Focul cel ceresc

lucrează şi prin focul suferinţelor, prin cuptorul suferinţelor

Focul Duhului Sfânt lucrează, de multe ori, şi prin focul suferinţelor. Focul cel Ceresc, de multe ori, e amestecat şi cu focul suferinţelor. Şcoala suferinţelor şi încercărilor e, de multe ori, şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Focul cel ceresc, de multe ori, se preface în „cuptor” de suferinţe şi încercări. Pe toţi copiii Lui, pe toţi pe care Domnul îi iubeşte şi vrea să facă din ei nişte unelte pentru lucrul Lui - Domnul, de regulă, îi trimite şi îi trece prin acest cuptor.

Acesta e cuptorul cel binecuvântat care „lămureşte aurul”. La început, noi nu ne dăm seama de el. Ne trezim numai, deodată, aruncaţi în mijlocul cuptorului, ca Daniel din Biblie. Şi cuptorul arde, frige, doare. Şi numai pe urmă vedem şi cunoaştem binecuvântarea lui. Zgura ce se pusese pe aurul sufletului nu se putea curăţa decât în foc, în cuptor.

Acesta e cuptorul cel binecuvântat care lămureşte aurul, care arde lumescul din noi. Iar, în acest cuptor, Domnul ne trimite de câte ori află El de bine. Şi ne ţine cât crede El că e necesar. Din ce ne va trimite mai de multe ori, din ce cuptorul va fi mai tare aprins - şi din ce ne va ţine mai mult în el, vom ieşi din el într-o stare de mai mult dar şi binecuvântare. Vom ieşi din el şi mai „lămuriţi”, şi mai „nebuni” pentru Domnul.

Eu mă gândesc şi la „cuptorul” meu. De ani de zile, Domnul mă trece mereu prin cuptorul cel binecuvântat al Focului ceresc. Eu credeam la început că mă prăpădesc în acest cuptor. Că mă topesc cu totul în focul lui. De vreo trei ori, Domnul aprinsese acest cuptor atât de tare, încât orice scăpare părea pierdută. Dar cuptorul nu era spre moarte, ci spre curăţire, spre binecuvântare. Numai acum văd binecuvântarea ce a rămas în viaţa mea, pe urma lui. După fiecare cuptor, am rămas mai „nebun”, mai cald, mai duhovnicesc. După fiecare cuptor, tâlcurile mele şi predicile mele s-au făcut mai calde, mai tari, mai pline de dar. Mă gândesc, în special, la cuptorul din urmă, din vara anului 1934. Vai, în ce foc grozav eram atunci! Mă înfricoşez şi numai la gândul lui. Mă chinuia zi şi noapte un foc mistuitor. De multe ori mă zvârcoleam şi pe jos, în chinurile acestui foc. Nu mai aveam decât o singură dorinţă: să scap la odihna din cimitir.

Şi… pe urmă, ce s-a întâmplat? Din acest cuptor a ieşit o înviorare. A ieşit «Isus Biruitorul». Niciodată n-aş fi crezut să mai pot scrie ceva; şi, iată, au ieşit alte cărţi noi, în semnul că, şi de data asta, „cuptorul” de la Dumnezeu era.

„Cuptorul” din urmă m-a făcut mai „nebun”, mai „încăpăţânat” pentru lucrul Domnului. M-a învăţat să mă încred orbeşte şi nebuneşte în El. Prin urmare, să nu ne speriem când soseşte la noi cuptorul suferinţelor. Ci să-l primim şi să intrăm în el cu resemnare - cu bucurie chiar -, căci el soseşte spre binele scump-sufletului nostru.

Rugăciune

Duhule Sfinte, Foc Sfânt şi curăţitor al vieţii mele, eu Te rog, fă tot ce ştii cu mine, ca să mă ţii aprins pentru lucrul Domnului şi mântuirea mea. Iar când altcum nu se va putea, eu Te rog, o, Duhule Sfinte, aruncă-mă în cuptorul suferinţelor şi al încercărilor. De câte ori Tu vezi că mă răcesc şi rugina păcatului mă cuprinde - aruncă-mă în cuptor. Şi mai bine mă ţine, o, Duhule Sfinte, până la sfârşitul vieţii mele în cuptorul suferinţelor, decât să mă răcesc şi să pierd mântuirea.