Dovada cauzei dezbinărilor

(...) Aceasta este una dintre primele cântări ale noastre... Și ce minunată era nu numai atmosfera care se desprinde din tot cursul acestor cântări, ci și simțământul și amintirile frumoase pe care le avem despre vremea dragostei noastre dintâi; despre vremea dintâi a credinței noastre și a începutului frumos al Lucrării Domnului din care El a făcut să facem parte și noi.

Ce bine-i când totdeauna ne întoarcem cu gândul și cu amintirea spre început! Nu numai pentru ca să ne putem orienta mai bine în prezent, ci și ca să putem merge mai frumos și mai drept în viitor. Cine nu se orientează mereu și nu-și aduce mereu aminte de trecut, acela nu va ști nici să gândească sănătos în prezent și nici să se orienteze sănătos în viitor.

Așa frumos încep toate Evangheliile, cu începutul! Evanghelia de la Matei începe cu genealogia Mântuitorului; și Luca vorbește, Marcu... toți. Ioan vorbește despre începutul cel binecuvântat și fericit al Cuvântului de la început. Pentru că niciodată nu poți clădi bine dacă nu pui de la început o temelie sănătoasă. Sfântul Apostol Pavel spune așa de frumos în Epistola sa către Corinteni, în capitolul 3, despre temelia unică, singură, puternică, care a fost pusă o dată pentru totdeauna și pe care nimeni n-o mai poate schimba. Nimeni nu mai poate pune altă temelie, decât [cea care este], Hristos. Însă vorbește după aceea foarte mult și foarte apăsat despre felul cum fiecare zidește deasupra. De multe ori am citit noi cu toții (sau presupun că am citit...) locul acesta de la Corinteni în care spune: „Fiecare să ia seama bine cum clădește deasupra și ce clădește deasupra. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alții clădesc lemn, fân și trestie. Lucrarea fiecăruia, este scris că va fi trecută prin foc și focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia și cum a fost fiecare lucrător și fiecare lucrare”.

Ce avertismente serioase! Ce înștiințări aspre avem noi în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la toate aceste adevăruri atât de importante, atât de necesare, atât de cutremurătoare pentru noi!

Dar, pentru că ne-am obișnuit cu aceste lucruri, nu mai considerăm valoarea lor reală.

Și socotim și cuvintele lui Dumnezeu tot așa de fără importanță și fără de gravitate ca și cuvintele noastre. Cuvântul însuși, acest dar divin pe care Dumnezeu l-a dat numai omului, cuvântul însuși este o valoare, o noțiune, un dar, un lucru așa de mare, încât noi nici nu ne putem da seama. Cuvântul, adică mijlocul de a-ți exprima gândurile și de a te face înțeles de semenul tău prin sunetele acestea clare și înțelese este un dar de la Dumnezeu. Numai omului i-a dat Dumnezeu acest dar de a-și putea exprima gândul și simțământul său față de semenul său. De a-și putea împărtăși simțirile și impresiile sale, convingerile sale și dorințele sale semenului său.

Noi nu ne dăm seama de valoarea cea mare, de prețul cel mare al cuvântului. Numai când vezi câte un om că, printr-un accident nefericit, e lipsit de acest dar - un om mut - sau un animal care dă toate semnele cum ar vrea să spună, cum ar vrea să-și exteriorizeze simțirile lui și nu poate, atunci îți dai seama ce nefericit e acela care nu poate avea cuvântul, pentru a-și exprima dorința și gândirea sa.

Ce fericire este pentru noi când, având o ființă iubită, Dumnezeu ne-a dat cuvântul, prin care să-i putem spune: „Te iubesc!” Să-i poți spune: „Simt așa mare dragoste față de tine!” Sau să-i împărtășești durerea. Și să simți că ți-o înțelege și că parcă ți-o ia cu mâna și-ți ușurează sufletul când ți-o împărtășești. Acest mijloc prin care noi putem să comunicăm aceste lucruri între noi sau să ascultăm astfel de simțiri și de dorințe, și de expresii din partea ființelor iubite, un astfel de mijloc este cuvântul.

Ce importanță, ce valoare, ce lucru mare este cuvântul, pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă! Când e vorba și de cuvântul nostru, ce mare lucru este! Să poți spune tu cu cuvântul tău, împărtășind ființelor care te înconjoară, simțămintele tale! Să te poți face înțeles și să înțelegi că au același fel de a gândi și de a simți, prin acest mijloc al cuvântului. Dacă nu ne-ar fi dat cuvântul, ce-am putea noi face? Am fi așa de izolați și de străini unii de alții cum sunt animalele sau lucrurile între ele, care nu-și pot comunica simțirea proprie celorlalte.

