Evanghelia de duminică: pilda cu Lazăr cel sărac și bogatul (1)
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac, care cerșea la ușa bogatului, pe care până și câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situația: pe Lazăr la ridicat din gunoi în sânul lui Avraam, iar pe bogat l-a aruncat în focul iadului (citiți pe larg această Evanghelie la Luca 16, 19-31).
E foarte cunoscută această Evanghelie, dar înțelesul ei nu este acela că toți bogații ar trece în iad și toți săracii în rai. Sunt și dintre săraci atâția și atâția bețivani și păcătoși care vor înfunda iadul - precum și dintre bogații cei milostivi și credincioși atâția și atâția vor dobândi raiul.
Evanghelia vrea să ne spună încă odată, cu apăs, că averea și bogăția se poate face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:
Pe unii avuția îi trage în spinii grijilor și alergărilor trecătoare; pe alții îi bagă în boala zgârceniei și iarăși pe alții ca pe bogatul din Evanghelia de mai sus, îi aruncă și îi îneacă în valurile desfătărilor, bețiilor și plăcerilor.
Averea și avuția în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din Evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale față de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinței. Bogatul își făcuse un idol din averea și banii lui. Dumnezeul lui era pântecele și plăcerile.
Ce mult se potrivește și Evanghelia de duminică cu vremile și oamenii de acum. Bogatul din pilda Evangheliei este parcă anume bogatul și îmbogățitul din zilele noastre.
E plină lumea de bogați de felul celui din Evanghelie, al căror dumnezeu este pântecele și poftele (Filipeni 3, 19). Vai! Ce de bogați sunt și printre politicieni. E plină lumea de Lazări flămânzi care rabdă foame... la un pas de chefurile, luxurile și desfătările ce le fac bogații cei necredincioși. Câți Lazări nu s-ar putea sătura și îmbrăca cu chefurile și risipa bogaților fără Dumnezeu! Câți din 350.000 de orfani de război n-ar putea susținea cei 30.000 de milionari pe care i-a lăsat în țara noastră războiul și vremile de după război? Dar din partea aceasta nu vine nimic, nu vine nici măcar o coajă de pâine, pentru că astfel de bogați nu cred în nimic decât în averi și desfătări.
Va veni însă vremea dreptei judecăți. Va veni o vreme când vor crede și cei necredincioși, dar atunci va fi prea târziu! Istoria păstrează numele unui mare bogat necredincios din Anglia, Charteris John, care îmbia pe patul morții 30.000 de lire sterline (câteva milioane de lei), aceluia care i-ar putea dovedi că nu este iad. Simțea urgia ce-l așteaptă și umbla să scape de ea.
Cele 3 chei
Evanghelia de duminică ne aduce aminte încă odată de prețul cel mare al milosteniei. Ce ajutor mare în mântuirea sufletului este și milostenia!
Un sf. Părinte spune că Împărăția lui Dumnezeu se poate descuia cu 3 chei: cu o cheie de aur, cu o cheie de fier și cu o cheie de lemn. Cheia de aur o au aleșii Domnului; o are credința și râvna lor cea strălucitoare ca aurul. Cheia de fier o au cei cu credința tare, iar cheia de lemn o au cei ce prin milostenie Îl află pe Isus și cuvintele Lui: Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut (Matei 25, 40).
La ușa bogatului din Evanghelie era un om ce îmbia bogatului o astfel de cheie... îi îmbia raiul pe un preț foarte scăzut, dar bogatul n-a voit să-l cumpere. Pe la câte uși se îmbie și azi o astfel de cheie, dar oamenii nu vreau să o cumpere. Este om ce cu preț mic, cumpără mult. Acel preț mic este milostenia.
Cei 2 cerșetori
Evanghelia de duminică pune în fața noastră doi cerșetori. Unul este Lazăr care cerșea o coajă de pâine. Dar celălalt cine-i? - vă veți întreba. Păi celălalt este bogatul care cerșește un picur de apă. Foamea și suferințele lui Lazăr au ținut o clipă, dar setea și suferințele bogatului vor ținea o veșnicie. Care a fost oare mai nefericit?
