Evanghelia de duminică: Ce voiești să-ți fac? Doamne, să văd... (2)
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb ședea lângă drum și cerșea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: Trece Isus din Nazaret. Și el a strigat: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Cei ce mergeau înainte, îl certau să tacă, dar el țipa și mai tare: Fiul lui David, ai milă de mine! Isus S-a oprit, și a poruncit să-l aducă la El, și, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: Ce vrei să-ți fac? Doamne, a răspuns el, să-mi capăt vederea. Și Isus i-a zis: Capătă-ți vederea. Credința ta te-a mântuit. Numaidecât, orbul și-a căpătat vederea, și a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu (Luca 18, 35-43).
Un biet orb cerșește milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsună până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerșește și putrezește lângă un zid din orașul Ierihon.
Dar într-o dimineață deodată un zgomot mare se face în ulița unde cerșea. Mulțime de oameni dau năvală din toate părțile. Bietul orb întrebă și el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mișcare? Vine Isus Hristos - îi răspunde cineva din mulțime... vine omul despre care se vorbesc atâtea și atâtea lucruri minunate. În noaptea celui orb deodată se aprinde o lumină de nădejde. Toată ființa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise și el despre Isus, doctorul și tămăduitorul bolnavilor, și acest Isus trecea acum prin acest loc. Va cere și el tămăduire... se va face dimineață și în noaptea vieții sale... Într-aceasta, Isus cu gloata Se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai și strigă: Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!...
Lumea în certa să tacă, dar el striga tot mai stăruitor: Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă. Domnul aude glasul bietului orb. Domnul totdeauna aude glasul celor ce suferă. Se apropie cu iubire de el și îl întreabă: Ce voiești să-ți fac? - Doamne, să văd - răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine și să pot umbla în cărările Tale...
Isus i-a zis: vezi, credința ta te-a mântuit. Și orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înțeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, așa stăm și noi orbiți de patimi și fărădelegi. Ochi avem, dar nu vedem, urechi avem dar n-auzim. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăți, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor și n-avem urechi să auzim chemarea Domnului să ne întoarcem din calea fărădelegilor. Domnul vede suferințele noastre, Se apropie cu iubire de noi și ne întreabă și pe noi: Ce voiți să vă fac? Noi însă n-auzim întrebarea Domnului și nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume ușurarea vieții și necazurilor noastre.
Eu de câte ori citesc Evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieți: una în orbie și una în lumină. Mă gândesc că și eu am trăit o viață de orbie sufletească, o viață pierdută. Oh, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieții! Mă gândesc la zbuciumările vieții mele, când mă plângeam de asprimea vieții și Domnul mă întreba: ce voiești să-ți fac?... cu ce să te ajut?... Eu însă nesocotitul ceream mereu lucruri lumești. Abia pe urmă sufletul mea a strigat: Doamne, să văd... să văd rosturile vieții mele... să mă văd pe mine însumi și rosturile vieții mele în lumina Evangheliei Tale... să văd căile Tale Doamne și să înțeleg sfaturile Tale... Abia pe urmă mi-am dat seama că vorba cea mai mare și cea mai scumpă de pe lume sunt cuvintele unui alt orb tămăduit: orb am fost și acuma văd...
Oh! cum a orbit dumnezeul veacului acesta (diavolul) mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos! (2 Cor. 4, 4).
Patimile și păcatele cele grele fac între oameni o cumplită orbie sufletească. Mâniosul, desfrânatul, bețivul, lacomul, etc, sunt tot atâția orbi ce și-au pierdut vederea cea sufletească.
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală - și nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din Evanghelie: Isus Hristos. Orbul din Evanghelie s-a tămăduit prin credința lui cea tare, prin încrederea lui în puterea Domnului Isus și prin dorința lui cea vie care suspina zicând: Doamne, să văd. Așa și noi să cădem înaintea Domnului cu credință, adică cu încredere în Jertfa Lui cea sfântă și mântuitoare; și cu dorință vie de a ne tămădui. O credință ce te lasă tot orb și tot în păcate, este o credință fără Hristos și fără putere.
Credința și lumina lui Isus trebuie să-ți dea și ție - ca lui Saul pe drumul Damascului - alți ochi și altă vedere, alte picioare și altă umblare, altă gură și alte vorbe, altă inimă și alte simțiri. O credință ce nu te scoate și pe tine din orbia și robia patimilor; o credință ce nu te întoarce și pe tine din drumul Damascului păcatelor, este o credință fără Isus și fără nici o putere de mântuire sufletească.
Iosif Trifa.