și-n multe locuri; cu creionul roșu le-ai subliniat. Dar iată cum le-ai trăit”. Și chiar Cuvântul acesta, Biblia mea, va mărturisi din fața Domnului împotriva mea, dacă eu, cunoscând-o, n-am ascultat-o. [Dacă] citind-o altora și vestind-o altora, eu însumi n-am trăit-o și n-am împlinit-o.
Iată răspunderea pe care o avem înaintea Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl mărturisim și înaintea lui Dumnezeu pentru Care vorbim. În ziua Judecății, toate verstele acestea și toate cuvintele pe care le-am auzit se vor preface versete de foc și cu litere de foc vor fi scrise în fața ochilor noștri; și cu strigăte uriașe vor mărturisi împotriva noastră că le-am știut, le-am cunoscut, le-am vestit și altora și noi înșine nu le-am trăit. Nu ne-am cutremurat când am spus cuvântul pe care noi înșine îl călcam. Nu ne-am cutremurat când am mărturisit altora Evanghelia pe care noi înșine știam că n-am ascultat-o sau că n-o ascultam chiar atunci când o mărturiseam altora.
Crezând că, dacă oamenii nu ne cunosc, nu ne cunoaște nici Dumnezeu; și că, dacă ochii oamenilor nu ne văd, nu ne-au văzut nici ochii lui Dumnezeu. Crezând că ne putem ascunde de Fața Sa. Dar nu! De ochiul lui Dumnezeu nu ne putem nicăieri ascunde... și nici nu trebuie să ne putem ascunde. Fiindcă ochiul lui Dumnezeu e pretutindeni și El ne cercetează conștiința noastră. Și de aceea trebuie să ne purtăm în chip vrednic în fața oricui. Și chiar în singurătatea cea mai adâncă, noi trebuie să ne purtăm ca niște oameni cu adevărat credincioși, ca în fața lui Dumnezeu.
Așa am învățat din Cuvântul lui Dumnezeu și așa simțim că trebuie să ne purtăm și noi și să-i îndrumăm și pe alții să se poarte. Pentru că odată va veni ziua în care vom fi cercetați fiecare după faptele noastre și ne vom primi răsplata fiecare: și cei care au vorbit Cuvântul, cum l-au vorbit, și cei care l-au ascultat. Și cu toții, cum l-am împlinit.