Și, dacă cuvântul nostru, prin care noi ne putem împărtăși, bucura, ușura, ferici, mângâia în mijlocul celorlalți ai noștri e de așa mare importanță, de câtă importanță este Cuvântul lui Dumnezeu, prin care El ne împărtășește gândirea Lui, simțirea Lui, dorința Lui, porunca Lui, voia Lui! Și prin care noi Îi putem, în rugăciune, împărtăși lui Dumnezeu la fel gândirea, simțirea, dorințele, cererile, mulțumirile, dragostea noastră.

Însă am spus: din cauza obișnuinței cu aceste lucruri, noi nu le mai socotim și nu le mai prețuim adevărata lor valoare. Dumnezeu ne-a dat nouă cuvântul ca să ne putem face cunoscute gândurile și simțirile inimii unul celuilalt. Și totuși atât de mulți oameni folosesc cuvântul nu ca să-și arate gândurile, ci să și le ascundă... Nu ca să arate adevărul din inimă, ci să și-l ascundă. Și astfel le comunică celorlalți, din jurul lor, impresii false, impulsuri mincinoase și-i fac pe ceilalți să înțeleagă rău ceea ce ar trebui să înțeleagă bine. Și-i fac pe ceilalți să înțeleagă altceva decât sunt în realitate simțămintele și gândurile din inimile lor.

Atât de mulți oameni folosesc acest dar al lui Dumnezeu în chip fals... Să-și ascundă gândurile, nu să și le arate. Atât de mulți oameni te mint! Vorbesc frumos când în inima lor este răutate. Vorbește de dragoste de-aproapelui său, și-n inima lui este dor de răzbunare și ură. Vorbește prietenește, când el are în inimă gândul vânzării, al înșelăciunii, al minciunii, al trădării, al neascultării... Și omul falsifică astfel nu numai cuvântul său. Dar, obișnuindu-se să-și falsifice propriul său cuvânt, s-a obișnuit să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci interpretează rău Cuvântul lui Dumnezeu, nu cum a vrut Dumnezeu și cum l-a spus Dumnezeu acolo, ci cum vrea el să-l înfățișeze, pentru ca să-și ascundă gândurile, să-și acopere păcatele pe care nu vrea să le părăsească și de care nu vrea să se lepede și să se pocăiască. Astfel s-a ajuns la o sută, la o mie, la nu știu câte mii de interpretări ale aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu, fiecare falsificând înțelesul lui după interesul său.

Are Dumnezeu o mie de Biblii? O mie de cuvinte? O mie de adevăruri, câte secte, câte grupări, câte interpretări străine sunt? Nu! Cuvântul lui Dumnezeu este unul. Însă omul, prin șiretenia lui și prin mijloacele lui de amăgire, prin metoda lui vinovată și blestemată de a falsifica Cuvântul lui Dumnezeu și de a-și acoperi gândurile sale, interpretează fals și înfățișează tendențios Cuvântul lui Dumnezeu cel limpede și clar, pentru ca să-și acopere mârșăvia faptelor de care nu vrea să se pocăiască și să-L facă pe Dumnezeu vinovat de propriile sale păcate.

Cel care folosește băutura folosește, pentru justificare și îndreptățire a păcatului său, Cuvântul Evangheliei: „Doar și Mântuitorul a băut la nunta din Cana; doar și Mântuitorul a prefăcut apa în vin; doar și Sfântul Pavel îi spune lui Timotei să nu bea numai apă, ci să folosească și puțin vin; și doar nu spune să nu beți vin; spune să beți, dar să nu vă îmbătați”. Și găsește astfel îndreptățire pentru păcatul de a bea, când Cuvântul lui Dumnezeu spune clar celor credincioși: „Nu puteți bea și paharul lui Dumnezeu, și paharul dracilor”. Nu puteți bea! Care este paharul dracilor? Cel care nu este paharul lui Dumnezeu! Paharul lui Dumnezeu știm că este acela pe care Mântuitorul l-a binecuvântat și l-a întins ucenicilor Săi, zicând: „Beți din acesta toți. Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. Acesta este unicul pahar al lui Dumnezeu. Singurul pahar oferit de Domnul și care este justificat pentru cei credincioși. Paharul de la Timotei era medicament, nu băutură...

Însă omul, obișnuit să-și mintă propriul său cuvânt, minte și cuvintele lui Dumnezeu, deși în atâtea locuri este scris: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit!”. „Nu vă înșelați! Ce seamănă omul, aceea va secera”. „Nu vă înșelați! Numai cine trăiește în neprihănire este neprihănit”. „Nu vă înșelați! Nimic întinat și spurcat nu va intra” acolo. De atâtea ori scrie Cuvântul lui Dumnezeu: „Nu vă înșelați!” .

