Formele tainic ascunse ale lui Hristos

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz la o adunare

(...) De ce mai trebuie să fie o judecată și la urma urmelor, când fiecare om este judecat o dată cu moartea sa?

În Evanghelia de la Luca, în capitolul 16, doar este scris: „Când bogatul nemilostiv a murit, el a ajuns în locuința morților, în chinuri. Când săracul Lazăr, credincios, a murit, îngerii l-au dus în sânul lui Avraam”. Judecata era deja făcută. Fiecare își primise de atunci plata pentru faptele sale. Și totuși Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mai este o judecată”. Mai trebuie să fie o judecată.

Și acum înțeleg și mai bine de ce trebuie să mai fie, la capătul vremurilor, încă o judecată. Pentru că binele celui bun nu moare o dată cu el; pentru că răul celui rău nu moare o dată cu el. Cel rău, care face răul, moare și oasele lui putrezesc sub pământ, dar faptele lui rele, cuvintele lui rele, cărțile rele scrise de el rămân în urma lui să nefericească încă mii și mii de suflete până la sfârșit. Și, în ziua Judecății din Urmă, el trebuie să vadă nu numai cât rău a făcut el în viața lui, ci cât rău a făcut răul făcut de el în viața lui și după ce el n-a mai fost, și până în Ziua Judecății. Un părinte care a crescut un copil rău și copilul rău al părintelui rău a crescut alți copii răi, și copiii lui răi au crescut, la rândul lor, alți copii răi, părintele cel rău care a crescut pe primul copil rău și care a devenit părintele unui neam rău trebuie să guste în Ziua Judecății toată plata răului pe care l-a făcut nu numai el, ci și copiii lui și copiii copiilor lui, până în veci. El când a murit n-a văzut; dar când va învia va vedea. Va vedea cât rău a făcut învățătura lui cea rea, îndemnul lui cel rău, copiii lui cei răi și faptele sale cele rele.

Și tot așa, cel bun. Cel bun moare și se duce în Împărăția lui Dumnezeu. Dar el lasă în urma lui copii buni, cărți bune, îndemnuri bune, lucruri bune - și acestea nu mor o dată cu el. Acestea lucrează. O mamă bună crește un copil bun; acest copil bun va crește în urma lui alți copii buni. Și pentru tot binele pe care îl fac copiii ei și nepoții, și urmașii copiilor ei până în veci, va fi o parte și pentru ea, de răsplată. În Ziua Judecății, cel bun va vedea uimit cât bine a putut să facă binele lui. „Doamne, talanții Tăi au mai adus... au mai adus... au mai adus”. Și va tot aduce mereu, talantul celui bun, până în ziua veșniciei. În Ziua Judecății din Urmă, Dumnezeu va răsplăti celui bun tot binele pe care l-a făcut nu numai el, ci toți urmașii lui; și elevii lui, și copiii lui, și păstoriții lui. Pentru tot binele făcut de el și de ei, va avea și el o parte.

Mă gândesc la Părintele Iosif... El s-a dus la Domnul. Sunt atâția ani de atunci... El se bucură acum și-și primește răsplata după toate ostenelile sale. Dar faptele lui îl urmează. De la toți cei care, prin cuvântul său, prin Lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o prin el, trăiesc și cresc, și lucrează binele pe pământ, în mijlocul oamenilor, de la toate mamele care s-au întors la Domnul și au crescut copii credincioși în Lucrarea Oastei și la îndemnul său, de la toți tații, de la toți frații care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu de la o parte la alta nu numai a țării noastre, [ci] a lumii, din faptele bune pe care le fac ei, și Părintele și-a făcut răsplată, căci prin el a pornit Domnul acest har și prin el a pornit această Lucrare. Și suntem fericiți gândindu-ne la acest lucru! Pentru că niciodată nimic nu moare; totul se transformă. Se transformă fapta bună în și mai bună. Se transformă cuvântul bun în și mai bun. Se transformă răul în și mai rău. Și dintr-un bob încredințat țărânii cresc totdeauna holde de grâu binecuvântat.

