Evanghelia de duminică: pilda cu Lazăr cel sărac şi bogatul (1)

Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac, care cerşea la uşa bogatului, pe care până şi câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr la ridicat din gunoi în sânul lui Avraam, iar pe bogat l-a aruncat în focul iadului (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 16, 19-31).

E foarte cunoscută această Evanghelie, dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi păcătoşi care vor înfunda iadul - precum şi dintre bogaţii cei milostivi şi credincioşi atâţia şi atâţia vor dobândi raiul.

Evanghelia vrea să ne spună încă odată, cu apăs, că averea şi bogăţia se poate face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:

Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi alergărilor trecătoare; pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi iarăşi pe alţii ca pe bogatul din Evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor.

Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din Evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui. Dumnezeul lui era pântecele şi plăcerile.

Ce mult se potriveşte şi Evanghelia de duminică cu vremile şi oamenii de acum. Bogatul din pilda Evangheliei este parcă anume bogatul şi îmbogăţitul din zilele noastre.

E plină lumea de bogaţi de felul celui din Evanghelie, al căror dumnezeu este pântecele şi poftele (Filipeni 3, 19). Vai! Ce de bogaţi sunt şi printre politicieni. E plină lumea de Lazări flămânzi care rabdă foame... la un pas de chefurile, luxurile şi desfătările ce le fac bogaţii cei necredincioşi. Câţi Lazări nu s-ar putea sătura şi îmbrăca cu chefurile şi risipa bogaţilor fără Dumnezeu! Câţi din 350.000 de orfani de război n-ar putea susţinea cei 30.000 de milionari pe care i-a lăsat în ţara noastră războiul şi vremile de după război? Dar din partea aceasta nu vine nimic, nu vine nici măcar o coajă de pâine, pentru că astfel de bogaţi nu cred în nimic decât în averi şi desfătări.

Va veni însă vremea dreptei judecăţi. Va veni o vreme când vor crede şi cei necredincioşi, dar atunci va fi prea târziu! Istoria păstrează numele unui mare bogat necredincios din Anglia, Charteris John, care îmbia pe patul morţii 30.000 de lire sterline (câteva milioane de lei), aceluia care i-ar putea dovedi că nu este iad. Simţea urgia ce-l aşteaptă şi umbla să scape de ea.

Cele 3 chei

Evanghelia de duminică ne aduce aminte încă odată de preţul cel mare al milosteniei. Ce ajutor mare în mântuirea sufletului este şi milostenia!

Un sf. Părinte spune că Împărăţia lui Dumnezeu se poate descuia cu 3 chei: cu o cheie de aur, cu o cheie de fier şi cu o cheie de lemn. Cheia de aur o au aleşii Domnului; o are credinţa şi râvna lor cea strălucitoare ca aurul. Cheia de fier o au cei cu credinţa tare, iar cheia de lemn o au cei ce prin milostenie Îl află pe Isus şi cuvintele Lui: Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut (Matei 25, 40).

La uşa bogatului din Evanghelie era un om ce îmbia bogatului o astfel de cheie... îi îmbia raiul pe un preţ foarte scăzut, dar bogatul n-a voit să-l cumpere. Pe la câte uşi se îmbie şi azi o astfel de cheie, dar oamenii nu vreau să o cumpere. Este om ce cu preţ mic, cumpără mult. Acel preţ mic este milostenia.

Cei 2 cerşetori

Evanghelia de duminică pune în faţa noastră doi cerşetori. Unul este Lazăr care cerşea o coajă de pâine. Dar celălalt cine-i? - vă veţi întreba. Păi celălalt este bogatul care cerşeşte un picur de apă. Foamea şi suferinţele lui Lazăr au ţinut o clipă, dar setea şi suferinţele bogatului vor ţinea o veşnicie. Care a fost oare mai nefericit?

Evanghelia de duminică ne mai spune încă un lucru: ne spune precis, că timpul mântuirii este aici în lumea aceasta; îndată ce murim s-a isprăvit cu putinţa de a mai putea face ceva. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze (Ioan 9, 4).

