El însuși știa ce este în om
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 7
Meditație a fratelui Traian Dorz la Evanghelia după Ioan, capitolul 2, versetul 25
„Și n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuși știa ce este în om”.(Ioan 2, 25)
Că Biblia este Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și nu o istorie omenească, o dovedește și faptul că ea este nepărtinitoare. Nu apără pe nimeni pe nedrept și nici nu osândește pe nedrept, de asemenea, pe nimeni. Dacă un necredincios a făcut binele, iar un credincios răul, Cuvântul lui Dumnezeu nu-l laudă pe credincios, ci pe celălalt. Dacă un credincios a făcut păcatul, iar un păgân a arătat virtutea, Cuvântul lui Dumnezeu nu-l osândește pe păgân, ci pe credincios. Și nu-l laudă pe credincios numai pentru că este credincios, chiar dacă păcătuiește, ci îl laudă pe păgân, dacă este cu adevărat om de virtute, chiar dacă este păgân.
Dacă un om credincios îl asuprește pe un om necredincios pe nedrept, Biblia nu-l îndreptățește pe cel credincios, ci îl osândește pentru asuprire nedreaptă.
Dacă un împărat credincios jefuiește pe un sărac cinstit, Biblia îl osândește pe jefuitor, chiar dacă este un împărat credincios.
Dacă un popor credincios nedreptățește pe un popor necredincios, Dumnezeu ia totdeauna partea celui nedreptățit, pedepsind nedreptatea, chiar când cel care face nedreptatea este un popor al Său.
De aceea Biblia nu este istoria poporului evreu, cum ea nu este nici istoria poporului creștin. Fiindcă orice istorie omenească este nedreaptă cu alții și părtinitoare cu cel care o scrie. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici nedrept cu nimeni, nici părtinitor cu nimeni, ci el spune numai adevărul despre toți, atunci acesta este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.
Istoriile popoarelor și le scriu mai marii acestor popoare, pentru a se lăuda pe dânșii, a-și lăuda vitejia și cuceririle lor și pentru a-i înjosi pe cei vrăjmași și potrivnici cu ei. De aceea nici o istorie nu este nepărtinitoare. Nici în întregime cinstită nu este nici una. Mai marii pământului poruncesc să se scrie istoria după placul lor, nu după adevăr. De aceea istoriile neamurilor tac nenumărate adevăruri și spun nenumărate minciuni. Acopăr nenumărate fapte de ură, de crimă, de fărădelege, dar laudă nenumărate binefaceri care nu s-au făcut niciodată.
Toate istoriile omenești sunt părtinitoare față de prieteni și nedrepte față de potrivnici.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este așa. El este unic și total adevărat. De aceea El spune drept și cinstit despre oricine, atât despre cel cu inima curată, cât și despre cel cu cugetul necurat, fără a adăuga nimic la adevăr și fără a scădea nimic din el. Fiindcă Dumnezeu Hristos, Cuvântul cel Sfânt, cunoaște ce este în om, nu numai ce iese din gura sa. Cunoaște și ceea ce ascunde omul, nu numai ceea ce vrea el să arate.
În fața oamenilor care nu ne cunosc inima sau nu ne cunosc comportarea noastră în ascuns sau purtarea noastră în lăuntrul familiei noastre, pot avea uneori crezământ vorbele noastre mari despre credință sau despre neprihănire, sau despre bunătate, blândețe, iertare, iubire. Pot avea crezare predicile noastre uneori chiar cu lacrimi; și istorioarele noastre chiar duioase și mișcătoare pot avea crezare. Pot avea crezare iscusitele noastre interpretări biblice sau gesticulările noastre pretențioase și mândre.
Dar ce preț au ele oare în fața lui Dumnezeu? Și ce încredere poate să aibă El într-un credincios care poate predica frumos la alții despre iubirea de-aproapelui, iar el acasă nu mai poate suferi pe fratele său bolnav care n-are nici unde să se ducă; sau n-o poate răbda pe sora lui neputincioasă care nu mai are pe nimeni? Ci îi alungă în drum, e gata să-i arunce în stradă, ca să se ducă unde vrea. Dar unde să se mai ducă ei? Fără ca el să se gândească la Cuvântul: „Judecata va fi fără de milă pentru acela care n-a avut milă” de aproapele și de fratele său.
Ce preț mai poate avea oare în fața lui Dumnezeu predicile de zeci de ani de zile ale unui credincios lăudat și încrezut care își alungă-n drum pe soțul fiicei lui sau pe soția fiului său, numai pentru că nu-i poate aduce-n casă, după munca sa, mai mulți bani, să se sature și el? Ca omul cel mai lumesc... fie chiar și pe nedrept; și nu se îngrozește de cuvântul care spune: „Cutremurați-vă și nu păcătuiți”, căci „judecata va începe de la casa lui Dumnezeu”.
