Evanghelia de duminică: a fiului ce mort era și a înviat (2)

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, și a plecat într-o țară depărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele, pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Și-a venit în fire, și a zis: Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și s-a sculat, și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget, și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut, și a fost găsit. Și au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi, și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine. El s-a întărâtat de mânie, și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară, și l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani, și niciodată nu ți-am călcat porunca, și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit (Luca 15, 11-32).

O, ce minunată este această Evanghelie a fiului pierdut! Doară nici o altă Evanghelie nu arată omului așa de lămurit calea mântuirii sufletești. Ca într-o oglindă se vede în această Evanghelie viața omului și ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: întoarceți-vă păcătoșilor la Dumnezeu!

Prin 3 stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl și ieșind din casa lui, și-a prădat averea alunecând tot mai mult în ticăloșie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii și s-a întors înapoi la tatăl său, iar a treia stare a fost iertarea și bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trece și viața noastră cea sufletească. În chipul și asemănarea fiului din Evanghelie, rupem și noi legătura cu Tatăl ceresc, de câte ori păcătuim și apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în brațele poftelor și păcatelor, atunci începem și noi să prădăm averea ce ne-a dat-o Tatăl ceresc.

O, în câte chipuri și feluri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ție omule ți-a dat Dumnezeu minte și înțelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufletești, dar tu îți risipești mintea și înțelepciunea punându-le în slujba păcatelor, în silința de a înșela și a minți pe Dumnezeu și pe aproapele tău. Ți-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipești în beții, chefuri și desfrânări; ți-a dat Dumnezeu avere și bani, dar tu îți risipești averea în pofte și plăceri, în loc să o faci fântână de milă și milostenie pentru cei săraci, bolnavi și neajutorați. Sunt multe căile și felurile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl ceresc - și toate căile duc acolo unde a ajuns fiul din Evanghelie: la ticăloșie trupească și sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând și zdrențăros. Aceasta e și azi însușirea păcatului: când apuci pe calea răului, cazi tot mai jos și mai jos, până când ajungi sluga diavolului și te pogori în rând cu dobitoceștile patimi. Când ajungi pe căile răutăților, păcatul îți rupe zi de zi haina sufletului, până când ajungi un suflet chinuit și zdrențuit de patimi rele.

Fiul din Evanghelie ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Un pas poate îi mai trebuia - și ar fi fost pierdut. Mulți ajung și dintre oameni la această decădere a fiului pierdut și mulți - cei mai mulți - nu se opresc în loc, ci merg înainte la pieire, unii se spânzură, pe alții îi mănâncă bolile și moartea, iar pe alții îi înghit temnițele. Sărmanii! Aceștia nu se mai întorc niciodată la casa de unde au plecat și la tatăl care-i așteaptă. Fiul din Evanghelie n-a făcut așa. El s-a oprit în loc, tocmai când ajunsese la marginea prăpastiei.

Și-a venit în fire, zice Evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorțeală, ca dintr-un somn de moarte și văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: mă voi scula din această stare ticăloasă și mă voi duce la tatăl meu. Aici e și începutul mântuirii tale sufletești, iubite cititorule. Să-ți dai mai întâi seama cu groază în ce stare ticăloasă te-a dus păcatul. Să te înspăimântezi de această stare de pieire și să ieși numaidecât din țara păcatelor, așa cum a făcut fiul din Evanghelie. Mulți arată părere de rău pentru păcate, ba și plâng pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căință n-ajunge nimic.

Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul cel ce-și prădase averea, ba încă și ospăț de bucurie a făcut pentru cel ce era mort și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat. Asta înseamnă că Tatăl ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească și pe noi, oricât de păcătoși am fi. O, ce veste bună ne spune această Evanghelie! Oricât de păcătos ai fi tu cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te dorește și te așteaptă cu brațele deschise. Un păcătos s-a întors la Domnul - și uitați-vă ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă și Tatăl aleargă în calea lui. Cerul și pământul împreună se bucură și se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos ce se întoarce la Dumnezeu. Chipul de alături este, dragă cititorule, icoana și oglinda prin care vedem mila și bunătatea Tatălui ceresc. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăților, Se bucură Tatăl ceresc. Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește (Luca 15, 10).

Tu, dragă cititorule, când citești aceste rânduri, poate ești undeva departe în calea rătăcirii și a pieirii. Oprește-te frate dragă, oprește-te îndată din calea morții și te întoarce la Dumnezeu. Pleacă și te întoarce la Dumnezeu așa cum ești, cu haina sufletului ruptă și zdrențuită de păcate. Fiul cel pierdut n-a așteptat până să-și facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te așa cum ești, căci Tatăl ceresc te așteaptă cu haină nouă și cu inel nou, pentru a începe o viață nouă.

Vino acasă, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pustiire în care rătăcești! Vino acasă, căci ai stat destul slugă la diavolul și ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceștile patimi și plăceri păcătoase.

Vino dragă suflet rătăcit și căzând înaintea Tatălui ceresc, zi și tu: Tată și Doamne, greșit-am la cer și înaintea Ta... mulți ani am trăit fără Tine... averea ce mi-ai dat-o am risipit-o... vin acasă flămând, prăpădit și zdrențăros... primește-mă Doamne, iartă-mă Doamne...

Când astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar în viața ta se pogoară un dar, o putere, o binecuvântare și o schimbare pe care n-ai avut-o și n-ai cunoscut-o.

Iosif Trifa.