Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii

(Predica de pe munte; iubirea vrăjmașilor)

„Ce voiți să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor așijderea”

Zis-a Domnul: „Precum voiți ca să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor așijderea. Și, de iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă? Că și păcătoșii iubesc pe cei care îi iubesc pe dânșii. Și, de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că și păcătoșii aceeași fac. Și, de dați împrumut celor de la care nădăjduiți a lua, ce dar este vouă? Că și păcătoșii dau păcătoșilor împrumut, ca să ia întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic nădăjduind, și va fi plata voastră multă și veți fi fiii Celui Prea Înalt; că El este Bun spre cei nemulțumitori și spre cei răi. Deci fiți milostivi precum și Tatăl vostru este milostiv”. (Lc 6, 31-36)

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ține această poruncă scurtă: „Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor așijderea”; sau, cu alte vorbe: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Dar oamenii nu țin această poruncă, pentru că cei mai mulți oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteșug în inima oamenilor, care poftește mereu tot binele de la alți oameni, dar, în schimb, dorește tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-și tămăduiește inima bolnavă; și această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos și primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân și poruncitor în casa sufletului său, îi iubește pe toți oamenii și le face bine tuturor, prietenilor și dușmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire” și iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.

„Iubiți pe vrăjmașii voștri...” - zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulți creștini de azi. Inima oamenilor de azi se oprește la această poruncă. Mai departe nu poate înainta. Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că, în scaunul spovedaniei, foarte mulți creștini spuneau că n-au aprins, n-au furat, n-au omorât... Dar, când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela și cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!”. Adică viața lor de creștin se oprea aici, ca și sămânța din evanghelie care a dat în bolovani. Cei care se opresc și se împiedică la această poruncă n-au primit și n-au înțeles cu adevărat pe Iisus, Care, și de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!”. Iisus n-a avut dușmani, și cel ce are „dușmani” nu face parte din turma lui Hristos, căci așa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubește pe Dumnezeu, dar urăște pe fratele său, mincinos este” (1 In 4, 20). „Cine urăște pe fratele său umblă în întuneric... și rămâne în moarte” (1 In 2, 11; 3, 14).

Cine este vrăjmașul nostru? Noi, creștinii cei adevărați, nu trebuie să avem un alt vrăjmaș decât pe diavolul și păcatul. Pe acest vrăjmaș ne poruncește Scriptura și Evanghelia să-l urâm cu toată puterea sufletului nostru. Dar greșeala tocmai aceasta este că noi nu-l urâm pe acest vrăjmaș, ci ne place de el, ne împrietenim cu el. Mare vrăjmaș ne este diavolul; câte rele ne face, de câte ori și în câte chipuri ne batjocorește, de câte ori sare asupra noastră și ne rănește sufletul și noi tot nu-l urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greșeală.

Urăști tu, cititorule, pe diavolul și păcatul, cu toată puterea sufletului tău? Sau urăști pe de-aproapele tău, pe fratele tău și, o dată cu această ură, urăști pe Dumnezeu și sufletul tău?

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmașilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David și îl căuta pe tot locul să-l omoare. De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David și l-a dat în mâinile lui.

Odată, cum se vede în chipul de mai jos, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peștera în fundul căreia era ascuns David cu ostașii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostașii lui David au zis:

„Iată, Domnul a dat pe vrăjmașul tău în mâinile tale; să-i facem sfârșitul”. Însă „David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul și, ieșind afară și plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruțat... Judece Domnul între mine și tine... Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. El va vedea și El îmi va apăra pricina și El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale»”.

Când a sfârșit David, Saul a ridicat glasul și a plâns; și a zis lui David: „Tu ești mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ți-am făcut rău”.

(Citiți pe larg istorisirea aceasta în cartea 1 Samuel - 1 Regi - cap. 24).

Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: „Iubiți pe cei ce vă urăsc și faceți bine celor care vă fac vouă rău!” (Lc 6, 27). Cu această Evanghelie cerca David să-l împace pe Saul și să mântuie un suflet pierdut. Cu această Evanghelie, David l-a dezarmat și l-a biruit de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu, Davide, ești mai bun decât mine!”. Aici stă, dragă cititorule, și înțelesul vieții noastre creștine: să-i dezarmăm și să-i biruim cu Evanghelia pe cei care ne urăsc și să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea și bunătatea sufletului nostru. David a fugit de răzbunare și de judecată, pentru că răzbunarea și judecata sunt ale Domnului, nu ale omului.

Cu cântecul cel dulce al dragostei și-al iertării să-i biruim pe vrăjmașii noștri și să-i aducem la Mântuitorul. Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos, ca dragostea și iertarea.

Cu o mie de ani înaintea lui Hristos, David a trăit Evanghelia Mântuitorului. Noi însă suntem la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos și nu trăim această Evanghelie!