Fără fii
Traian Dorz - Scumpele noastre surori
Nu mă gândesc nici la acele mame care sunt fără fii fiindcă și i-au ucis înainte de a-i naște... Prăpastia înspăimântătoare în care zac aceste ființe, se cască atât de întunecoasă și adâncă, în stânga drumului vieții, încât sunt îngrozit și mă cutremur privind această prăpastie.
Mi se strânge sufletul de groază și simt că mi se rupe inima.
Capul începe să-mi amețească și să mă doară gândind la judecata și la osânda lor veșnică.
Închid ochii și mă retrag înspăimântat.
Nici nu vreau să gândesc, nici să privesc, nici să vorbesc despre aceasta. Nu pot.
Despre aceasta numai Hristos poate vorbi.
Numai Sângele Său.
Numai Puterea Sa.
Numai nu știu când.
Numai nu știu cum!
Și numai nu știu cui!...
Nu mă gândesc nici la acele scumpe surori ale noastre care, deși au vrut, au dorit și au cerut lui Dumnezeu cu toată stăruința să le dea copii, - totuși n-au primit.
Căci atât de multe din acestea au devenit mamele dulci pe care mulți orfani și mulți copii năpăstuiți le vor numi cu sfântul cuvânt de mamă. Acestea au devenit binefăcătoarele pe care mulți nefericiți le vor binecuvânta în rugăciunile lor către Dumnezeu.
Și au fost lucrătoarele Domnului, ajutoarele mărturisitorilor Evangheliei, brațele de cel mai mare ajutor Bisericii lui Hristos.
Numele multora va străluci veșnic în fața Domnului și alor Lui.
Fie că au fost fecioare. Fie că au fost soții. Fie că au fost văduve...
Ci mă gândesc la mamele care nu mai au fii din pricină că i-au pierdut prin moarte.
Ori sunt ca și cum nu i-ar avea pentru că sunt nefericiți, bolnavi sau depărtați de ele.
Ori sunt poate și mai rău, pentru că sunt pierduți în păcate și în răutăți.
Aceste mame se împart tot cam în trei feluri:
1 - Mama fiilor morți
Nu poate fi un suflet mai zdrobit pe lume decât sufletul mamei care și-a pierdut fiii ei.
Cu cât i-a dorit mai mult...
cu cât s-a bucurat mai mult la primirea lor,
cu cât i-au fost mai dragi, mai frumoși, mai iubitori și mai cuminți copiii ei pierduți,
și cu cât despărțirea de ei a venit mai pe neașteptate, cu atâta mama rămasă fără fii este cu inima cea mai zdrobită și suferă cel mai mult.
Astfel de mame adeseori nu-și mai revin din amărăciunea vieții lor toată viața.
Multe tânjesc cu această rană nevindecată în inimile lor, până când din ea se va trage moartea.
Pentru ea este atât de adevărată cântarea care spune:
Orice rană se închide, mai târziu ori mai curând,
numai ranele iubirii nu se vindecă nicicând.
Orice lacrimă fierbinte se mai uscă uneori,
numai lacrima iubirii nu se uscă până mori.
Cât de tari, se rup odată orice legături se fac,
numai ce-a legat iubirea nu se poate rupe-n veac...
Și dacă n-ar fi dulcea și puternica nădejde a vieții veșnice,
a regăsirii din nou, cu ființele iubite în fericirea nemaidespărțită din Împărăția Domnului Iisus,
într-adevăr atunci durerea aceasta ar fi de nemângâiat.
Dar slavă veșnică Scumpului nostru Mântuitor, care prin moartea Lui a biruit puterea morții noastre, a celor ce credem în El,
și prin Învierea Lui ne-a dăruit nouă nădejde veșnică.
De aceea noi nu pierim zdrobiți sub durerea zdrobitoare - a nici unei despărțiri de preaiubiții noștri,
căci prin Hristos noi avem liniștitoarea făgăduință a vieții și fericirii veșnice, împreună cu ei.
La aceasta privim chiar și în clipele celei mai dureroase și mai năprasnice despărțiri.
Noi știm că ne vom revedea curând, dincolo de porțile morții,
în viața negrăit de fericită pe care ne-a pregătit-o Scumpul nostru Mântuitor.
Și în care prin credința Sa și ascultarea Sa, Îl vom regăsi pe El.
Și împreună cu El, îi vom regăsi, pe veci fericiți, și pe toți cei după care tânjește cu dor inima noastră și pe care nu-i putem uita.
2 - Mama fiilor nefericiți
Dar și mai grea și mai amară decât crucea goală și tristă a unei mame rămasă fără fii, este crucea oricărei mame ai cărei fii zac neputincioși pe un pat de boală, fără vindecare.
Sau se târăsc pe lume ciuntiți de mădulare,
sau lipsiți de minte, merg huiduiți de copii și batjocoriți de oameni.
Ori ca îngropați de vii în casele de nebuni nevindecabili, ori condamnați pe viață în felurite închisori și ospicii...
Durerea unei astfel de mame nu poate fi cuprinsă în nici un cuvânt omenesc.
Crucea ei uriașă n-are decât spini și rane care sângerează adânc și nu se mai închid până la moarte.
