Florile iubirii și recunoștinței

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Slăvit să fie Domnul!

Copacii aceștia care au fost martori la pogorârea Părintelui Iosif în acest pământ, în timp de iarnă, pe zăpadă albă, pe zăpadă bogată, străjuiesc mereu acest corp sfânt, blând, înțelept și îndrăzneț. Acești copaci crescuți străjuiesc și ziua, și noaptea mormintele din cimitir și mormântul nostru drag și scump, care ne-a rămas adânc în inimile noastre.

Primăvara potrivește cu starea cea mai fericită a omului: primăvara sufletului, primăvara omului celui dinăuntru, primăvara veșnică, de acuma și până la capătul nostru.

Iubiților! Floarea... floarea este un semn de iubire. Floarea este un semn de recunoștință. Floarea este un semn: „Nu te voi uita”.

Iubiților! Cu toții i-am adus flori, i-am adus culori care sunt semnificative, cu adânc înțeles și pentru părintele drag, și pentru noi toți.

Culoarea roșie, [sângele] care ne-a spălat, care ne spală și care va spăla [pe cei] care vor dori să se spele și pe dinafară, și, mai cu seamă, pe dinăuntru. Culoarea roșie ne-a mântuit, sângele roșu, pe Golgota; ne-a scăldat în baie sufletească din cap până-n picioare. Să nu uităm culoarea roșie. Să nu uităm sângele, că numai jertfa, numai moartea, numai sângele dovedesc o dragoste desăvârșită.

Am adus culoarea albastră, pentru părintele drag și pentru noi toți.

Pământul trece. Pământul e (...) lăsat de Dumnezeu să-l folosim. În grădina raiului, [omul a fost pus] să folosească pământul, grădina, să îngrijească, să lucreze. Înțelepciunea Domnului este desăvârșită. El ne-a dat și pământul, pentru care nu suntem vrednici să-I mulțumim, cu toate bunătățile lui și cu toate foloasele, și cu toate frumusețile lui. Și cel înțelept știe să folosească și pământul, și cele pământești.

Dar culoarea albastră ne aduce aminte de albastrul cerului. Privirile noastre să le țintuim sus. Cum strigă slujitorul Bisericii, la Liturghie: „Sus să avem inimile!” Sus! Și Scriptura în multe locuri ne îndeamnă: „Priviți în sus”.

Și Dumnezeu ne-a zidit corpul nostru, capul nostru, ochii noștri nu în pământ, ca ale animalelor, ca ale altor făpturi, ci ne-a creat cu capul sus, cu ochii sus, ceea ce înseamnă: [omul] este pentru albastrul cerului, pentru raiul lui Dumnezeu, pentru Împărăția Lui.

Iubiților, am adus floarea albă pentru Părintele Iosif și pentru noi toți. Ferice de cine își spală hainele, căci va fi îmbrăcat în haine albe, fără pată, fără șifonare, fără zbârcitură, [având] o culoare de nevinovăție, curată și sfântă, pe care o iubește atât de mult Dumnezeu. Omului însuși îi place să fie curat la suflet. Cei curați cu inima, cei curați cu ochii, cei curați cu toată ființa lor, aceia Îl vor vedea pe El. Căci acolo în Împărăția Lui e numai alb, numai curat, numai plăcut și numai desăvârșit.

Iubiților, câteva cuvinte... că s-au spus multe adevăruri, care să ne fie nouă tuturor de învățătură. Fraților, Părintele Iosif Trifa... el a biruit. Foaia cea mai izbitoare, foaia noastră proprie, religioasă, din Sibiu, era «Isus Biruitorul». Iisus este biruitor; ucenicii și urmașii Lui sunt biruitori. Trebuie să fim biruitori. Căci la capătul biruinței vine coroana răsplății.

De la începutul luptei tale, [fii] ca un ostaș înarmat în toată armătura de la Efeseni, din cap și până-n picioare; și cu ultima armă și cea mai groaznică pentru vrășmașul lumii acesteia, Satan: sabia Duhului Sfânt, cu care, când tăiem, zboară capetele dușmănoase cât colo.

