Evanghelia de duminică: sutașul din Capernaum (3)

Acum duminică avem la rând Evanghelia sutașului din Capernaum, care a venit la Isus cerând tămăduire slugii sale ce se chinuia cumplit. Am să vin și să-l tămăduiesc - a zis Isus. Doamne, a răspuns sutașul, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, și robul meu va fi tămăduit. Căci și eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostași, și zic unuia: Du-te! și se duce; altuia: Vino! și vine; și robului meu: Fă cutare lucru! și-l face.

Mirat de credința acestui sutaș Isus i-a zis: Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, și a zis: Du-te, și facă-ți-se după credința ta. Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela (Matei 8, 5-13).

Evanghelia de duminică îl pune în fața noastră pe sutașul din Capernaum cu multă învățătură. Sutașul din Capernaum stă în fața noastră înainte de toate, ca o pildă de smerenie. El era ofițer roman, era reprezentantul unei uriașe împărății. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutașul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o țară de supuși străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutașul acesta un om plin de trufie și mândrie (cum desigur vor fi fost ceilalți camarazi ai lui). El însă se prezintă atât de smerit și se intitulează, nevrednic.

A doua, sutașul din Capernaum este apoi o pildă de iubire. Bolnavul pentru care umbla pe drumuri și îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Și când ne gândim că în acele vremuri, servitorii erau robi și se vindeau și se cumpărau cu bani, ca niște vite - iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutașul!

A treia, sutașul din Capernaum este o pildă de credință vie și tare. El credea și se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea Lui și ajutorul Lui. Această credință l-a plecat să-L caute pe Isus și această credință a ajutat tămăduirea slugii sale.

Vom spune însă că toate aceste trei virtuți ale sutașului au ieșit din alta, din a patra: din cunoașterea stării sale celei păcătoase și nevrednice. Centrul de greutate al Evanghelie eu cred că sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu... eu sunt un biet păcătos... n-am nici un merit să fiu ascultat...

Din această cunoaștere a stării sale, a ieșit smerenia sa și iubirea și credința sa. Din această cunoaștere a stării sale celei păcătoase a ieșit mântuirea lui Zacheu și iese și mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este - trebuie să fie - cuvintele sutașului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu!... Doamne sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos... casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat.

Din cunoașterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în fața oamenilor și în fața lui Dumnezeu. Nimic nu smerește mai mult - zice un sf. Părinte - decât cunoașterea păcatului. Din această cunoaștere ies și lacrimile de căință; iese alergarea noastră la picioarele Crucii... Iese credința și mântuirea noastră.

Însemnați-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: Adame, unde ești?... în ce stare te afli?... Cu această întrebare a trezit în el conștiința stării sale celei păcătoase.

Până nu se trezește în om această conștiință, carul mântuirii stă pe loc.

Pe calea mântuirii se pășește cu doi pași. Un pas îl face cunoașterea stării noastre celei păcătoase... cunoașterea tot mai adâncă și mai adâncită, că noi nu prețuim nimic; suntem niște bieți păcătoși, smeriți și neputincioși.

Celălalt pas îl face credința și încrederea noastră tot mai mare și mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea scumpă și sfântă.

Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie să scădem mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar Domnul să crească. Eul nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.

Începutul mântuirii e cunoașterea și recunoașterea păcatelor, dar să băgăm de seamă, căci Satana umblă și aici să atragă pe calea lui acest început. Păcătoșilor treziți, Satana le șoptește că sunt prea păcătoși pentru a fi iertați și mântuiți. Spuneți oamenilor să se ferească de această ispită.

Oricât de păgân și de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme. Mântuitorul te iubește și te primește așa cum ești. De la tine nu se cere altceva decât să te lași doborât și îngenuncheat de greutatea păcatului și cu credința sutașului să-L rogi pe Mântuitorul zicând: Mântuitorule Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit care cumplit se chinuiește... sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite și grele... și nimeni nu-l poate tămădui decât Tu, Doctorul Cel mare al sufletelor noastre... pe Tine Doamne Te rog și în fața Ta stau ca să primesc iertare, milă și tămăduire.

O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învățături, în Evanghelia cu sutașul. Un căpitan de armată, la porunca căruia tremurau 100 de oameni, stă smerit în fața Mântuitorului și se roagă pentru ei și pentru sluga lui.

Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de alături și mă gândesc la cei mulți, mulți, slujbași creștini de prin cazarme și cancelarii care - cuprinși de păcatul trufiei - înjură pe Bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump și mai sfânt. Sunt pline satele și orașele de slujbași, care vreau să-și arate puterea lor prin înjurături aspre.

Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el își închipuia că-i mai tare și mai respectat dacă înjură; el credea că și înjurătura se ține de slujbă, ca și pecetea și protocoalele. Sutașul păgân din Evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulți, mulți slujbași creștini din zilele noastre.

O, ce lucru plăcut și binecuvântat este un slujbaș care cunoaște pe Domnul și se face el însuși un vestitor al Domnului. Acela, de o mie de ori poate stăpâni poporul mai ușor și mai bine decât cel ce crede că trebuie să stăpânească cu puterea și cu înjurăturile.

Un ofițer vorbea odată cu un prieten al său, un bun creștin, despre viața militară. Între altele, prietenul ofițerului întrebă de ce se folosesc înjurăturile așa de mult și în armată.

- O, dragul meu, răspunse ofițerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul.

- Va fi, dar eu cunosc un ofițer care nu folosea niciodată înjurătura și totuși lucrul lui mergea bine de tot.

- Mi-ar plăcea să-mi spui despre un astfel de ofițer.

- Apoi acel ofițer, a fost dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostașii lui că le zice numai atât: Du-te! și se duce; altuia: Vino! și vine; și robului meu: Fă cutare lucru! și-l face (Matei 8, 9).

Doară nici într-o tagmă nu pătrunde așa de greu vestirea mântuirii sufletești decât în lumea slujbașilor militari. De ce? Pentru că aici lucră mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alții, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze și să se smerească în fața Crucii Mântuitorului.

În legătură cu Evanghelia de duminică, citiți și istoria unui alt sutaș păgân care s-a mântuit: Corneliu, sutașul din Cezareea, care a trimis după Simon Petru; a primit cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu și s-a încreștinat el și toată casa lui. Citiți istoria lui în Fap. Ap. cap. 10.

Pe acești doi sutași păgâni, Evangheliile îi pun în fața noastră a creștinilor de azi ca pildă de credință și mântuire.

Iosif Trifa.