Nu vă înșelați răstălmăcind Cuvântul lui Dumnezeu și înfățișându-l așa cum ați vrea voi să fie, pentru a vă acoperi păcatele voastre, căci nu-L puteți minți și înșela pe Dumnezeu. Cel mult, vă mințiți și vă înșelați pe voi înșivă. Dacă vreți să mergeți la pierzare, nu folosiți Cuvântul lui Dumnezeu! Mergeți fără el! Dar dacă vreți să mergeți la mântuire, nu-l interpretați tendențios, pentru a vă îndreptăți păcatul.

Nu folosiți Cuvântul lui Dumnezeu răstălmăcindu-l. Ci citindu-l așa cum este scris. Nu vă amăgiți! Pe Dumnezeu nu-L putem înșela. Chiar dacă noi răstălmăcim Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta nu ne va fi spre justificare, spre îndreptățire, ci spre o și mai mare osândă. Pentru că, în loc să fim sinceri și să spunem: „Noi iubim păcatul și dorim să facem păcatul, pentru că nu ne putem despărți de el”, spunem: „Noi iubim păcatul pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne dă voie să-l facem”. Este scris: „Vai ție, celui care torni de-aproapelui tău băutură îmbătătoare în pahar!”. Vei fi și tu silit să bei vinul mâniei lui Dumnezeu.

Și noi trecem pe lângă aceste cuvinte ca și cum ele n-ar fi cuvintele lui Dumnezeu și n-ar fi scrise în Biblia care stă pe masa noastră. De ce? Pentru că ne-am obișnuit și cu Biblia. Ne-am obișnuit s-o avem pe masa noastră și s-o ținem pe dulapul nostru sau chiar în buzunarul nostru. Dar nu trec oare zile și poate săptămâni... dacă nu și mai mult, fără ca noi să deschidem Biblia care stă pe masa noastră? Biblia așteaptă mereu s-o deschidem. Stă pe masa noastră închisă și așteaptă. Dimineața n-avem vreme pentru că suntem foarte preocupați de treburile dimineții: de piață, de serviciu, de celelalte. Biblia așteaptă după piață, după serviciu... După ce venim de la serviciu și de la piață, Biblia așteaptă, dar noi n-avem vreme, pentru că sunt alte treburi, sunt alte ocupații. Chiar dacă nu avem alte ocupații mai deosebite, avem ziar, avem lucru de mână, avem o vecină, avem [de mers] într-o parte și alta și Biblia așteaptă, și Domnul așteaptă, și mântuirea așteaptă după noi.

La adunare mergem târziu, pentru că suntem obosiți. Și terminăm repede, pentru că începe serialul la televizor... Și Biblia așteaptă. Și Domnul așteaptă. Ceasul nostru este mereu cu întârziere: „Mai avem vreme...”. Acuma suntem preocupați de problema asta, mâine de cealaltă și ceasul nostru fals și mincinos ne încredințează că mai avem vreme... mai avem vreme. Până când vine Ziua Judecății; îngerul morții; chemarea lui Dumnezeu: „Gata! A sosit timpul, s-a sfârșit vremea harului, de-acuma începe vremea de după”.

Se spune despre un om că se tot ruga lui Dumnezeu să-i trimită îngerul morții, că el are să se înțeleagă asupra unui lucru cu acest înger. Și s-a tot rugat lui Dumnezeu să-l trimită pe acest înger să se poată înțelege cu el asupra unui lucru foarte important, pe care el are neapărat să-l pună la punct cu acest înger care vine și-i cere sufletul omului când acesta nici nu se așteaptă. Și odată i s-a înfățișat îngerul morții și i-a zis:

- Omule, tu te-ai rugat mereu lui Dumnezeu să mă trimită, că ai să-mi spui ceva. Iată că am venit. Spune ce ai de gând să-mi spui.

- Eu te rog foarte mult ca, atunci când se va apropia timpul să-mi iei sufletul, să mă înștiințezi cu mult timp înainte, cel puțin cu un an, pentru ca să știu eu să mă pregătesc pentru ziua aceea.

- Bine, a zis îngerul, să știi că am să te înștiințez. Și a plecat.

Au trecut anii, omul a început să îmbătrânească: părul la tâmple a început să-i încărunțească, dinții să-i cadă, ochii să i se împăienjenească, durerile să-i vină și în șale, și în picioare, răsufletul să-i fie tot mai greoi, mișcările tot mai grele, durerile tot mai mari. Și într-o zi a apărut îngerul morții:

- Ei, gata! A sosit timpul când să-ți iau sufletul și să plec.

- Păi, zice, stai! N-a fost înțelesul între noi să mă înștiințezi măcar cu un an înainte, ca să știu să mă pregătesc?

- O, zice îngerul, te-am înștiințat cu mulți ani înainte.

- Cum?