Ferice de acela care seamănă binele. Ferice va fi de oricine lucrează binele, pentru că faptele lui nu mor; faptele lui îl urmează. Faptele lui îl vor urma până la sfârșit pe cel credincios, așa cum scrie Cuvântul lui Dumnezeu: „Ferice de morții care mor în Domnul, pentru că faptele lor îi urmează”.

Ce minunat zice Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu și învățătura sfântă pe care am primit-o noi de la înaintașii noștri, că nimic nu moare. Și acum vedem că într-adevăr nimic nu moare. Că totul se transformă: într-un câștig veșnic pentru cel bun, într-o osândă veșnică pentru cel rău. Din fiecare faptă semănată crește ceva care va rodi. Din fapta bună, binele; din faptele rele crește răul.

Noi mulțumim lui Dumnezeu că vedem tot mai clar că sămânța aceasta pe care am primit-o în inima noastră este de la Dumnezeu. Căci de la nimeni altcineva nu poate să fie o sămânță care aduce rod așa de binecuvântat.

Cât de fericită este starea cu Dumnezeu! Cât de fericite sunt sufletele noastre! Cât de fericiți suntem de fiecare dată! Chiar dacă Domnul îngăduie să treacă ani de zile până ne vedem, chiar dacă Domnul îngăduie să treacă peste viața noastră munți de greutăți până ieșim din nou la suprafață, chiar dacă uneori Domnul îngăduie să treacă peste sufletul nostru valuri și talazuri, cum scrie în Psalmi, sfârșitul celui credincios este totdeauna fericit. Oricât am fi trântiți, noi știm că, până la urmă, tot vom rămâne în picioare. Oricât am fi zdrobiți, noi știm că, până la urmă, tot ne vom înălța. Oricât am fi călcați, noi știm că, până la urmă, noi tot ne vom ridica din nou, pentru că puternic este Dumnezeu și nebiruit. Și are totdeauna putere să ajute și să izbăvească pe cei care se bizuiesc pe El și se încred în puterea Lui.

De aceea, ferice de oricine se încrede în Domnul; de oricine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzește.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru această clipă fericită. Mulțumim Domnului pentru fiecare față pe care o vedem și aici. Pentru că fiecare privire ascunde în urma ei comori de lacrimi înălțate spre Dumnezeu. Pentru că fiecare față a suferit adeseori și poate poartă încă urme de răni și-i brăzdată de lacrimi adânci. Dar când răsare fața Domnului peste noi, ochii noștri strălucesc din nou. Și cu cât am plâns mai mult, cu atâta vor străluci mai frumos în ziua când va răsări peste noi soarele neprihănirii. Și tămăduirea va fi sub aripile Lui; și vom ieși, și vom sări, cum spune profetul Maleahi, „ca niște miei din grajd”.

Ne bucurăm de orice clipă pe care ne-o îngăduie Domnul. Dar de data aceasta este foarte scurtă... suntem în grăbită trecere (...). Căci după ce vom pleca din viața aceasta, întreaga viață ne va părea că numai o clipă a fost. Ne bucurăm de această clipă și, în mijlocul ei, Îl slăvim pe Domnul.

Ne bucurăm de toți acești scumpi frați și surori pe care Domnul ne-a dăruit fericirea și bucuria să-i vedem din nou. Și am dori în clipa aceasta să ne îmbărbătăm în sfântul Cuvânt al Domnului că și întâlnirea asta este tot o minune. Noi am văzut multe minuni în viața noastră și chiar aceasta este o minune care ne întărește și mai mult încredințarea în celelalte, pe care le așteptăm. Încă o clipă... și vom vedea Fața Domnului! Ce fericire va fi pentru noi clipa aceea veșnică în care mâna Lui va șterge orice lacrimă din ochii noștri și dragostea Lui va vindeca orice rană din sufletele noastre ale tuturor!

