Fără fii
Traian Dorz - Scumpele noastre surori
Nu mă gândesc nici la acele mame care sunt fără fii fiindcă şi i-au ucis înainte de a-i naşte... Prăpastia înspăimântătoare în care zac aceste fiinţe, se cască atât de întunecoasă şi adâncă, în stânga drumului vieţii, încât sunt îngrozit şi mă cutremur privind această prăpastie.
Mi se strânge sufletul de groază şi simt că mi se rupe inima.
Capul începe să-mi ameţească şi să mă doară gândind la judecata şi la osânda lor veşnică.
Închid ochii şi mă retrag înspăimântat.
Nici nu vreau să gândesc, nici să privesc, nici să vorbesc despre aceasta. Nu pot.
Despre aceasta numai Hristos poate vorbi.
Numai Sângele Său.
Numai Puterea Sa.
Numai nu ştiu când.
Numai nu ştiu cum!
Şi numai nu ştiu cui!...
Nu mă gândesc nici la acele scumpe surori ale noastre care, deşi au vrut, au dorit şi au cerut lui Dumnezeu cu toată stăruinţa să le dea copii, - totuşi n-au primit.
Căci atât de multe din acestea au devenit mamele dulci pe care mulţi orfani şi mulţi copii năpăstuiţi le vor numi cu sfântul cuvânt de mamă. Acestea au devenit binefăcătoarele pe care mulţi nefericiţi le vor binecuvânta în rugăciunile lor către Dumnezeu.
Şi au fost lucrătoarele Domnului, ajutoarele mărturisitorilor Evangheliei, braţele de cel mai mare ajutor Bisericii lui Hristos.
Numele multora va străluci veşnic în faţa Domnului şi alor Lui.
Fie că au fost fecioare. Fie că au fost soţii. Fie că au fost văduve...
Ci mă gândesc la mamele care nu mai au fii din pricină că i-au pierdut prin moarte.
Ori sunt ca şi cum nu i-ar avea pentru că sunt nefericiţi, bolnavi sau depărtaţi de ele.
Ori sunt poate şi mai rău, pentru că sunt pierduţi în păcate şi în răutăţi.
Aceste mame se împart tot cam în trei feluri:
1 - Mama fiilor morţi
Nu poate fi un suflet mai zdrobit pe lume decât sufletul mamei care şi-a pierdut fiii ei.
Cu cât i-a dorit mai mult...
cu cât s-a bucurat mai mult la primirea lor,
cu cât i-au fost mai dragi, mai frumoşi, mai iubitori şi mai cuminţi copiii ei pierduţi,
şi cu cât despărţirea de ei a venit mai pe neaşteptate, cu atâta mama rămasă fără fii este cu inima cea mai zdrobită şi suferă cel mai mult.
Astfel de mame adeseori nu-şi mai revin din amărăciunea vieţii lor toată viaţa.
Multe tânjesc cu această rană nevindecată în inimile lor, până când din ea se va trage moartea.
Pentru ea este atât de adevărată cântarea care spune:
Orice rană se închide, mai târziu ori mai curând,
numai ranele iubirii nu se vindecă nicicând.
Orice lacrimă fierbinte se mai uscă uneori,
numai lacrima iubirii nu se uscă până mori.
Cât de tari, se rup odată orice legături se fac,
numai ce-a legat iubirea nu se poate rupe-n veac...
Şi dacă n-ar fi dulcea şi puternica nădejde a vieţii veşnice,
a regăsirii din nou, cu fiinţele iubite în fericirea nemaidespărţită din Împărăţia Domnului Iisus,
într-adevăr atunci durerea aceasta ar fi de nemângâiat.
Dar slavă veşnică Scumpului nostru Mântuitor, care prin moartea Lui a biruit puterea morţii noastre, a celor ce credem în El,
şi prin Învierea Lui ne-a dăruit nouă nădejde veşnică.
De aceea noi nu pierim zdrobiţi sub durerea zdrobitoare - a nici unei despărţiri de preaiubiţii noştri,
căci prin Hristos noi avem liniştitoarea făgăduinţă a vieţii şi fericirii veşnice, împreună cu ei.
La aceasta privim chiar şi în clipele celei mai dureroase şi mai năprasnice despărţiri.
Noi ştim că ne vom revedea curând, dincolo de porţile morţii,
în viaţa negrăit de fericită pe care ne-a pregătit-o Scumpul nostru Mântuitor.
Şi în care prin credinţa Sa şi ascultarea Sa, Îl vom regăsi pe El.
Şi împreună cu El, îi vom regăsi, pe veci fericiţi, şi pe toţi cei după care tânjeşte cu dor inima noastră şi pe care nu-i putem uita.
2 - Mama fiilor nefericiţi
Dar şi mai grea şi mai amară decât crucea goală şi tristă a unei mame rămasă fără fii, este crucea oricărei mame ai cărei fii zac neputincioşi pe un pat de boală, fără vindecare.
Sau se târăsc pe lume ciuntiţi de mădulare,
sau lipsiţi de minte, merg huiduiţi de copii şi batjocoriţi de oameni.
Ori ca îngropaţi de vii în casele de nebuni nevindecabili, ori condamnaţi pe viaţă în felurite închisori şi ospicii...
Durerea unei astfel de mame nu poate fi cuprinsă în nici un cuvânt omenesc.
Crucea ei uriaşă n-are decât spini şi rane care sângerează adânc şi nu se mai închid până la moarte.