- Păi, atunci când perii tăi au început să încărunțească și ochii să ți se împăienjenească, când dinții au început să-ți cadă, răsufletul tău să se îngreuieze, mișcările tale... durerile toate... astea erau înștiințările mele. N-ai înțeles? Dacă n-ai înțeles, vremea s-a sfârșit. Timpul harului tău s-a terminat. Hai!

Și a trebuit să plece plângând și văietându-se.

Câte înștiințări avem noi în Cuvântul lui Dumnezeu! Câte ar fi trebuit să ne mai fi scris și să ne mai fi spus Dumnezeu, ca să ne fie de-ajuns? În atâtea locuri s-a scris: „Să știți că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Că oamenii vor fi așa... așa... așa... Veți vedea semne, cutremure, foamete, războaie, greutăți, boli, necazuri”. Și atât de multe alte înștiințări, pe care, din zi în zi tot mai multe și tot mai grele, le vedem sub ochii noștri. Pe urmă ni s-a spus: „Dragostea se va răci; credința se va pierde; oamenii se vor abate de la adevăr, să asculte istorisiri în-chipuite; își vor da învățături și învățători după poftele lor. Și vor căuta încoace și încolo, vor alerga și vor face tot felul de lucruri neîngăduite. Și, uitând Cuvântul lui Dumnezeu, se vor pierde într-o mulțime de interpretări vinovate”.

Nu vedem noi aceste înștiințări acum? Cum să ne înștiințeze mai mult și mai aspru Domnul? Și totuși, iată că, obișnuindu-ne cu nerespectarea propriului nostru cuvânt, am ajuns să nu mai respectăm și să nu mai înțelegem nici Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul veacului acestuia, rătăcirile de la adevăr, interpretările false, încredințările mincinoase, hristoșii mincinoși, tot felul de profeții înșelătoare în fiecare zi trec pe lângă urechile, pe lângă ochii și pe lângă mințile noastre, ale tuturor. Și noi nu le băgăm în seamă.

Va veni o clipă când dintr-o dată vom vedea Semnul Fiului Omului și pe El venind pe norii cerului. Mulțimea cea de îngeri nenumărați sunând cu trâmbițele (...). Ne vom trezi atunci. Sigur că ne vom trezi toți. Pentru că se vor trezi și morții. Și atunci va începe acel „Vai! Vai!” care nu se va mai sfârși niciodată, pentru cea mai mare parte dintre credincioși (...).

Nu-s așa de mulți ani de când noi am început calea credinței. Eu îmi amintesc foarte bine că atunci când ne-am întors la Domnul așa se predica.

Atunci când ne-am întors la Domnul, noi am văzut adevărata trăire a Evangheliei. Așa o atmosferă de credincioșie, de dragoste, de cutremur sufletesc și de trăire sfântă era între toți frații! Nu era nici cea mai mică deosebire de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu nicăieri, în toată mulțimea zecilor și sutelor de mii de frați, de la o margine a țării la cealaltă. O dragoste, o încredințare, o singură convingere duhovnicească și o singură credință și învățătură erau peste tot. De ce? Pentru că era trăirea cea cutremurătoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Omul își respecta cuvântul său. Începând din clipa când el a pus legământul și când, pe genunchi, în mijlocul adunării, în fața lui Dumnezeu, a spus cuvântul cel adevărat și cutremurător al predării și al legământului său, de atunci fiecare credincios și-a respectat cuvântul său în cel mai cutremurător fel. N-a îndrăznit nimeni să dea o altă interpretare nici unui cuvânt, decât aceea care acoperea realitatea. Fiecare spunea adevărul din inimă. Adică nu spunea un alt adevăr în cuvânt, decât cel pe care îl avea în inimă. Își spunea adevărul din inimă, nu numai că spunea din toată inima adevărul; dar spunea adevărul din inima sa. Nu era în inimă un cuvânt și în gură alt cuvânt. Nu era în inimă un adevăr și în gură un alt adevăr. Oamenii, frații își respectau într-un mod cutremurător de adânc și de sfânt cuvântul lor: cuvântul dat lui Dumnezeu, cuvântul dat Lucrării, cuvântul dat fraților. Și, pentru că-și respectau cuvântul lor, respectau Cuvântul lui Dumnezeu și nu-l interpretau altfel decât așa cum era el realitate și în adevăr.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr”. Pentru că sunt oameni care au putere împotriva adevărului. „Noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, zice el, cum fac unii.” Pentru că unii strică Cuvântul lui Dumnezeu; intenționat sau neintenționat - știe Dumnezeu pe fiecare în ce măsură cu intenție sau fără intenție strică, alterează, interpretează tendențios și înfățișează fals Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu... Dumnezeu are un singur Cuvânt. Și acela acoperă o singură realitate. Și omul trebuie să fie convins că acest Cuvânt e Adevărul, adică e realitatea nealterată, neacoperită, neînjumătățită, nefalsificată. Adevărul și realitatea cele care sunt. Cum spune: „Eu sunt Cel ce sunt”. El este „Cel ce este”. Adică adevărul nestricat. Realitatea cea nefalsificată, cea unică.

