Focul cel bun şi focul cel rău, Focul cerului şi focul iadului

Domnul Iisus a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât de mult doresc să fie aprins (Lc 12, 49). Acesta este Focul cel ceresc al Duhului Sfânt, acesta este Focul cel sfinţitor, acesta este Focul cel sfânt care trebuie să aprindă lumea. Însă diavolul a alergat şi aici, zicându-şi: De se va aprinde lumea cu acest Foc, împărăţia mea este pierdută. Faţă de Focul Domnului, diavolul şi-a aprins şi el în lume focul lui, focul cel rău, focul iadului.

Diavolul îşi are şi el focul lui cu care îi aprinde pe oameni. Iadul îşi are focul lui nu numai în iad, ci şi aici, pe pământ. Arde din greu în lume acest foc rău. Cred că e de prisos să-l arăt mai de-aproape. El se poate vedea în toate părţile. Lumea de azi e o adevărată Sodomă şi Gomoră ce arde aprinsă de focul cel rău.

Când omul se aprinde de ură şi mânie, acesta este un foc rău, un foc drăcesc. Când omul se aprinde de desfătările şi plăcerile lumii - şi acesta este un foc rău şi de suflet pierzător. Orice patimă rea care „îl aprinde” şi îl „arde” pe om este un foc drăcesc. Ce cumplit este, spre pildă, şi focul beţiei! Beţivul „arde” dacă nu bea, iar dacă bea, arde şi mai tare.

Şi e de însemnat aici ce repede se aprinde în om focul cel rău! Cât trebuie să stărui pe lângă un suflet până îl aprinzi pentru Domnul! De douăzeci de ori - îmi scriau nişte fraţi ostaşi - am mers într-un sat până am putut aprinde două suflete pentru Domnul.

Dar focul iadului ce repede se aprinde şi ce bine arde! Văzut-aţi, spre pildă, focul cel blestemat al politicii de partid... Într-o clipă aprinde satul şi oraşul. E destul să vină un politician bun de gură, pentru ca, în câteva ceasuri să aprindă satul cu focul cel rău al urii, al vrajbei şi al încăierărilor. „Ard” satele şi oraşele pe timpul alegerilor, de parcă focul iadului s-a coborât aievea între oameni şi în oameni.

Dar să nu credem că focul cel rău arde numai prin puterea lui. Arde, pentru că diavolul, stăpânul focului din iad, suflă mereu în el. Dintr-o scânteie se aprinde, de regulă, şi focul cel rău. Iar diavolul îndată aleargă şi suflă în această scânteie, până se aprinde focul. Şi, după ce s-a aprins, tot cară „lemne” şi nu-l lasă să se stingă. Oare nu este aşa, spre pildă, cearta şi mânia dintre oameni? Oare nu este aşa focul politicii şi focul tuturor patimilor rele?

Apoi trebuie să ştiţi că diavolul îşi aţâţă focul lui, folosindu-se de uneltele lui, de oamenii lui, de argaţii lui din lume.

Duhul Sfânt, Vântul cel ceresc, foloseşte oameni spre a sufla prin ei în focul Lui cel mântuitor. Tot aşa face şi diavolul. El foloseşte oameni spre a sufla prin ei în focul lui cel pierz ător.

Imaginea de alături spune foarte mult în privinţa aceasta. Diavolul se vede suflând în focul cel rău al certei - ca şi al tuturor patimilor rele - folosind un „foale”, iar acest foale este omul. Cel ce poartă clevetiri şi minciuni între oameni, cel care cară mereu lemne şi vreascuri pentru focul certurilor dintre oameni, acela este un foale, prin care diavolul suflă în focul lui. Acela e un „tăciunar” al diavolului.

Diavolul îşi are şi el făclierii lui, tăciunarii lui. E plină lumea de tăciunarii diavolului.

Lumea de azi este o uriaşă Sodomă şi Gomoră ce arde în focul răutăţilor. În Numele Domnului să alergăm şi noi, ostaşii Domnului, pentru a salva pe cei care se mai pot salva. Spuneţi pe tot locul, iubiţi fraţi ostaşi, că orice suflet care aşteaptă mântuirea trebuie să fie un foc aprins pentru Domnul. Spuneţi că numai acest foc scapă de focul cel pedepsitor care va veni în Ziua Judecăţii (2 Petru 3, 7). Spuneţi că Domnul va veni ca o flacără de foc pedepsitor (2 Tes 1, 8) pentru toţi cei care n-au cunoscut Focul Lui.

Spuneţi că pentru toţi cei care ard în focul cel rău al patimilor şi păcatelor va urma focul iadului.