Ori de câte ori priveşte sau gândeşte la făptura căreia i-a dat naştere, din lumina şi viaţa fiinţei ei...
la fiinţa pe care ea a cerut-o, a dorit-o şi a aşteptat-o luminoasă şi dulce...
pe care a vrut-o cu toată ardoarea inimii să fie fericită...
- şi acum o vede târâtoare... un monstru, un ghem nefericit, un prilej de râs şi un plâns - ca o sabie mereu aprinsă şi otrăvită îi străpunge dureros mereu inima.
Şi de atâtea ori se întreabă: Oare nu păcatul meu este cumva acesta?
Nu cumva chiar eu sunt cauza nefericirii fiilor mei?...
Uneori priveşti zdrobit la cele două nefericiri şi nu ştii care este într-adevăr mai mare:
a-i plânge copilul, dar mai de plâns e mama.
E vrednic de milă un copil nefericit. Dar mai vrednică este de o mie de ori mama care i-a dat viaţa.
E osândit copilul, dar mult mai chinuită este mama, care este osândită să-i roage de o mie de ori mai degrabă orice moarte, decât o astfel de viaţă...
De aceea nu vă grăbiţi să judecaţi,
şi nici să întrebaţi ca ucenicii Domnului cândva:
- Doamne, cine a păcătuit? Omul acesta, sau părinţii lui, că s-a născut orb?
Căci Iisus vă va răspunde în multe cazuri:
- N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui! Ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 2-3).
Scumpele noastre surori, mame nefericite, ridicaţi-vă mâinile zdrobite spre răbdarea şi spre mila lui Hristos.
Şi plecaţi-vă sufletul zdrobit la picioarele ascultării şi nădăjduirii în El.
Nu cârtiţi, dar nici să nu vă obosiţi rugându-vă şi răbdând.
Fiţi încredinţate că printr-un rău mai mic şi trecător, Dumnezeu vrea să vă scape pe voi şi pe copiii voştri de un rău mai mare şi fără sfârşit.
Prin suferinţa de aici, atât tu cât şi copilul tău veţi putea scăpa de suferinţa cea veşnică.
Fiindcă este scris: păcatele unor oameni ajung înainte la judecată,
- acestea se plătesc aici.
Ale altora merg pe urmă,
- acestea se vor plăti acolo.
Încredinţează-ţi soarta în Mâna Domnului şi crede că tot ce îngăduie El este bine, sau spre bine.
Şi crucea ta se va uşura deodată.
Iar în jurul crucii tale şi a copilului tău, dragostea şi răsplătirea lui Hristos vrea să aşeze o cunună veşnică de mângâiere şi bucurie.
3 - Mama fiilor pierduţi
Cred însă, cu toată amărăciunea sufletului meu, că mai zdrobită decât a tuturor mamelor nefericite, este inima mamei credincioase care îşi vede fiii mergând sălbatici şi desfrânaţi pe calea pierzării lor sufleteşti.
Când erau mici, ba încă de pe când nu erau, mama lor i-a iubit atât de fierbinte. Şi apoi i-a îngrijit ca pe ochii ei din cap.
A făcut de atâtea ori asupra somnului lor, sfântul semn al Crucii Domnului şi Mântuitorului ei Iisus Hristos, iar peste leagănul lor şi-a întins de atâtea ori braţele rugăciunii înlăcrimate spre Hristos.
I-a închinat pe fiecare Domnului în faţa Sfântului Altar.
Şi i-a predat Domnului pe fiecare la vremea sa în mijlocul adunării frăţeşti.
A cântat cu ei, s-a bucurat de orice semn şi cuvânt frumos ieşit din gura lor, nădăjduind pentru fericirea fiecăruia, prin ascultarea sa de Dumnezeu...
Iar acum când sunt mari, copiii ei merg cu lumea,
vorbesc așa cum vorbește lumea,
se îmbracă și ei ca lumea,
şi râd de Cuvântul lui Dumnezeu!...
Mama plânge, mustră, cheamă, se roagă.
- Dar fiii râd şi pleacă la nelegiuire, la păcat, la moarte.
În deznădejdea ei, biata mamă ajunge până la a le dori nenorociri trupeşti, spre a-i scăpa de nenorocirea sufletească în care se prăbuşesc...
Scumpa noastră soră, nu-ţi pierde nici tu nădejdea şi nu înceta să te rogi pentru fiii tăi.
Pe copilul rugăciunilor fierbinţi, nu-l va lăsa Dumnezeu să piară.
Va veni o zi în care toiagul sau nuiaua dragostei lui Dumnezeu îl va întoarce.
Crede acest lucru chiar dacă nu ai mai ajunge să vezi minunea cu ochii aceştia trupeşti,
crede, şi florile crucii tale vor învia iarăşi.
Crede că Hristos este Viu şi Bun.
Crede, şi puterea Lui mare, poate să ajute.
Crede şi te roagă până la moarte. Dumnezeu poate totul.
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, slavă Ţie.
Pentru cele mai zdrobite dintre toate inimile pământeşti, cerem îndurarea şi mila Inimii Tale, care a suferit şi mai mult, pentru că Tu ne-ai iubit pe noi şi mai mult
Te rugăm lasă peste toate durerile acestor inimi, raza dulce şi mângâietoare a unei nădejdi pe care totdeauna sufletul, oricât de zdrobit, trebuie să o aibă în Tine.
Iar nădejdea aceasta să le lumineze dinăuntrul crucii spre biruinţa milei şi iubirii Tale.
Cu o putere care să fie totdeauna mai mare decât greutatea şi usturimea oricărei mame. Amin.