Omul are o mie de interpretări, pentru ca să-și ascundă realitatea inimii lui. Și să înfățișeze înțelesul cuvântului diferit de realitatea din inima sa.

Am vorbit despre asta din pricină că oamenii, obișnuindu-se să-și falsifice cuvântul - ca să-și ascundă gândurile prin cuvânt, nu să și le arate -, fac același lucru și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Păcătuind astfel împotriva propriei lor mântuiri, dar și împotriva adevărului lui Dumnezeu. Noi nu ne dăm seama nici de valoarea cea mare a cuvântului, a acestui dar al cuvântului, pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă ca să ne împărtășim unii altora adevărul. Și nu ne dăm seama, din pricina acestui lucru, nici de marea valoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care ne înfățișează, din partea Lui, adevărul.

Cum însă noi falsificăm cuvintele noastre fără scrupul, fără teamă, fără cinste, fără rușine, fără groază, am început să falsificăm și cuvintele lui Dumnezeu. Și, folosind falsificarea propriilor noastre cuvinte în folosul nostru firesc, lumesc și vinovat, folosim și falsificarea cuvintelor lui Dumnezeu tot în acest folos. Pentru a ne justifica neascultarea, pentru a ne îndreptăți păcatul, pentru a ne acoperi nelegiuirile, pentru a ne salva interesele noastre, fără să ne gândim la consecințele îngrozitoare ale morții care ne pândește în urma acestui păcat.

Iată dovada acestor lucruri: atâtea felurite interpretări ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ale aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu. Iată dovada dezbinărilor, tulburărilor, neînțelegerilor, fracțiunilor, partidelor dintre credincioși! Nu versetele Domnului, nici adevărul Lui dezbină. Păcatul dezbină! Și păcatul începe de acolo de unde noi folosim cuvântul pentru a ascunde gândurile noastre și pentru a falsifica gândurile lui Dumnezeu în folosul păcatului nostru. Și, mergând pe această cale a păcătuirii împotriva lui Dumnezeu, ajungem din ce în ce tot mai departe, fără să ne dăm seama ce lucru îngrozitor și ce păcat mare este acesta.

Este scris: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este lumină, avem părtășie unii cu alții. Și sângele Lui ne curățește de orice păcat”. Deci este un „dacă” la începutul acestora, o condiție. „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este lumină”: deci nici un rabat de la umblarea în lumină. Cum a umblat Hristos, așa trebuie să umbli în lumină, adică în curăție, în nevinovăție, în ferirea de păcat. Astea-s condiții ale lui Dumnezeu! Ale Cuvântului celui veșnic și sfânt al lui Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină, după modelul Lui, după exemplul Lui, după felul Lui... căci este scris: „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus”. Nici un rabat nu-i aici. Pentru că [de asemenea] este scris: „Să nu vă înșelați, nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care trăiește în spurcăciune și-n minciună”. În spurcăciune lăuntrică și-n minciuna prefăcătoriei în afară. Într-un adevăr și o realitate ascunsă înăuntru și-ntr-o interpretare și-ntr-o înfățișare falsă arătate în afară.

Când am venit la Domnul, așa am înțeles Cuvântul. Când am ascultat cuvântul sfânt al sfinților înaintași ai noștri care au trăit în sfințenie Cuvântul lui Dumnezeu (Părintele Iosif, fratele Marini, ceilalți frați ai noștri), aceștia au trăit într-o cutremurătoare sfințenie Cuvântul lui Dumnezeu. În înfrânare, în evlavie, în răbdare, în tăcere, în rugăciune, în lacrimi, în jertfe, într-un chip cutremurător al trăirii personale și permanente în această sfințenie a Cuvântului Sfânt. Așa valoare, așa nivel, așa frumusețe a avut Evanghelia pe care am auzit-o noi și care ni s-a vestit nouă.

Pe temelia Jertfei lui Hristos, așa jertfe frumoase și sfinte au zidit înaintașii noștri. Ei au putut spune așa cum a zis Sfântul Apostol Pavel că: ,,... prin suferințele mele, împlinesc ceea ce mai lipsea suferințelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica”. Oamenii aceștia au trăit așa o viață de adâncă predare și de o valoare înaltă în Evanghelie cum cere Hristos. În așa fel a fost jertfa lor de curată, încât ea s-a încadrat și s-a sudat, și s-a lipit, și s-a închegat armonios și divin cu Jertfa lui Hristos.

Ca un preț răscumpărător și ca o garanție minunată la temelia și la sudarea continuării vieții Bisericii în Hristos.

