Evanghelia de duminică: orbul de la Ierihon (1)

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu orbul de la Ierihon.

Un biet cerșetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerșește și putrezește lângă un zid din orașul Ierihon.

Dar deodată un zgomot mare se face. Mulțime de oameni dau năvală din toate părțile. Bietul orb întreabă și el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mișcare? Vine Isus Hristos - îi răspunde cineva din mulțime... vine omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată ființa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Când gloata se apropie, nădejdea orbului deodată capătă grai și strigă: Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!...

Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce sufăr. Se apropie cu iubire de el și îl întreabă: Ce voiești să-ți fac? Doamne, să văd, - răspunde orbul.

Isus i-a zis: fie-ți ție după credința ta - și orbul îndată s-a tămăduit (citiți pe larg această Evanghelie la Luca 18, 35-43).

O, ce înțeles adânc este în această Evanghelie! Tâlcul acestei Evanghelii îl aflați și în calendarul nostru care a ieșit acum de sub tipar.

Eu de câte ori citesc Evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieți: una în orbie și una în lumină. Mă gândesc că și eu am trăit o viață de orbie sufletească, o viață pierdută. Oh, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieții! Mă gândesc la zbuciumările vieții mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieții, și Domnul mă întreba: ce voiești să-ți fac?... cu ce să te ajut?... Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumești. Abia pe urmă sufletul meu a strigat: Doamne, să văd! Abia pe urmă mi-am dat seama că dorința mea cea mai fierbinte și fericirea mea cea mai dulce erau cuvintele: Doamne, să văd...

Dragă cititorule! Ia seama, poate și tu ți-ai pierdut vederea cea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ți-a slăbit numai această vedere - eu te sfătuiesc să cumperi de la El (de la Domnul) doctorie pentru ochi ca să-ți ungi ochii și să vezi (Apoc. 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată la Doctorul cel mare al sufletelor noastre, căci El a venit anume să dea orbilor vedere (Luca 4, 18). Milioane și milioane de orbi și bolnavi cu sufletul s-au vindecat apropiindu-se de El și cerând mila Lui. Apropie-te și tu și strigă cu orbul de la Ierihon: Isuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă căci m-au orbit patimile și fărădelegile... deschide-mi Doamne ochii să văd... Doamne să văd - aceasta este dorința mea cea mai fierbinte...

Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească!... numai după ce ai scăpat de ea vezi cât de fioroasă a fost.

- Da ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu bei și să nu-ți petreci? - îl batjocoreau niște oameni lumești pe un ostaș din Oastea Domnului.

- O, dragii mei - le-a răspuns ostașul - eu m-am lăsat de petreceri și celelalte răutăți nu pentru că m-a oprit părintele Trifa de la Sibiu și Oastea Domnului, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd lumea și viața în lumina Evangheliei... mi s-au deschis ochii să văd minciuna cea mare în care am trăit. Nu pentru că m-a oprit Oastea Domnului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd negru ceea ce vedeam mai înainte alb și să simțesc amar ceea ce mai înainte mi se părea foarte dulce... eu slăvesc neîncetat pe Bunul Dumnezeu și pe Scumpul meu Mântuitor căci orb am fost, dar acum văd...

Ce mărturie și ce mărturisire dulce și scumpă! Dar vai, cât de puțini sunt cei ce pot face această mărturisire!

Oh, ce orbie sufletească este azi în lume! E plină lumea de cei orbi cu sufletul. Vai, ce de orbie sufletească este chiar între cei ce-și închipuie că văd, între oamenii cei cu carte, între cei învățați.

Un lucru ciudat se petrece azi în lume. În măsura în care lumea și oamenii înaintează cu cartea și știința, li se betejesc ochii cei sufletești.

În măsura în care oamenii înaintează în cunoștințe, ascultă tot mai mult de șoapta diavolului: nu credem în altceva decât în ceea ce vedem... numai proștii mai cred azi în rai și iad... Aici voi spune o istorioară.

Doi orbi predicau

Pe o stradă din Londra, un învățat ateist ținea oamenilor o cuvântare contra credinței (în apus sunt la ordinea zilei predicile pe stradă).

- Eu nu cred în Dumnezeu - zicea ateistul - eu nu cred în rai și iad... eu n-am văzut nimic din acestea... eu cred numai în ceea ce văd... este o prostie să mai creadă cineva în ceea ce nu vede!...

- Oameni buni - se auzi atunci un glas din mulțime - voi spuneți că ar fi aici în apropiere ceva case; nu-i adevărat, nu este nici o casă... voi spuneți că ar fi aici în apropiere ceva arbori; nu-i adevărat, nu este nimic... voi spuneți că ar fi aici o adunare de oameni; nu-i adevărat, aici nu este nimeni decât eu însumi...

- Ce prostii grăiești tu omule? - întreabă lumea mirată.

- Eu nu grăiesc nici o prostie, dragii mei. Eu sunt un orb din naștere; eu nu văd nimic din ceea ce spuneți voi că vedeți. Eu nu văd lucrurile pe care voi le vedeți; însă oricât aș încerca eu să vă spun că nu există aceste lucruri - iacă voi nu mă credeți; și aveți dreptate, pentru că eu sunt un orb și nu le văd, dar voi le vedeți... Întocmai așa, vă rog, frații mei, să nu credeți nici pe acest mincinos, care tăgăduie pe Dumnezeu, spunând că nu L-a văzut. El este un orb cu sufletul; de aceea vă spune vouă că nu este Dumnezeu. Un orb cu sufletul nu vede pe Dumnezeu, așa cum eu nu pot vedea lumea și pe cele ce sunt în ea, pentru că sunt orb...

Nu dați deci crezare unui astfel de orb duhovnicesc. De câte ori veți auzi pe atare învățat, tăgăduind pe Dumnezeu, compătimiți-l ca pe un orb. Compătimiți-l mai mult decât pe mine și pe cei ce împreună cu mine sunt orbi de ochii cei trupești, pentru că noi vedem cu ochii cei sufletești pe Bunul Dumnezeu, dar necredincioșii ba...

Ce răspuns potrivit și minunat! Cu adevărat când se apucă un orb cu sufletul să tăgăduiască pe Dumnezeu, face exact ca și când un orb s-apucă să tăgăduie existența lucrurilor din lume, pentru că el nu le vede. Astfel de orbi sunt cu adevărat de compătimit și de plâns.

Să ne rugăm neîncetat pentru ei și să-i aducem la Doctorul cel mare, la Isus Mântuitorul care Singur îi poate vindeca.

Iosif Trifa.