Frații noștri! Aceasta este o caracteristică deosebită la oamenii cei mari, care luptă în lumea aceasta și ajung la biruință și la cunună. Părintele Iosif Trifa a scris pe steagul Oastei Domnului (pe care l-am purtat pe străzile Bucureștiului, pe străzile Clujului, pe străzile Sibiului, pe străzile orașelor, pe străzile comunelor și cătunelor), pe steagul luptei, cuvintele: „Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!”

Ăsta a fost steagul, asta a fost deviza, asta a fost porunca. Și Domnul Iisus a dat pildă [de împlinire a] acestor cuvinte și a acestei porunci. În toată viața Sa, Domnul Iisus Hristos - întâi El - a fost îndrăzneț. De la leagăn și până-n dealul Golgotei. A disprețuit orice L-ar fi împiedicat a nu birui, ci a pierde lupta. Vorbit de rău, lovit mereu, înfricoșat mereu, Domnul Iisus a stat îndrăzneț: și [în fața] împăratului, și a sinedriului, și a oricărei împiedicări sau împotriviri.

Fraților, dacă a fost îndrăzneț, Domnul Iisus a biruit strălucitor.

După Domnul Iisus, Care a dat pildă, urmează Sfinții Apostoli. Apostolul Pavel, Apostolul Petru și tot șirul apostolilor au îndrăznit și iar au îndrăznit. Știm îndrăzneala lor. Proorocii Moise, Ieremia, Iezechiel, Daniel au fost îndrăzneți. Și... au pățit. Dar au pățit-o fericiți! Domnul i-a încununat. Numai așa se câștigă lupta! Toți sfinții au fost îndrăzneți. Orice au suferit, au răbdat, au nădăjduit - și au biruit. Iubiților, îndrăzneala lor, a tuturora, a ajuns până la marginile lumii.

„Nici fricoșii”... Se enumeră, după fricoși, alte însușiri negative, care nu aduc mântuire.

Când noi suntem fricoși și când cineva este fricos, stă alăturea Scriptura: Apocalipsa 21, versetul 8. Fricoșii sunt rânduiți lângă scârboși, lângă mincinoși și alții, și alții, și alții, a căror soartă este focul ce arde cu pucioasa În alt loc citim, în Evanghelia lui Matei, cu înțelesul de a nu fi fricos: „turmă mică, nu te teme”. Noi să fim, fraților, prin lupta noastră adevărată, curată, statornică până la capăt, neînfricați, căci [altfel] vom nimeri în rândul tuturor păcătoșilor și degeaba nădejdea noastră ne va fi să ajungem la albastrul cerului și albastrul Împărăției lui Dumnezeu.

Un amănunt mic, dar cu mare înțeles, din viața și din moartea Părintelui Iosif Trifa:

Viața:

Întâi, Părintele Iosif Trifa a fost singur. A trebuit să călătorească cu singurătate. Soția i-a murit de tânără, doi copilași, morți de mici - și Părintele Iosif rămâne singur.

Activitatea și lucrarea Părintelui Iosif: singur. Cât a scris, lui nu-i plăcea să scrie în zgomot, cu mai mulți în cameră. Nu-i plăcea. Mie-mi spunea: „Nu pot să scriu în zgomot și în lume”. Și el a luptat și a scris în singurătate. Deci scria mai mult nu ziua, ci noaptea. Fraților, și noaptea e bună, și noaptea este folositoare, că atunci toată suflarea are liniște ca la cimitir.

Noi știm din condeiul Părintelui Iosif Trifa: „Iosife, scoală-te!”. Cugetul vorbea noaptea. Se scula imediat, creion era pe masă, hârtia - și scria. Toate cărțile, toate foile, în majoritatea cazurilor, le-a scris noaptea și singur.