Așa temelie a avut Biserica. Așa jertfe au [dat] înaintașii noștri, încât ele s-au sudat etern și divin cu Jertfa Mântuitorului nostru, întregind astfel prețul răscumpărător și garanția mântuirii noastre. De aceea, pe temelia care a fost Hristos, despre care spune la 1 Corinteni 3, care a fost pusă și care nu mai poate fi schimbată, fiecăruia ni s-a atras atenția cum zidim și ce zidim pe această temelie. Nu numai cum vorbim; nu numai ce adevăruri și ce interpretări aducem Cuvântului lui Dumnezeu, ci și cum trăim noi înșine acest Cuvânt.

În scrierile sale, Sfântul Evanghelist Luca scrie așa:,,... despre tot ce a început să facă și să propovăduiască Iisus”. Întâi să facă, apoi să propovăduiască. Pentru că El întâi a vrut să fie, apoi să facă. Întâi să fim, apoi să facem ni s-a cerut și nouă.

...,,Pe temelia care a fost pusă.” Nu numai felul în care trebuie să zidim, ci și materialul cu care zidim are cea mai mare importanță. Dacă nouă ni se cere să avem în noi înșine acel material de durată și de valoare care este închipuit de aur, argint și pietre scumpe, are foarte mare importanță apoi și felul cum zidim acest material. Adică întâi să fim, să avem valoarea, durata și prețul cel frumos a ceea ce este etern și frumos înaintea lui Dumnezeu și după aceea și felul cum trăim și cum lucrăm, în privința aceasta, ni se cere să-l avem potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce am vrut eu să spun cu aceasta: că urmările nefericite pe care le vedem astăzi în adunările credincioșilor - [ale celor] așa-ziși credincioși -, în Lucrarea lui Dumnezeu, în Lucrarea Oastei (că n-avem nimic de-a face cu cei din afară; pe aceia îi va judeca Dumnezeu; dar datoria noastră este să judecăm ceea ce este înăuntrul nostru, pentru că avem porunca aceasta, și să ne îndemnăm unii pe alții la dragoste și la fapte bune), realitatea de astăzi, care contrastează atât de izbitor și de îngrozitor de diferit cu realitatea de la început, trebuie să o limpezim între noi.

Dacă adunări ale acelorași suflete care poartă același nume, care susțin că au aceeași învățătură, care pretind că au aceeași credință sunt totuși diferite, despărțite, dezbinate, împărțite, fracționate, învrăjbite, cauza nu-i Cuvântul lui Dumnezeu, nici versetele Domnului. Cauza este păcatul. Cauza este răul care a intrat, în primul rând, în felul de a fi, apoi în felul de a face. Nu mai suntem cum trebuie să fim și nu mai facem cum trebuie să facem. Și acest lucru nu este, în primul rând, un rău pentru Dumnezeu. Ci este, în primul rând, un rău pentru noi înșine. Nu pe Dumnezeu Îl înșelăm. Nici Cuvântul și adevărul Său nu-l putem strica, pentru că el este garantat de Dumnezeu și El Însuși are grijă de Cuvântul Său. Dar propria noastră mântuire ne-o pierdem sigur. Și pe noi ne înșelăm sigur. Și noi, îndreptând și îndrumând pe alții să meargă spre Împărăția lui Dumnezeu, Prin felul acesta arătăm sigur că mergem spre împărăția diavolului. Arătând altora drumul spre cer, noi mergem sigur spre iad.

Fraților, să nu ne înșelăm. În felul acesta, mergem sigur spre iad. Și cuvântul din seara aceasta ne va fi, în Ziua Judecății, un martor acuzator de neînlăturat. Mergem sigur spre iad în felul acesta, crezând că putem să-I slujim și lui Dumnezeu, și lui mamona; crezând că putem merge pe urmele lui Iisus și cu lumea și cu păcatul, și cu Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre; crezând că astfel putem să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu și să facem parte din ceata sfinților, a martirilor, a mucenicilor, care-I cântă lui Dumnezeu pe marea de cristal, legănând finici veșnici, cu harfele de aur în mâini. Oamenii aceștia sunt cei de la Evrei 11 , despre care este scris:,,... ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile stâncilor. Au suferit, au flămânzit, au fost chinuiți, bătuți, omorâți, tăiați în două cu ferăstrăul”.

Sfântul Apostol Pavel spune așa.:„...că parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai disprețuiți de pe lumea aceasta. Până în ziua de astăzi umblăm goi, flămânzi, din loc în loc”. Cine-i gol și flămând, și umblă din loc în loc? Cerșetorul. „Flămânzi, goi, umblăm din loc în loc. Când suntem batjocoriți, ne rugăm. Când suntem prigoniți, răbdăm. Când suntem disprețuiți, suferim. Până în ziua de astăzi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”.