Ce preț mai poate avea în fața lui Dumnezeu credința, așa-zisa credință a unor oameni care ieri au fost frați cu unii, iar astăzi sunt cu alții? Ieri au învățat într-un fel, iar astăzi învață în altul. Ieri au mers dincoace, iar astăzi merg dincolo. Ieri au fost cu o soție sau cu un soț, iar astăzi sunt cu alta sau cu altul, fără să se înspăimânte de cuvântul care spune: „Nimic întinat nu va intra acolo, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună”.
O, suflete fățarnice, pe Dumnezeu nu-L puteți înșela! Nu uitați că „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera”. Cine seamănă în Duhul v-a secera prin Duhul viața veșnică. Dar cine seamănă în firea pământească lucrurile firii pământești, trăirea firii pământești, umblarea firii pământești, pofta firii pământești, acela v-a secera din firea pământească: putrezirea, focul, osânda.
Dumnezeu nu se uită la fața omului neprihănit, nici la a acelui păcătos, ci la inima lui.
Neprihănit este numai cine trăiește neprihănirea; iertare va afla numai cel care iartă totul; bunătate va afla la Dumnezeu numai acela care seamănă totdeauna bunătate spre toți. Pentru că nu cel ce zice „Doamne, Doamne” va intra în împărăția lui Dumnezeu, ci acela care face voia Tatălui ceresc.
Să spunem aceste lucruri de data asta nu altora, ci nouă înșine și alor noștri.
Să înțeleagă aceste cutremurătoare avertismente acum nu alții, ci chiar noi! Noi, aceia care de zeci de ani am avut numai gura deschisă, spre a predica altora despre mântuirea lui Dumnezeu și despre voia Lui și ne-am lăudat că suntem credincioși și pocăiți, dar nu am trăit noi înșine în adâncul inimii noastre și n-am crezut noi înșine în adâncul cugetului nostru ceea ce am spus altora.
De data aceasta să avem urechile deschise și nu numai gura, spre a putea înțelege noi înșine, pentru noi, ceea ce ne înștiințează Cuvântul cel nepărtinitor și drept al lui Dumnezeu. Ca să n-ajungem și noi în cumplita împietrire pierzătoare a acelora cu care se încheie acest sfânt și cutremurător capitol al Evangheliei după Ioan.
Căci dacă am ajutat la mântuirea multora care au crezut auzind de la noi Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi oare într-adevăr înspăimântător de trist și de dureros ca tocmai noi înșine să ne pomenim pierduți și alungați din fața mântuirii lui Dumnezeu ca unii care am făcut minuni, ne-am lăudat că am stat la masă în fața lui Dumnezeu, dar am lucrat în adâncul inimii noastre și în intimitatea noastră fărădelegea?
O, frații mei, să ne cutremurăm în fața acestui avertisment puternic. Și pe noi înșine să ne cercetăm, pe noi înșine să ne cercăm, să recunoaștem dacă este Hristos sau nu este în noi, spre a nu fi lepădați.
O, preadrept și preaadevărat Dumnezeul și Mântuitorul nostru, pe Care nimeni nu Te poate înșela și de Care nimic nu poate fi ascuns!
Tu, Care ai ochii mai pătrunzători ca para focului și cuvântul mai ascuțit ca sabia cu două tăișuri, Te rugăm, ai milă și de noi și pătrunde-ne tăios și aprins adâncul inimilor noastre mai învârtoșate adesea și mai vinovate decât a tuturor altora. Operează Tu însuți, Doamne, cu milă, dar cu necruțare acolo, scoțând tot răul pe care noi l-am mustrat la alții.
Pe noi înșine cercetându-ne, să ne întoarcem cu adevărat la Tine, îndreptându-ne după voia Ta; și să recunoaștem sincer că așa cum suntem Tu nu mai poți fi în noi și nici noi în Tine.
Pentru că Tu nu poți locui la un loc cu păcatul și nu poți conviețui cu fărădelegea. Dacă Te-ai folosit de noi, Doamne, spre mântuirea altora, nu ne lăsa pe noi să fim pierduți. Ci trece-ne, dacă este nevoie, din nou, și mai zguduitor, prin adevărata naștere din nou, înnoindu-ne legământul nostru și dovedindu-l cu adevărată pocăință, însoțită de fapte vrednice de numele Tău și de numele nostru [prin care vrem să arătăm] că suntem credincioși. Amin.