Evanghelia de duminică: Ce voieşti să-ţi fac? Doamne, să văd... (2)

Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: Trece Isus din Nazaret. Şi el a strigat: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Cei ce mergeau înainte, îl certau să tacă, dar el ţipa şi mai tare: Fiul lui David, ai milă de mine! Isus S-a oprit, şi a poruncit să-l aducă la El, şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: Ce vrei să-ţi fac? Doamne, a răspuns el, să-mi capăt vederea. Şi Isus i-a zis: Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit. Numaidecât, orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu (Luca 18, 35-43).

Un biet orb cerşeşte milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsună până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte şi putrezeşte lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar într-o dimineaţă deodată un zgomot mare se face în uliţa unde cerşea. Mulţime de oameni dau năvală din toate părţile. Bietul orb întrebă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? Vine Isus Hristos - îi răspunde cineva din mulţime... vine omul despre care se vorbesc atâtea şi atâtea lucruri minunate. În noaptea celui orb deodată se aprinde o lumină de nădejde. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise şi el despre Isus, doctorul şi tămăduitorul bolnavilor, şi acest Isus trecea acum prin acest loc. Va cere şi el tămăduire... se va face dimineaţă şi în noaptea vieţii sale... Într-aceasta, Isus cu gloata Se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!...

Lumea în certa să tacă, dar el striga tot mai stăruitor: Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă. Domnul aude glasul bietului orb. Domnul totdeauna aude glasul celor ce suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: Ce voieşti să-ţi fac? - Doamne, să văd - răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale...

Isus i-a zis: vezi, credinţa ta te-a mântuit. Şi orbul îndată s-a tămăduit.

O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. Ochi avem, dar nu vedem, urechi avem dar n-auzim. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n-avem urechi să auzim chemarea Domnului să ne întoarcem din calea fărădelegilor. Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: Ce voiţi să vă fac? Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi necazurilor noastre.

Eu de câte ori citesc Evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieţi: una în orbie şi una în lumină. Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. Oh, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii! Mă gândesc la zbuciumările vieţii mele, când mă plângeam de asprimea vieţii şi Domnul mă întreba: ce voieşti să-ţi fac?... cu ce să te ajut?... Eu însă nesocotitul ceream mereu lucruri lumeşti. Abia pe urmă sufletul mea a strigat: Doamne, să văd... să văd rosturile vieţii mele... să mă văd pe mine însumi şi rosturile vieţii mele în lumina Evangheliei Tale... să văd căile Tale Doamne şi să înţeleg sfaturile Tale... Abia pe urmă mi-am dat seama că vorba cea mai mare şi cea mai scumpă de pe lume sunt cuvintele unui alt orb tămăduit: orb am fost şi acuma văd...

Oh! cum a orbit dumnezeul veacului acesta (diavolul) mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos! (2 Cor. 4, 4).

Patimile şi păcatele cele grele fac între oameni o cumplită orbie sufletească. Mâniosul, desfrânatul, beţivul, lacomul, etc, sunt tot atâţia orbi ce şi-au pierdut vederea cea sufletească.

Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală - şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din Evanghelie: Isus Hristos. Orbul din Evanghelie s-a tămăduit prin credinţa lui cea tare, prin încrederea lui în puterea Domnului Isus şi prin dorinţa lui cea vie care suspina zicând: Doamne, să văd. Aşa şi noi să cădem înaintea Domnului cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea sfântă şi mântuitoare; şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate, este o credinţă fără Hristos şi fără putere.

Credinţa şi lumina lui Isus trebuie să-ţi dea şi ţie - ca lui Saul pe drumul Damascului - alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţiri. O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor; o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul Damascului păcatelor, este o credinţă fără Isus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.

Iosif Trifa.