Evanghelia de duminică: a vameșului și fariseului

Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, și altul vameș. Fariseul sta în picioare, și a început să se roage în sine astfel: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. Vameșul sta departe, și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, și zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit, decât celălalt. Căci oricine se înalță, va fi smerit; și oricine se smerește, va fi înălțat (Luca 18, 10-14).

Evanghelia de duminică pune înaintea noastră doi oameni, ca să ne uităm la purtările lor și să luăm învățătură de la ei. Vameșul își dusese păcatele la biserică și s-a așezat cu ele rușinat acolo înapoi lângă ușă și le stropea cu lacrimile părerii de rău.

De la el să învățăm smerenie și căință pentru păcatele noastre. Fariseul ajungând la biserică, deschide larg ușa și intră tropotind, ca toată lumea să afle că a sosit și el. În loc de rugăciune, începe a se lăuda și a huli pe aproapele. Din purtarea lui să învățăm a ne feri de păcatul trufiei.

Smerenia este temelia vieții creștinești, iar temelia smereniei este cunoașterea păcatului și căința pentru păcat. Nimic nu-l poate smeri pe om așa tare ca păcatul și cunoașterea lui, zice sf. Ioan Gură de Aur. Cel ce păcătuiește trebuie să se umilească ca un deznădăjduit, ca unul ce nu mai are curaj, ca un osândit, ca unul ce numai prin milă poate fi mântuit, ca un netrebnic și vrednic de mii de pedepse... dacă pururea vei avea în cugetul tău păcatele făcute, niciodată nu vei cleveti, nu vei bârfi, nu vei cugeta lucruri mari despre tine, nu vei cădea iarăși în ele, iară despre cele bune vei fi încă mai aprig (sf. Ioan Gură de Aur).

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în fața lui Dumnezeu, el nu zicea: Doamne iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac. Nu zice nici măcar așa: Doamne mulțumescu-Ți că m-ai ajutat să fac asta și asta. Ba încă mai mult decât atât, el se laudă pe el și hulește pe aproapele. Nu așa face însă vameșul. Acolo după ușa bisericii el stă cu sufletul smerit în fața lui Dumnezeu și zice: Dumnezeule sunt un păcătos, un mare păcătos, sunt cel mai mare păcătos. Păcatul mă apasă, mă chinuie, mă doboară... mă înec... Fie-Ți milă Doamne de mine. Ridică-mă, scapă-mă, ajută-mă. În clipa aceea vameșul s-a mântuit.

Evanghelia ne spune că vameșul își bătea pieptul său. Prin asta el voia să spună că acolo în pieptul său, în inima sa, simțește taina și pricina păcatului și nu în cap sau în altă parte. Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele vameșului, ci S-a uitat în inima lui și aflând-o smerită și înfrântă, S-a îndurat de el în a Sa iubire de oameni - zice sf. Ioan Gură de Aur. Tot așa și pe fariseu, mândria din inima lui îi înfoia burta și îi căsca gura să se laude pe sine și să hulească pe alții. Tot așa și tu, cititorule, în inima ta te cercetează să afli de este sănătoasă ori bolnavă. Coboară-te în grădina inimii tale și smulge din ea neghina cea rea a diavolului: răsadul mândriei, ca să poată crește în locul ei floarea cea frumoasă a smereniei.

O, ce păcat urât este mândria, când ne gândim că Mântuitorul și viața Lui e cea mai grăitoare pildă de smerenie! Învățați de la Mine, - zicea Mântuitorul - căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre (Matei 11, 29). Un învățat creștin zicea: eu cunosc pe creștinul adevărat din felul cum umblă, din ținuta ce o are în mers, în vorbă, în fapte; de are smerenie în vorbe și în fapte, a aflat pe Mântuitorul, dar de nu are smerenie, trăiește o viață mincinoasă de creștin.

Toate Scripturile ne spun că trufia este începutul și răsadul tuturor păcatelor (Sirah 3, 27). Prin mândrie a intrat păcatul în lume, pentru că Dumnezeu l-a făcut și pe Satana o făptură bună, dar mândria a intrat în el și l-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor.

Cu mândria s-a apropiat diavolul și de Adam, îndemnându-l să se facă și el asemenea lui Dumnezeu (Geneza cap. 3) și tot cu mândria pescuiește și azi Satana pe cele mai multe suflete. Smerenia este căruța care ne ridică la cer. Toată nevinovăția noastră, toate ostenelile, toată truda și faptele noastre, oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruța trufiei, se răstoarnă și nimica s-alege de ele. Temelia cea de piatră a vieții noastre este smerenia. Tot cel ce nu zidește pe această temelie, clădește în vânt (sf. Ioan Gură de Aur). Precum mândria este izvorul răutăților, așa smerenia este începutul faptelor bune. Ai tu, cititorule, această temelie, acest izvor al unei vieți de creștin adevărat?

Iosif Trifa.