Evanghelia Duminicii a 9-a după Rusalii
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
(Umblarea pe mare; potolirea furtunii)
„Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”
Și îndată a silit Iisus pe învățăceii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui de cealaltă parte, până când va slobozi popoarele. Și, slobozind popoarele, S-a suit în munte singur, ca să Se roage; și, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se în valuri, că era potrivnic vântul. Iar în a patra strajă din noapte a mers la dânșii Iisus, umblând pe mare. Și văzându-L pe El învățăceii umblând pe mare, s-au tulburat, zicând că nălucă este și, de frică, au strigat. Iar Iisus îndată a grăit lor: „Cutezați! Eu sunt; nu vă temeți!” Iar răspunzând Petru, a zis Lui: „Doamne, de ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă”. Iar El a zis: „Vino!”. Și, ieșind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, văzând vânt tare, s-a temut și, începând a se afunda, a strigat, zicând: „Doamne, mântuiește-mă!”. Și îndată, întinzând Iisus mâna, l-a apucat pe el, zicându-i: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Și, intrând ei în corabie, a stătut vântul. Iar cei care erau în corabie, venind, s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu ești!”. Și, trecând, au venit în pământul Ghenizaretului. (Mt 14, 22-24)
Iată o evanghelie pe care o trăim și noi de atâtea ori în viața noastră cea sufletească. Cine oare n-a avut vifor în marea vieții lui? Cine oare a avut tot senin și vreme bună în viața lui? Nimeni! Toți am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieții noastre. Vremea vieții noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în liniște. Sunt două feluri de valuri și de furtuni în marea vieții noastre: de o parte sunt valurile necazurilor și ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor și al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi - a necazurilor - toți o cunosc, toți se tem de ea și se feresc de ea. Însă nu cunosc toți oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor și al patimilor lumești. Puțini se înspăimântă de acest vifor și puțini caută să scape de el. Dimpotrivă. cei mai mulți caută în adânc această furtună și simt plăcere în valurile plăcerilor lumești (adică în valurile pieirii sufletești). Și mai puțini sunt apoi aceia care-L cunosc pe Acela care singur poate domoli și liniști furtuna necazurilor și viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul.
O, ce priveliști înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieți! În toate părțile se văd corăbii ce se cufundă și corăbieri ce se îneacă; în toate părțile, suflete care se pierd în valurile patimilor și păcatelor; în toate părțile, corăbieri ce dorm la cârma vieții, în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată plutește în jurul unei lumini. E ceata celor puțini care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci și cârmuitor al vieții lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică și peste valuri umblă ca pe uscat.
Dragă cititorule! Și tu ești un călător pe marea acestei vieți pline de vânturi și furtuni. Și viața ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăiești o viață cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăiești o viață cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieții tale cu lumină și scăpare, așa cum a apărut apostolilor cuprinși de vifor. Când vine vremea rea, când noapte se face în viața ta și toți te părăsesc, deodată se ivește El, Domnul și Mântuitorul tău, și îți strigă: „Nu te teme și nu te înspăimânta, căci Eu cu tine sunt, să te scap și să te mântui!” (Ier 1, 8).
O, ce ușoară este viața când o trăiești cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de cârmaci și cârmuitor al vieții tale! Dă-ți, iubite cititorule, cârma vieții tale acestui Cârmuitor, căci El singur știe calea spre țărmurile mântuirii. El singur știe când vine furtuna și El singur știe să o liniștească. Să-I dai cârma vieții tale și îndată vei scăpa de toate grijile, de toate necazurile și de toate primejdiile. O, ce liniște, ce putere și ce încredere capeți când Domnul Iisus e la cârma vieții tale!
Undeva am citit că, pe vreme de furtună, toți călătorii unui vapor erau cuprinși de groază și spaimă. Numai un copil stătea liniștit. „E tata la cârmă - zicea el - și nu mă tem!” Era copilul căpitanului care cârmuia vaporul. Călătorii au rămas rușinați și mișcați de încrederea ce o avea acest copil în tatăl său, iar ei, oameni mari și creștini, pierduseră încrederea în Tatăl Ceresc. Așa e și cu noi: când Tatăl e la cârmă, când voia Lui și legile Lui cârmuiesc corabia vieții noastre, n-avem de ce să ne temem.
Se spune mereu că lumea aceasta e plină de primejdii; eu zic însă că nu este decât o primejdie adevărată în această lume: când L-ai părăsit pe Domnul, când din furtuna vieții tale lipsește El. Se spune mereu că această lume e o vale a plângerii, plină de necazuri. Însă eu zic că nu este în această lume decât un singur necaz adevărat. Când L-ai pierdut pe Domnul, când păcatul te-a despărțit de Domnul și trăiești o viață fără El. Când mi-a murit fie iertata soție, poporul se plângea și mă bocea ca pe un „pierdut” și ca pe un nenorocit care a „gătat cu viața”. Eu însă le-am zis: Dragii mei! Eu nu sunt pierdut, căci încă n-am pierdut pe Mântuitorul meu... Pierdut e numai acela care a pierdut pe Mântuitorul...
Un mare filozof, voind să arate prețuirea unei mame, a lăsat vestitele vorbe: „Am pierdut pe mama; de acum n-am ce mai pierde!”. Eu însă zic că nu acesta e hotarul pierderii, ci e altul. E acesta: „Am pierdut pe Mântuitorul; de acum n-am ce mai pierde!”. Numai cine a ajuns la acest hotar e cu adevărat pierdut pe vecii vecilor. Greșeala oamenilor e că nu se știu rezema destul de tare de Mântuitorul, de Acest Cârmaci al vieții noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare.
De când eram la țară, mi-aduc aminte de un om care a murit de necaz că pierduse cinci mii de lei. Sărmanul! El n-avea și nu cunoștea pe Mântuitorul de reazem și cârmuitor al vieții sale.
Sunt iarăși alții care Îl cheamă pe Domnul la cârma vieții lor, dar numai pe vreme de boală și necaz mare. Atunci strigă: „Vai!... Vai!...”, însă îndată ce trece furtuna iarăși Îl alungă pe Domnul de la cârmă și se cârmuiesc ei spre păcate și pieire.
Dragă cititorule! O credință vie și lucrătoare are acela care și-a încredințat Domnului cârma vieții sale și înaintează cu El spre țara veșniciei. Ai tu o astfel de credință?
Când vifor se face...
Când vifor se face în marea vieții
și-n noapte grozavă-și pierd calea drumeții,
eu strig pe Domnul, și Domnul îndată
furtuna alină, de moarte mă scapă.
Când credința-mi slăbește și-ncep să mă cufund
simt a Lui vorbe cum inima-mi străpung:
„Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit,
au nu pentru tine pe Cruce-am murit?”
O Doamne, iartă a mea necredință,
cu dar întărește a mea neputință,
eu cârma vieții Ție, Doamne, Ți-o dau,
la țărmuri s-ajung și mântuire să iau.