Evanghelia de duminică: cele două porunci (1)

Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii. Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este? Al lui David, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări (Matei 22, 34-46).

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, zicea Isus că se cuprinde toată legea şi toţi prorocii. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru ap. Ioan în cuvintele: Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii (1 Ioan 4, 10-11). Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Isus Mântuitorul, şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Isus Mântuitorul apostolilor Săi vorbele: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii (Ioan 13, 34-35). Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Isus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni, şi până va fi această lume, nu se va ivi o altă învăţătură mai minunată decât aceasta!

Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini. Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că erau în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi era una sufletul şi inima celor ce s-au botezat (Fap. Ap. 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă ap. Ioan când zice: Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8). Creştinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Isus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii şi când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos (1 Ioan 4, 20). Cei mai mulţi din creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos, şi de aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii poţi câştiga acea dragoste sfântă care toate le suferă, precum şi Isus le-a suferit, toate le rabdă cum şi El le-a răbdat.

Dragostea creştină este o floare curată ce răsare numai într-un pământ al inimilor ce s-au udat cu sângele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaşte Golgota, cine n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a sângelui, nu poate avea o dragoste creştină adevărată. Ca pe o poruncă nouă a lăsat Isus în lume dragostea creştină, adică ca pe un lucru la care trebuia, şi la care trebuie o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea şi vor trăi oamenii o astfel de viaţă, se va vedea între ei dragostea creştină. Ap. Pavel zice într-un loc despre noi că suntem - că trebuie să fim - casa Duhului Sfânt (1 Cor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: credinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se deschide spre Dumnezeu şi ne face legătură cu Dumnezeu, iar dragostea este uşa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie să fie totdeauna deschise; prin una să primim, prin cealaltă să dăm.

Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge în noi darul, puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să se scurgă acest dar spre de-aproapele nostru, spre iubirea şi mântuirea lui. În acest înţeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că din inima lui vor curge râuri de apă vie (Ioan 7, 38). Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise şi totdeauna în plină curgere, adică de o parte să tragem mereu dar şi putere cerească, iar de alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu spre mântuirea de-aproapelui. În acest înţeles zicea ap. Pavel că credinţa lucrează prin dragoste (Gal. 5, 6).

O credinţă din care nu curge dragoste, este un canal astupat şi stricat. O credinţă fără dragoste faţă de aproapele, este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o mai sloboade afară în formă de izvor, ci o ţine încuiată numai pentru sine. O credinţă fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva şi credinţa ta este de felul acesta? Nu cumva şi canalul vieţii tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragostea?

Isus Mântuitorul a zis: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul în zilele noastre.

Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre. Eu am venit să arunc un foc pe pământ, şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum! - zicea Isus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creştine.

Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură, decât cu dragostea Evanghelică. Despre David prorocul spune Biblia că liniştea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi azi - mai mult ca orice - suflete tulburate de valurile urii. Ajută şi tu dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşilor din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii Evanghelice!

Iosif Trifa.