Ori de câte ori privește sau gândește la făptura căreia i-a dat naștere, din lumina și viața ființei ei...
la ființa pe care ea a cerut-o, a dorit-o și a așteptat-o luminoasă și dulce...
pe care a vrut-o cu toată ardoarea inimii să fie fericită...
- și acum o vede târâtoare... un monstru, un ghem nefericit, un prilej de râs și un plâns - ca o sabie mereu aprinsă și otrăvită îi străpunge dureros mereu inima.
Și de atâtea ori se întreabă: Oare nu păcatul meu este cumva acesta?
Nu cumva chiar eu sunt cauza nefericirii fiilor mei?...
Uneori privești zdrobit la cele două nefericiri și nu știi care este într-adevăr mai mare:
a-i plânge copilul, dar mai de plâns e mama.
E vrednic de milă un copil nefericit. Dar mai vrednică este de o mie de ori mama care i-a dat viața.
E osândit copilul, dar mult mai chinuită este mama, care este osândită să-i roage de o mie de ori mai degrabă orice moarte, decât o astfel de viață...
De aceea nu vă grăbiți să judecați,
și nici să întrebați ca ucenicii Domnului cândva:
- Doamne, cine a păcătuit? Omul acesta, sau părinții lui, că s-a născut orb?
Căci Iisus vă va răspunde în multe cazuri:
- N-a păcătuit nici el, nici părinții lui! Ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 2-3).
Scumpele noastre surori, mame nefericite, ridicați-vă mâinile zdrobite spre răbdarea și spre mila lui Hristos.
Și plecați-vă sufletul zdrobit la picioarele ascultării și nădăjduirii în El.
Nu cârtiți, dar nici să nu vă obosiți rugându-vă și răbdând.
Fiți încredințate că printr-un rău mai mic și trecător, Dumnezeu vrea să vă scape pe voi și pe copiii voștri de un rău mai mare și fără sfârșit.
Prin suferința de aici, atât tu cât și copilul tău veți putea scăpa de suferința cea veșnică.
Fiindcă este scris: păcatele unor oameni ajung înainte la judecată,
- acestea se plătesc aici.
Ale altora merg pe urmă,
- acestea se vor plăti acolo.
Încredințează-ți soarta în Mâna Domnului și crede că tot ce îngăduie El este bine, sau spre bine.
Și crucea ta se va ușura deodată.
Iar în jurul crucii tale și a copilului tău, dragostea și răsplătirea lui Hristos vrea să așeze o cunună veșnică de mângâiere și bucurie.
3 - Mama fiilor pierduți
Cred însă, cu toată amărăciunea sufletului meu, că mai zdrobită decât a tuturor mamelor nefericite, este inima mamei credincioase care își vede fiii mergând sălbatici și desfrânați pe calea pierzării lor sufletești.
Când erau mici, ba încă de pe când nu erau, mama lor i-a iubit atât de fierbinte. Și apoi i-a îngrijit ca pe ochii ei din cap.
A făcut de atâtea ori asupra somnului lor, sfântul semn al Crucii Domnului și Mântuitorului ei Iisus Hristos, iar peste leagănul lor și-a întins de atâtea ori brațele rugăciunii înlăcrimate spre Hristos.
I-a închinat pe fiecare Domnului în fața Sfântului Altar.
Și i-a predat Domnului pe fiecare la vremea sa în mijlocul adunării frățești.
A cântat cu ei, s-a bucurat de orice semn și cuvânt frumos ieșit din gura lor, nădăjduind pentru fericirea fiecăruia, prin ascultarea sa de Dumnezeu...
Iar acum când sunt mari, copiii ei merg cu lumea,
vorbesc așa cum vorbește lumea,
se îmbracă și ei ca lumea,
și râd de Cuvântul lui Dumnezeu!...
Mama plânge, mustră, cheamă, se roagă.
- Dar fiii râd și pleacă la nelegiuire, la păcat, la moarte.
În deznădejdea ei, biata mamă ajunge până la a le dori nenorociri trupești, spre a-i scăpa de nenorocirea sufletească în care se prăbușesc...
Scumpa noastră soră, nu-ți pierde nici tu nădejdea și nu înceta să te rogi pentru fiii tăi.
Pe copilul rugăciunilor fierbinți, nu-l va lăsa Dumnezeu să piară.
Va veni o zi în care toiagul sau nuiaua dragostei lui Dumnezeu îl va întoarce.
Crede acest lucru chiar dacă nu ai mai ajunge să vezi minunea cu ochii aceștia trupești,
crede, și florile crucii tale vor învia iarăși.
Crede că Hristos este Viu și Bun.
Crede, și puterea Lui mare, poate să ajute.
Crede și te roagă până la moarte. Dumnezeu poate totul.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, slavă Ție.
Pentru cele mai zdrobite dintre toate inimile pământești, cerem îndurarea și mila Inimii Tale, care a suferit și mai mult, pentru că Tu ne-ai iubit pe noi și mai mult
Te rugăm lasă peste toate durerile acestor inimi, raza dulce și mângâietoare a unei nădejdi pe care totdeauna sufletul, oricât de zdrobit, trebuie să o aibă în Tine.
Iar nădejdea aceasta să le lumineze dinăuntrul crucii spre biruința milei și iubirii Tale.
Cu o putere care să fie totdeauna mai mare decât greutatea și usturimea oricărei mame. Amin.