Încheierea vieții Părintelui Iosif Trifa:

Un amănunt mare și adânc și care ne învață și pe noi a fost acesta: când să-și dea sufletul în mâinile Domnului, până la clipele acestea mari, era îngrijit de apropiații din familia Oastei, din familia Lucrării. Dar în ultimele clipe, pe care Părintele Iosif Trifa le știa, le simțea - căci Părintele Iosif era vizionar, el știa viitorul Lucrării, el știa viitorul său, el știa prin spațiu și prin timp, vedea departe, departe -, în ultimele momente, Părintele Iosif Trifa rămâne în camera lui singur. N-a primit pe nimeni: nici Dorz, nici Marini, nici Titus, nimeni. Frații l-au ascultat și, din curiozitate și din dragoste, erau atenți la suflarea Părintelui Iosif. Iubiților... și moare Părintele Iosif Trifa tot singur!... Tot singur.

Asta este a oamenilor celor mari: a muri singuri, numai cu Domnul. Numai cu El. (...) Lucru mare, lucru măreț, lucru sfânt, lucru care ne învață să biruim și noi. Nu cu lumea, nu în lume. În afară. Este o vorbă care zice: „Vrei să fii tare? Să fii singur”.

Evenimentele și lucrările cele mai mari, oamenii le fac în singurătate. Vrei să fii tare, fii singur. Și Domnul Iisus, întâi, așa făcea. Pentru lucrările cele mari, Domnul Iisus Se retrăgea în Grădina Ghetsimani sau pe vârful munților. În singurătate, omul își capătă hrană, putere. Cincizecimea unde s-a petrecut? Cum s-a petrecut? În zgomot? Nu! Cucernicie, liniște, pregătire, așteptare.

Fraților, să învățăm și noi. Multe avem de învățat, multe.

Căci dacă le urmăm cum urmăm Scriptura (care este un noian de învățătură, un noian de înțelepciune, un noian de dragoste, un noian de viață adevărată și fericită), așa și patimile Părintelui nostru Trifa sunt de mare și minunat folos pentru orice om care se apropie. „Gustați și vedeți că bun este Domnul.”

Fraților, să plecăm de la acest scump mormânt mulțumind Domnului Sfânt, Care încă ne îngăduie în toate privințele: în sănătate... și dorințe. (...) Fraților, omul nu vrea să moară. O dovadă simplă, strălucită, nezdruncinată că omul este sortit nemuririi. Omul nu vrea să moară. Fraților, deci să trăim așa, folosind toate bunătățile Domnului în mod foarte înțelept, în mod foarte curat. Da, întâi căutați Împărăția lui Dumnezeu, și celelalte - pământul cu toate de pe el - vi se vor da pe deasupra. Ce promisiune, fraților! Asta nu înseamnă [a sta] cu mâinile încrucișate sau cu mâinile în buzunar. Nu! Credinciosul este harnic mereu, credinciosul știe să răscumpere vremea, s-o folosească, nu s-o omoare. Când omorâm timpul... cine omoară timpul - în atâtea și atâtea feluri și plăceri - se omoară pe el și fericirea vieții lui și vremelnice, și veșnice.

Este încă un cuvânt pe care l-am căpătat tot de la Părintele Iosif (care ne-a înzestrat cu Cuvântul Domnului, care este, trebuie și va fi plugul cel mai modern, plugul cel mai desăvârșit pentru a plugări în țarina lumii acesteia. Mare binefacere a fost împroprietărirea cea sufletească. Pentru că acolo am găsit atâtea percepte, atâtea principii, atâtea lucruri scumpe, și mai simple, și mai grele, dar, cu ajutorul Domnului, pe care le putem împlini pe toate). Scrie în Biblie: „El știe (Domnul Iisus) să izbăvească din necazuri pe oamenii cei cucernici”. Mi-a plăcut și rămân cu El ca și cu o ancoră plutitoare pe valurile acestei vieți. Numai un simplu cuvânt: „El știe să izbăvească”. Fraților, apoi cu promisiunea aceasta, că „El știe”, apoi biruim, fraților, încă mai mult decât se cere și trebuie! Cu „El știe”. În necazuri. Ce facem în necazuri? Felurite. Ce facem? Alergăm. Mama, tata, părinții, un dascăl, un profesor, un prieten, o rudă, o carte nu vin. Nu vin în ajutor. Dar vine (să nu uităm, căci greșim!), vine acest ajutor mereu și la timp: Domnul Iisus, Care ne-a promis: Eu știu. Eu știu necazul tău. „Eu știu toate ale tale.” El! Și-atunci, fraților, să luptăm lupta cea bună cu ajutorul Domnului, pân' la capăt, cu această promisiune: El știe frământările vieții noastre personale, frământările mișcării Oastea Domnului, frământările țării noastre, frământările pământului acestuia. Am fost, suntem și vom fi liniștiți, că El știe să te scoată pe tine din necazuri, din frământări, să scoată toată lumea, să scoată toată țara, să scoată tot pământul și toată omenirea. Acest cuvânt este, fraților, de aur și de mărgăritare scumpe.

