Evanghelia de duminică: a fiului ce mort era şi a înviat (2)

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a venit în fire, şi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit (Luca 15, 11-32).

O, ce minunată este această Evanghelie a fiului pierdut! Doară nici o altă Evanghelie nu arată omului aşa de lămurit calea mântuirii sufleteşti. Ca într-o oglindă se vede în această Evanghelie viaţa omului şi ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: întoarceţi-vă păcătoşilor la Dumnezeu!

Prin 3 stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi ieşind din casa lui, şi-a prădat averea alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său, iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din Evanghelie, rupem şi noi legătura cu Tatăl ceresc, de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea ce ne-a dat-o Tatăl ceresc.

O, în câte chipuri şi feluri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie omule ţi-a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti mintea şi înţelepciunea punându-le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrânări; ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu îţi risipeşti averea în pofte şi plăceri, în loc să o faci fântână de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi. Sunt multe căile şi felurile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl ceresc - şi toate căile duc acolo unde a ajuns fiul din Evanghelie: la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând şi zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului: când apuci pe calea răului, cazi tot mai jos şi mai jos, până când ajungi sluga diavolului şi te pogori în rând cu dobitoceştile patimi. Când ajungi pe căile răutăţilor, păcatul îţi rupe zi de zi haina sufletului, până când ajungi un suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele.

Fiul din Evanghelie ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Un pas poate îi mai trebuia - şi ar fi fost pierdut. Mulţi ajung şi dintre oameni la această decădere a fiului pierdut şi mulţi - cei mai mulţi - nu se opresc în loc, ci merg înainte la pieire, unii se spânzură, pe alţii îi mănâncă bolile şi moartea, iar pe alţii îi înghit temniţele. Sărmanii! Aceştia nu se mai întorc niciodată la casa de unde au plecat şi la tatăl care-i aşteaptă. Fiul din Evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit în loc, tocmai când ajunsese la marginea prăpastiei.

Şi-a venit în fire, zice Evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorţeală, ca dintr-un somn de moarte şi văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: mă voi scula din această stare ticăloasă şi mă voi duce la tatăl meu. Aici e şi începutul mântuirii tale sufleteşti, iubite cititorule. Să-ţi dai mai întâi seama cu groază în ce stare ticăloasă te-a dus păcatul. Să te înspăimântezi de această stare de pieire şi să ieşi numaidecât din ţara păcatelor, aşa cum a făcut fiul din Evanghelie. Mulţi arată părere de rău pentru păcate, ba şi plâng pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căinţă n-ajunge nimic.

Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul cel ce-şi prădase averea, ba încă şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel ce era mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat. Asta înseamnă că Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească şi pe noi, oricât de păcătoşi am fi. O, ce veste bună ne spune această Evanghelie! Oricât de păcătos ai fi tu cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise. Un păcătos s-a întors la Domnul - şi uitaţi-vă ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă şi Tatăl aleargă în calea lui. Cerul şi pământul împreună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos ce se întoarce la Dumnezeu. Chipul de alături este, dragă cititorule, icoana şi oglinda prin care vedem mila şi bunătatea Tatălui ceresc. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, Se bucură Tatăl ceresc. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10).

Tu, dragă cititorule, când citeşti aceste rânduri, poate eşti undeva departe în calea rătăcirii şi a pieirii. Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu. Pleacă şi te întoarce la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate. Fiul cel pierdut n-a aşteptat până să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci Tatăl ceresc te aşteaptă cu haină nouă şi cu inel nou, pentru a începe o viaţă nouă.

Vino acasă, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pustiire în care rătăceşti! Vino acasă, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.

Vino dragă suflet rătăcit şi căzând înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu: Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta... mulţi ani am trăit fără Tine... averea ce mi-ai dat-o am risipit-o... vin acasă flămând, prăpădit şi zdrenţăros... primeşte-mă Doamne, iartă-mă Doamne...

Când astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar în viaţa ta se pogoară un dar, o putere, o binecuvântare şi o schimbare pe care n-ai avut-o şi n-ai cunoscut-o.

Iosif Trifa.