Asta a fost viața și trăirea martirilor, mucenicilor, sfinților care cântă acum pe marea de cristal. Cu ei vrem noi să fim, fraților?! Între ei credem noi că vom ajunge? Cu televizorul?... Cu desfrâul?... Cu îmbuibarea de mâncare și băutură? Cu tot felul de lucruri neîngăduite? Nu ținem seama de post, nu ținem seama de rugăciune, nu ținem seama de sărbătoare... Mâncarea-i îmbelșugată, plapuma-i caldă... păcatu-i lângă noi... și ne desfătăm. La ce am renunțat noi, din dragoste de Dumnezeu? Ce am părăsit noi, ce am suferit, ce am răbdat noi pentru Hristos? Ca să avem pretenția și speranța că vom ajunge acolo. Ba încă să-i învățăm și pe alții cum se poate ajunge în Împărăția lui Dumnezeu! (...)

„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este lumină, avem părtășie unii cu alții și sângele lui Hristos ne curățește.” Dacă n-avem părtășie, nu umblăm în lumină și nici sângele lui Hristos nu ne mai curățește. (...)

Eu m-aș fi bucurat să putem sta mai mult împreună. Aș fi dorit să putem sta la această masă rotundă, fiecare să spună, fiecare să asculte și poate că undeva ne-am fi putut întâlni frumos cu toții în același loc. Nu numai „laolaltă”, ci și „împreună”. Nu numai trupește întâlniți, ci și sufletește. Și de-aici încolo, cel puțin din două adunări, să nu mai fie două. Să fie măcar una. Dacă nu pot fi din patru una, cel puțin din cele două, care-s surori mai apropiate. Că, dacă cineva se desprinde de părtășie și nici nu vrea să înțeleagă, și nici nu dorește să asculte, ci o ia de unul singur și se duce cum îi place lui, aceluia nici Domnul nu-i mai pune condiții. Dacă nu vrea să asculte, ducă-se, facă, zică... predice, cânte, umble, laude... umble cum vrea!

Dar dacă vrea cineva și simte dorința să fie după voia lui Dumnezeu, pe aceia îi rugăm în Numele lui Dumnezeu - fără să ne mai judecăm unii pe alții, fără să tot dezgropăm morți care put, fapte din trecut pe care le-am interpretat după cum am vrut, dându-le gravitatea sau importanța, sau neimportanța care ne convenea - să pornim de-aci, de la baza aceasta: Și, de-aici înainte, adunați-vă. Dați-vă toate silințele să vă vedeți fiecare, să ne vedem fiecare propria noastră vină.

Am fost cu frații... și-i judecau pe tineri. Un frate bătrân îi judeca pe tineri:

- Ați văzut tinerii aceia că nici nu-și făceau cruce. Sunt dintre frați, copii de-ai fraților. Și copiii oamenilor lumești își făceau cruce la biserică, și ei nu-și făceau cruce”. Și îi judecau pe tineri. Și am zis:

- Bine, frate, dar oare de păcatele acestor tineri dumneata ești nevinovat? Noi suntem nevinovați? Noi, bătrânii. Dacă ei se poartă necuviincios, n-avem noi oare, pentru purtarea lor, vreo vină, vreo parte de vină fiecare? Sfântul Apostol spune așa: „Cine cade și eu să nu ard? Cine este slab și eu să nu fiu slab?”. Omul cu adevărat nevinovat se consideră de vină și vinovat de căderea oricui: „Poate că el n-ar fi căzut, dacă eu m-aș fi rugat mai mult, dacă aș fi mers mai cu dragoste și aș fi vorbit mai cu lacrimi cu el”.

A venit, nu de mult, la mine un frate de undeva de departe, de prin Bucovina. Și a început s-o judece pe mama sa, spunând:

- Uite, acuma e pe moarte. Spune, frate, să-i mai fac vreo înmormântare la mama cu frații, când ea tot timpul, toată viața numai împotriva Lucrării a fost? Numai împotriva adunărilor, numai împotriva fraților. Niciodată n-a iubit Lucrarea Domnului; niciodată n-a iubit Cuvântul lui Dumnezeu...

Și o judeca pe mama lui, care era pe patul de moarte. Și se îndoia dacă el mai are datoria să o îngroape cu frații și să-i facă o înmormântare frățească, M-am uitat cu lacrimi la el și am zis:

- Frate, dumneata ești credincios? O judeci pe mama... Dar de faptul că mama dumitale a fost străină de Domnul și că a urât adunarea, și că nu i-a iubit pe frați, oare nu cumva ai o mare vină chiar dumneata? Nu-i nici o mamă care să nu-și iubească copilul ei. Și când copilul îi înfățișează cu dragoste mamei un cuvânt și cu lacrimi un adevăr, eu cred că nu există mamă căreia să nu i se înmoaie inima, să nu primească de la copilul ei acest cuvânt. Ești chiar nevinovat dumneata de starea în care a trăit și în care moare mama dumitale? Gândește-te!