Oh, ce nebunie mare este a tot amâna întoarcerea la Dumnezeu până soseşte moartea! Oh, în ce nebunie mare trăiesc cei ce nu cred în viaţa viitoare şi nu lucră nimic pentru dobândirea ei! Dacă ar învia cineva din morţi - spun unii şi azi - poate că ar crede şi necredincioşii, şi s-ar îndrepta.

Vorbă să fie! Pe un înviat din morţi, lumea de azi l-ar lua în batjocură. Nimeni nu l-ar crede. Toţi l-ar lua în batjocură şi imediat ar fi arestat ca un şarlatan şi înşelător de popor.

Când pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel coborât din cer şi înviat din morţi nu L-au crezut şi nu-L crede lumea - cum ar putea crede unui biet muritor ce ar învia din morţi?

Adevărat spune Evanghelia: cei ce nu cred în cele câte ne-a descoperit nouă Dumnezeu, nici chiar dacă ar învia cineva din morţi nu vor crede. Va veni însă o vreme când vor crede, dar atunci va fi prea târziu!

Iadul e plin de credincioşi

Un vestitor al Evangheliei spunea în gura mare că iadul e plin de credincioşi. Cum aşa? - se întreba lumea mirată. Păi aşa, că toţi cei ajunşi în osânda iadului îşi văd orbia şi nebunia sufletească în care au trăit... văd iubirea şi dragostea Tatălui ceresc pe care au batjocorit-o... văd Crucea Golgotei care le-a îmbiat mântuirea... văd toate şi cred acum în toate, dar credinţa nu le mai ajută la nimic.

Aici voi aminti că iadul e plin şi de altfel de credincioşi: de cei care cred în Dumnezeu şi se tem de El, dar fac voia diavolului.

Scumpii mei fraţi ostaşi şi toţi care vă pregătiţi pentru viaţa cea viitoare! Strigaţi pe păcătoşi să se oprească din căile pierzării, căci desfătarea şi dulceaţa lumii trece, dar osânda rămâne în veci!

Ultima lacrimă - ultimul picur de apă

O ostaşă din Oastea Domnului zăcea pe patul de moarte. Suferise mult în această viaţă. Alături de un soţ necredincios şi pătimaş - crucea ca jugul purtase. O soră ostaşă stătea lângă ea şi o mângâia. În clipele morţii o lacrimă picură din ochii ei cei stinşi. Sora ostaşă o şterse grăind: aceasta este ultima lacrimă ce mai picură din ochii tăi, scumpă surioară... tu treci acum în lumea Scumpului nostru Mântuitor unde nu mai este durere, nici plângere, nici suspinare.

În acelaşi timp, în celălalt cap al satului trăgea de moarte o femeie ce trăise în dezmierdările şi plăcerile lumii. Apă! - striga muribunda - daţi-mi apă că mă topesc! Simţindu-şi sfârşitul, femeia gustă din ultima lingură de apă zicând: acesta este ultimul picur de apă pe care-l mai beau...

Ce deosebire între aceste două morţi. Femeia cea credincioasă a adormit în Domnul, lăsând ultima lacrimă de durere - cealaltă a trecut în focul iadului gustând ultimul picur de apă.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Strigaţi pe toate drumurile şi spuneţi tuturor ce nebunie mare este a trăi în lume fără grija vieţii viitoare. Spuneţi-le că despărţirea dintre Lazăr şi bogatul a fost în lume numai o uşă îngustă pe care bogatul ar fi putut-o înlătura - dar în cealaltă viaţă uşa s-a prefăcut în prăpastie mare. Spuneţi-le că între ei şi Dumnezeu este aici în lume numai o despărţire uşoară pe care o pot înlătura, întorcându-se din căile pierzării, - dar dacă n-o înlătură, dacă stăruiesc în păcate şi nepăsare de cele sufleteşti, ei înşişi sapă mereu la prăpastia dintre ei şi Dumnezeu, dintre raiul şi iadul lor de mâine.

Ce lucru înfricoşat este acesta! Doamne fereşte-ne de el!

Iosif Trifa.