Evanghelia de duminică: cele două porunci (1)

Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Și unul din ei, un învățător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns: Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii. Pe când erau strânși la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este? Al lui David, I-au răspuns ei. Și Isus le-a zis: Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numește Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numește Domn, cum este El fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări (Matei 22, 34-46).

În porunca iubirii de Dumnezeu și de oameni, zicea Isus că se cuprinde toată legea și toți prorocii. În această poruncă se cuprinde și toată Evanghelia, căci și Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl și Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poți avea dragoste creștină, adevărată, vie și lucrătoare, trebuie să cunoști mai întâi și să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl față de noi, făpturile Lui. Izvorul și puterea dragostei noastre este Însuși Dumnezeu, precum așa de bine a spus acest lucru ap. Ioan în cuvintele: Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții (1 Ioan 4, 10-11). Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8). Această învățătură a dragostei creștine a predicat-o neîncetat Isus Mântuitorul, și pe urmă a întărit-o cu însăși Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Isus Mântuitorul apostolilor Săi vorbele: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții (Ioan 13, 34-35). Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar și a vrăjmașilor noștri. Isus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni, și până va fi această lume, nu se va ivi o altă învățătură mai minunată decât aceasta!

Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea și această iubire este și azi sufletul și duhul vieții creștine. Această iubire era și în viața celor dintâi creștini. Despre creștinii cei dintâi, Scripturile ne spun că erau în legătură frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și era una sufletul și inima celor ce s-au botezat (Fap. Ap. 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce a trecut vremea și veacurile, dragostea creștină s-a tot răcit și a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creștină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiași neam, se urăsc chiar și cei din aceeași casă. De ce s-a stins și se stinge mereu dragostea creștină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă ap. Ioan când zice: Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8). Creștinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu și pe Isus Mântuitorul, de aceea lipsește dragostea creștină din viața lor. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu și Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii și când ai aflat cu adevărat acest izvor, ți se face și viața ta un izvor de iubire creștină. Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu, și urăște pe fratele său, este un mincinos (1 Ioan 4, 20). Cei mai mulți din creștini trăiesc o astfel de viață mincinoasă. Trăim un creștinism de forme goale, fără rădăcini și fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos, și de aceea lipsește dragostea din mijlocul nostru. O iubire creștină adevărată, vie și lucrătoare o poți avea numai atunci când ți-ai pus viața în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poți avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut și îngenuncheat la picioarele Crucii poți câștiga acea dragoste sfântă care toate le suferă, precum și Isus le-a suferit, toate le rabdă cum și El le-a răbdat.

Dragostea creștină este o floare curată ce răsare numai într-un pământ al inimilor ce s-au udat cu sângele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaște Golgota, cine n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a sângelui, nu poate avea o dragoste creștină adevărată. Ca pe o poruncă nouă a lăsat Isus în lume dragostea creștină, adică ca pe un lucru la care trebuia, și la care trebuie o viață nouă, o viață schimbată, o viață dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea și vor trăi oamenii o astfel de viață, se va vedea între ei dragostea creștină. Ap. Pavel zice într-un loc despre noi că suntem - că trebuie să fim - casa Duhului Sfânt (1 Cor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uși: credința și dragostea. Credința este ușa ce se deschide spre Dumnezeu și ne face legătură cu Dumnezeu, iar dragostea este ușa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uși trebuie să fie totdeauna deschise; prin una să primim, prin cealaltă să dăm.

Viața credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge în noi darul, puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să se scurgă acest dar spre de-aproapele nostru, spre iubirea și mântuirea lui. În acest înțeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că din inima lui vor curge râuri de apă vie (Ioan 7, 38). Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise și totdeauna în plină curgere, adică de o parte să tragem mereu dar și putere cerească, iar de alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu spre mântuirea de-aproapelui. În acest înțeles zicea ap. Pavel că credința lucrează prin dragoste (Gal. 5, 6).

O credință din care nu curge dragoste, este un canal astupat și stricat. O credință fără dragoste față de aproapele, este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o mai sloboade afară în formă de izvor, ci o ține încuiată numai pentru sine. O credință fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva și credința ta este de felul acesta? Nu cumva și canalul vieții tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragostea?

Isus Mântuitorul a zis: Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaștere a creștinilor adevărați parcă a pierit cu totul în zilele noastre.

Împărăția lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creștină va cuprinde inimile noastre. Eu am venit să arunc un foc pe pământ, și ce vreau decât să fie aprins chiar acum! - zicea Isus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creștine pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre și să aprindem cu el și pe alții. Împărăția lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creștine.

Cu nimic nu poți câștiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos și plin de ură, decât cu dragostea Evanghelică. Despre David prorocul spune Biblia că liniștea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creștine liniștește și azi - mai mult ca orice - suflete tulburate de valurile urii. Ajută și tu dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostașilor din Oastea Domnului, aprindeți și voi pe tot locul focul dragostei creștine și duceți pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii Evanghelice!

Iosif Trifa.