Și a trebuit să-i vorbesc cu lacrimi despre datoria lui față de mama lui; datoria lui de om credincios față de mama lui, o femeie necredincioasă. Și atunci a zis:

- Da, frate... recunosc... eu n-am fost cum trebuia să fiu față de mama mea.

Și atunci s-a lămurit problema ce trebuia să facă el, măcar mai departe acum, în împrejurarea aceasta... dacă se mai putea face ceva, că nu știa sigur dacă o mai găsește în viață când se întorcea înapoi.

Eu cred că, în toată starea aceasta, fiecare dintre noi ar trebui să ne vedem propria noastră vină. Și să nu acuzăm nici pe unul, nici pe altul.

„Din cauza mea lucrurile au ajuns rău. La această măsură de răutăți și de amărăciune eu am contribuit atât de mult.” Și, dacă fiecare, în fața Domnului, ne vom recunoaște partea noastră de vină... Poate că n-am făcut toți rău; dar toți n-am făcut atâta bine cât trebuia. Nu ne-am rugat atât de mult, nu ne-am apropiat atât de cald, n-am răspuns așa de frumos, n-am iertat atât de repede și atât de mult cât trebuia.

Sunt în viața noastră încă păcate la care ținem. Să nu mai ținem la păcate! Să le osândim. Că oricât de frumos nume i-am pune noi diavolului, el tot diavol e. Oricât de nevinovat nume i-am pune păcatului, el tot păcat este. Noi ne putem înșela pe noi, numind un păcat cu nume mai acceptabil și mai nevinovat, dar nu-L putem înșela pe Dumnezeu.

Ce numește Domnul păcat, păcat este. Ce numește Domnul rău, rău este. Și noi ne înșelăm când numim binele rău și răul bine. Dar dacă avem lumina lui Dumnezeu și dorința sinceră a mântuirii noastre, nu vom schimba valorile și nu vom inversa lucrurile. Ci vom spune răului rău, chiar dacă ne osândește pe noi înșine. Și vom spune binelui bine, chiar dacă binele acesta este de partea aceluia care este adversarul nostru. Pentru că adevărul este adevăr fie că vrem să-l recunoaștem, fie că nu. Dar dacă cineva este din Dumnezeu, acela îl iubește chiar și când este împotriva lui. Fiindcă aceasta este singura noastră salvare și mântuire.

Noi va trebui să plecăm. Noi lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să lucreze. Frățiile voastre sunteți aici. Aveți posibilitatea să vă mai întâlniți și doi cu doi, și trei cu doi, și unu cu ceilalți și... fiecare în grupuri mai mari sau mai mici. Adunați-vă! Nu vă despărțiți. Adunați-vă și laolaltă, și împreună. Și vorbiți, vorbiți... Mai mult rugați-vă. Până când veți simți că puteți să vă îmbrățișați cu dragoste și că puteți merge împreună, simțind că împreună cu noi este cu adevărat și Domnul, Care binecuvântează gândurile și umblările noastre, pentru că va vedea în inima noastră sinceritatea gândurilor și curăția dorințelor, în ce privește împlinirea voii Sale. Pentru că numai în felul acesta ne putem mântui.

Scoateți păcatul și toate sursele de păcat și din .inimă, și din casă. E mai bine. Decât să ne scoată ele din Împărăția lui Dumnezeu, mai bine să le scoatem noi mai curând din inima noastră. Că degeaba le scoatem din casă, dacă nu le scoatem din inimă. Și degeaba ne vorbim noi frumos acum unii altora. Dacă nu ne despărțim de păcat, ne vom despărți curând iarăși de frați. Numai când te desparți de păcat te poți uni cu Domnul și cu frații. Dacă nu ne despărțim de păcat, păcatul ne desparte și de Dumnezeu, și de frați. Nu putem să mergem în Împărăția lui Dumnezeu cu dragostea lumească, cu lucrurile lumești, cu împlinirea dorințelor lumești și cu a poftelor lumești. Ceva trebuie să părăsim. Ceva trebuie să lepădăm. De ceva trebuie să ne despărțim: ori de păcat, ori de credință; ori de sursele de păcat, ori de sursele mântuirii. Că nu le putem împăca. Și chiar dacă ne închipuim că le putem, ne înșelăm singuri. De ce să ne înșelăm singuri?

Știți fiecare ce aveți de făcut, dacă vreți.

Noi lăsăm acest cuvânt al lui Dumnezeu să lucreze. Și știm că el va lucra.