Focul cel ceresc

lucrează și prin focul suferințelor, prin cuptorul suferințelor

Focul Duhului Sfânt lucrează, de multe ori, și prin focul suferințelor. Focul cel Ceresc, de multe ori, e amestecat și cu focul suferințelor. Școala suferințelor și încercărilor e, de multe ori, școala cea mare a Duhului Sfânt. Focul cel ceresc, de multe ori, se preface în „cuptor” de suferințe și încercări. Pe toți copiii Lui, pe toți pe care Domnul îi iubește și vrea să facă din ei niște unelte pentru lucrul Lui - Domnul, de regulă, îi trimite și îi trece prin acest cuptor.

Acesta e cuptorul cel binecuvântat care „lămurește aurul”. La început, noi nu ne dăm seama de el. Ne trezim numai, deodată, aruncați în mijlocul cuptorului, ca Daniel din Biblie. Și cuptorul arde, frige, doare. Și numai pe urmă vedem și cunoaștem binecuvântarea lui. Zgura ce se pusese pe aurul sufletului nu se putea curăța decât în foc, în cuptor.

Acesta e cuptorul cel binecuvântat care lămurește aurul, care arde lumescul din noi. Iar, în acest cuptor, Domnul ne trimite de câte ori află El de bine. Și ne ține cât crede El că e necesar. Din ce ne va trimite mai de multe ori, din ce cuptorul va fi mai tare aprins - și din ce ne va ține mai mult în el, vom ieși din el într-o stare de mai mult dar și binecuvântare. Vom ieși din el și mai „lămuriți”, și mai „nebuni” pentru Domnul.

Eu mă gândesc și la „cuptorul” meu. De ani de zile, Domnul mă trece mereu prin cuptorul cel binecuvântat al Focului ceresc. Eu credeam la început că mă prăpădesc în acest cuptor. Că mă topesc cu totul în focul lui. De vreo trei ori, Domnul aprinsese acest cuptor atât de tare, încât orice scăpare părea pierdută. Dar cuptorul nu era spre moarte, ci spre curățire, spre binecuvântare. Numai acum văd binecuvântarea ce a rămas în viața mea, pe urma lui. După fiecare cuptor, am rămas mai „nebun”, mai cald, mai duhovnicesc. După fiecare cuptor, tâlcurile mele și predicile mele s-au făcut mai calde, mai tari, mai pline de dar. Mă gândesc, în special, la cuptorul din urmă, din vara anului 1934. Vai, în ce foc grozav eram atunci! Mă înfricoșez și numai la gândul lui. Mă chinuia zi și noapte un foc mistuitor. De multe ori mă zvârcoleam și pe jos, în chinurile acestui foc. Nu mai aveam decât o singură dorință: să scap la odihna din cimitir.

Și… pe urmă, ce s-a întâmplat? Din acest cuptor a ieșit o înviorare. A ieșit «Isus Biruitorul». Niciodată n-aș fi crezut să mai pot scrie ceva; și, iată, au ieșit alte cărți noi, în semnul că, și de data asta, „cuptorul” de la Dumnezeu era.

„Cuptorul” din urmă m-a făcut mai „nebun”, mai „încăpățânat” pentru lucrul Domnului. M-a învățat să mă încred orbește și nebunește în El. Prin urmare, să nu ne speriem când sosește la noi cuptorul suferințelor. Ci să-l primim și să intrăm în el cu resemnare - cu bucurie chiar -, căci el sosește spre binele scump-sufletului nostru.

Rugăciune

Duhule Sfinte, Foc Sfânt și curățitor al vieții mele, eu Te rog, fă tot ce știi cu mine, ca să mă ții aprins pentru lucrul Domnului și mântuirea mea. Iar când altcum nu se va putea, eu Te rog, o, Duhule Sfinte, aruncă-mă în cuptorul suferințelor și al încercărilor. De câte ori Tu vezi că mă răcesc și rugina păcatului mă cuprinde - aruncă-mă în cuptor. Și mai bine mă ține, o, Duhule Sfinte, până la sfârșitul vieții mele în cuptorul suferințelor, decât să mă răcesc și să pierd mântuirea.