Deci pornim la luptă tot așa. Nu ne înspăimântă nimic, căci „El știe”. Să plecăm spre casele noastre, iubiților, cu aceste promisiuni, că lupta pe acest pământ pentru Domnul și Împărăția Lui și pentru veșnicia cea fericită va fi numai împreună cu El. Și atunci se va împlini cuvântul acesta cu care ne mângâiem foarte mult și cu care ni se lămurește. „Da' cum așa?... Da' cum așa? Se poate?” Da! Noi purtăm un lut în care avem, ca credincioși, o putere nemaipomenită. Și aceasta nu de la noi. De la Domnul. Da! Aceasta e de la promisiunea: „El știe!”.

Noi numai să vrem toate cele bune, și harul Domnului vine și se luptă pentru tine și, pe tava dragostei, îți dăruiește: „Poftim, sunt toate!” Poftim cununa! Poftim împărăția dragostei, unde ne vom întâlni cu toții, cu cei care se vor hrăni cu Cuvântul Domnului, care vor înghiți cuvintele dulci până-n adâncul ființei lor și le vor împlini.

Fraților, mulțumim Domnului. Cine mulțumește, când mulțumește, acela atunci este încărcat cu binecuvântări.

Fraților, fie binecuvântată sărbătoarea de astăzi a Duhului Sfânt, Care S-a pogorât peste ucenici, peste Maica Domnului - și, de la ei, până la marginile pământului, ni s-a transmis bucuria și puterea de a biruit cu biruință pilduitoare și pentru azi. De aceea, ferice de părintele nostru cel drag, care n-a murit. Trăiește! Și, cu cât moartea lui va rămâne mai în urmă și urmașii vor pleca mai departe, ăst mormânt ne va da - și va da tuturor celor care iubesc venirea Domnului - un loc de împrospătare, un loc de creștere în toate privințele, un loc [ce ne îndeamnă]: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru desăvârșit este”.

Iubiților, frumoasă zi și natură. 6 iunie 1982. El știe. În ziua aceasta de Rusalii, El știe că pământul acesta de mult n-a văzut o ploaie, măcar o ploiță. Și-a netezit calea pentru venirea noastră. Proaspăt aer, este proaspăt! Sufletele noastre, cu atmosfera de primăvară și de sărbătoare veșnică, aduc mulțumire lui Iisus, pe care L-a urmat Părintele Iosif și atâția, atâția...

Să plecăm spre casele noastre adânciți în această mulțumire și recunoștință și să zicem, tot cu nădejdea în Dumnezeu, aceasta: „El știe!” El să ne dea viață, să ne dea sănătate, ca să putem veni aici: cu cât mai des, cu atât mai bine; cu cât mai mulți, cu atât mai câștigați. Să putem veni și la anul.

Fraților, Domnul să ne-ajute să ducem în focul inimii noastre, în sufletele noastre, toate floricelele de primăvară veșnică, până la capătul luptei, când ne vom pomeni, cu mila Domnului și cu dragostea Lui desăvârșită, în Ierusalimul cel de Sus, care strălucește numai în aur și numai în mărgăritare. (...) Să punem mâna pe această Cetate scumpă, unde, ca și acum, ca și altădată, să ne ajute Domnul să fim împreună și cu toți cei scumpi ai noștri: părinții, copiii, frații, surorile, tot neamul și toată rudenia în Domnul Iisus Hristos.

Slăvit să fie Domnul!