Evanghelia de duminică: sutaşul din Capernaum (3)

Acum duminică avem la rând Evanghelia sutaşului din Capernaum, care a venit la Isus cerând tămăduire slugii sale ce se chinuia cumplit. Am să vin şi să-l tămăduiesc - a zis Isus. Doamne, a răspuns sutaşul, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: Du-te! şi se duce; altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă cutare lucru! şi-l face.

Mirat de credinţa acestui sutaş Isus i-a zis: Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis: Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta. Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela (Matei 8, 5-13).

Evanghelia de duminică îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră înainte de toate, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie (cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui). El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează, nevrednic.

A doua, sutaşul din Capernaum este apoi o pildă de iubire. Bolnavul pentru care umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri, servitorii erau robi şi se vindeau şi se cumpărau cu bani, ca nişte vite - iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul!

A treia, sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Isus şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.

Vom spune însă că toate aceste trei virtuţi ale sutaşului au ieşit din alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Centrul de greutate al Evanghelie eu cred că sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu... eu sunt un biet păcătos... n-am nici un merit să fiu ascultat...

Din această cunoaştere a stării sale, a ieşit smerenia sa şi iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a stării sale celei păcătoase a ieşit mântuirea lui Zacheu şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este - trebuie să fie - cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu!... Doamne sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos... casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat.

Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult - zice un sf. Părinte - decât cunoaşterea păcatului. Din această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la picioarele Crucii... Iese credinţa şi mântuirea noastră.

Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: Adame, unde eşti?... în ce stare te afli?... Cu această întrebare a trezit în el conştiinţa stării sale celei păcătoase.

Până nu se trezeşte în om această conştiinţă, carul mântuirii stă pe loc.

Pe calea mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase... cunoaşterea tot mai adâncă şi mai adâncită, că noi nu preţuim nimic; suntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.

Celălalt pas îl face credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea scumpă şi sfântă.

Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie să scădem mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar Domnul să crească. Eul nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.

Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă, căci Satana umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. Păcătoşilor treziţi, Satana le şopteşte că sunt prea păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită.

Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme. Mântuitorul te iubeşte şi te primeşte aşa cum eşti. De la tine nu se cere altceva decât să te laşi doborât şi îngenuncheat de greutatea păcatului şi cu credinţa sutaşului să-L rogi pe Mântuitorul zicând: Mântuitorule Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit care cumplit se chinuieşte... sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite şi grele... şi nimeni nu-l poate tămădui decât Tu, Doctorul Cel mare al sufletelor noastre... pe Tine Doamne Te rog şi în faţa Ta stau ca să primesc iertare, milă şi tămăduire.

O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în Evanghelia cu sutaşul. Un căpitan de armată, la porunca căruia tremurau 100 de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă pentru ei şi pentru sluga lui.

Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de alături şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi, slujbaşi creştini de prin cazarme şi cancelarii care - cuprinşi de păcatul trufiei - înjură pe Bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi, care vreau să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.

Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul păgân din Evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi creştini din zilele noastre.

O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un vestitor al Domnului. Acela, de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel ce crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu înjurăturile.

Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său, un bun creştin, despre viaţa militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă de ce se folosesc înjurăturile aşa de mult şi în armată.

- O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul.

- Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot.

- Mi-ar plăcea să-mi spui despre un astfel de ofiţer.

- Apoi acel ofiţer, a fost dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui că le zice numai atât: Du-te! şi se duce; altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă cutare lucru! şi-l face (Matei 8, 9).

Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât în lumea slujbaşilor militari. De ce? Pentru că aici lucră mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească în faţa Crucii Mântuitorului.

În legătură cu Evanghelia de duminică, citiţi şi istoria unui alt sutaş păgân care s-a mântuit: Corneliu, sutaşul din Cezareea, care a trimis după Simon Petru; a primit cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a încreştinat el şi toată casa lui. Citiţi istoria lui în Fap. Ap. cap. 10.

Pe aceşti doi sutaşi păgâni, Evangheliile îi pun în faţa noastră a creştinilor de azi ca pildă de credinţă şi mântuire.

Iosif Trifa.