Evanghelia de duminică ne mai spune încă un lucru: ne spune precis, că timpul mântuirii este aici în lumea aceasta; îndată ce murim s-a isprăvit cu putința de a mai putea face ceva. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze (Ioan 9, 4).
Oh, ce nebunie mare este a tot amâna întoarcerea la Dumnezeu până sosește moartea! Oh, în ce nebunie mare trăiesc cei ce nu cred în viața viitoare și nu lucră nimic pentru dobândirea ei! Dacă ar învia cineva din morți - spun unii și azi - poate că ar crede și necredincioșii, și s-ar îndrepta.
Vorbă să fie! Pe un înviat din morți, lumea de azi l-ar lua în batjocură. Nimeni nu l-ar crede. Toți l-ar lua în batjocură și imediat ar fi arestat ca un șarlatan și înșelător de popor.
Când pe Însuși Fiul lui Dumnezeu Cel coborât din cer și înviat din morți nu L-au crezut și nu-L crede lumea - cum ar putea crede unui biet muritor ce ar învia din morți?
Adevărat spune Evanghelia: cei ce nu cred în cele câte ne-a descoperit nouă Dumnezeu, nici chiar dacă ar învia cineva din morți nu vor crede. Va veni însă o vreme când vor crede, dar atunci va fi prea târziu!
Iadul e plin de credincioși
Un vestitor al Evangheliei spunea în gura mare că iadul e plin de credincioși. Cum așa? - se întreba lumea mirată. Păi așa, că toți cei ajunși în osânda iadului își văd orbia și nebunia sufletească în care au trăit... văd iubirea și dragostea Tatălui ceresc pe care au batjocorit-o... văd Crucea Golgotei care le-a îmbiat mântuirea... văd toate și cred acum în toate, dar credința nu le mai ajută la nimic.
Aici voi aminti că iadul e plin și de altfel de credincioși: de cei care cred în Dumnezeu și se tem de El, dar fac voia diavolului.
Scumpii mei frați ostași și toți care vă pregătiți pentru viața cea viitoare! Strigați pe păcătoși să se oprească din căile pierzării, căci desfătarea și dulceața lumii trece, dar osânda rămâne în veci!
Ultima lacrimă - ultimul picur de apă
O ostașă din Oastea Domnului zăcea pe patul de moarte. Suferise mult în această viață. Alături de un soț necredincios și pătimaș - crucea ca jugul purtase. O soră ostașă stătea lângă ea și o mângâia. În clipele morții o lacrimă picură din ochii ei cei stinși. Sora ostașă o șterse grăind: aceasta este ultima lacrimă ce mai picură din ochii tăi, scumpă surioară... tu treci acum în lumea Scumpului nostru Mântuitor unde nu mai este durere, nici plângere, nici suspinare.
În același timp, în celălalt cap al satului trăgea de moarte o femeie ce trăise în dezmierdările și plăcerile lumii. Apă! - striga muribunda - dați-mi apă că mă topesc! Simțindu-și sfârșitul, femeia gustă din ultima lingură de apă zicând: acesta este ultimul picur de apă pe care-l mai beau...
Ce deosebire între aceste două morți. Femeia cea credincioasă a adormit în Domnul, lăsând ultima lacrimă de durere - cealaltă a trecut în focul iadului gustând ultimul picur de apă.
Scumpii mei frați ostași! Strigați pe toate drumurile și spuneți tuturor ce nebunie mare este a trăi în lume fără grija vieții viitoare. Spuneți-le că despărțirea dintre Lazăr și bogatul a fost în lume numai o ușă îngustă pe care bogatul ar fi putut-o înlătura - dar în cealaltă viață ușa s-a prefăcut în prăpastie mare. Spuneți-le că între ei și Dumnezeu este aici în lume numai o despărțire ușoară pe care o pot înlătura, întorcându-se din căile pierzării, - dar dacă n-o înlătură, dacă stăruiesc în păcate și nepăsare de cele sufletești, ei înșiși sapă mereu la prăpastia dintre ei și Dumnezeu, dintre raiul și iadul lor de mâine.
Ce lucru înfricoșat este acesta! Doamne ferește-ne de el!
Iosif Trifa.