Am dori în această întâlnire a noastră - mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit-o - să ne îmbărbătăm din Cuvânt. Știe Domnul ce ne mai poate aștepta pe toți în viața de pe pământ. Numai Cuvântul Domnului ne înștiințează că-n lume vom avea necazuri. Însă dincolo de ele, să fim încredințați că strălucește totdeauna, veșnic și biruitor, chipul Mântuitorului nostru. Dar în lumea aceasta în care ni s-a spus că vom avea necazuri, în aceasta, oare numai necazuri am avut noi? Cât de multe bucurii am avut! Domnul ne-a promis că vom avea necazuri, dar El a făcut din aceste ape amare prin care am trecut cele mai dulci bucurii pentru noi. Pentru că nu există o mai mare bucurie decât aceea pe care o dă Domnul în suferință și-n încercări alături de El. Cei care au trecut prin acestea știu acest har.

Dar Cuvântul Său cel sfânt ne făgăduiește că El este totdeauna cu noi și că El va fi până la sfârșitul veacurilor cu noi. El este Cel neschimbat. Noi nu totdeauna am fost statornici în dragostea noastră față de El. Adeseori iubirea noastră n-a fost fierbinte; s-a răcit. Dar iubirea Lui nu. Că ea nu se poate răci. Adeseori noi n-am fost statornici; ne-am schimbat. Dar El nu. Pentru că El nu se poate schimba.

În viața noastră, noi ne mai putem simți uneori sus pe culmile bucuriei, alteori jos în văile descurajării și îndoielilor. Dar El nu Se schimbă niciodată. Cerul nostru nu-i totdeauna senin. Uneori este nor, dar soarele totdeauna este pe cer. Și când este nor și nu vedem, și când în jurul nostru sunt neguri și ceață și nu putem răzbate la doi pași, să știți: Domnul nostru este totdeauna acolo, lângă noi, deși noi nu-L vedem.

Ni s-a spus: „Unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt acolo”. Să știți: Domnul este totdeauna prezent în adunare. În clipa aceasta El este aici! Așa de adevărat este cuvântul acesta, că sufletele simțitoare și treze Îl simt. Este aici... Valurile de iubire pe care le simțim, puterea, mângâierea, bucuria, fiorul dragostei care ne umezește ochii și ne face inimile să ardă nu vine de la noi; vine de la El! El este Acela care ne umple inima de putere. O, dacă ar fi - așa ca acelora din Emaus - să ni se înlăture de peste ochi, o clipă, vălul care îi acoperă, cum L-am vedea și cum L-am recunoaște...

Știu de-un om care spunea: „Voi puteți să credeți în Dumnezeu, căci vouă Dumnezeu v-a făcut minuni. Tu te-ai rugat stăruitor cât ai fost bolnav și Dumnezeu te-a vindecat. Tu ai chemat ajutorul Lui când ai fost în primejdie și Dumnezeu te-a izbăvit. Tu, când îți era copilul bolnav, te-ai rugat fierbinte și Dumnezeu l-a vindecat. Dar mie Dumnezeu nu mi-a făcut nimica. Eu niciodată nu L-am văzut”.

În seara aceea el, adormind, a avut un vis. Și și-a adus aminte de câte nenorociri scăpase el. A venit la el omul care, în clipa în care era să cadă sub roțile unei mașini, l-a scos de acolo. Și i-a arătat mâinile. El l-a recunoscut pe omul care îl scosese de sub mașină; dar când a văzut mâinile lui, mâinile erau străpunse. Și Mântuitorul i-a zis: „Eu am fost acela”.

Odată, când era într-un mare greu, alunecase într-o prăpastie, cineva a venit și i-a aruncat o frânghie. El s-a agățat și a ieșit afară. Mântuitorul i S-a arătat în chipul omului care-l scosese. Și i-a arătat palmele: „Eu am fost acela”.

Și-n atâtea primejdii și întâmplări din viața lui se întâmplase că a venit un om necunoscut sau o întâmplare necunoscută și, din clipa de grea primejdie și necaz, a fost izbăvit. Cineva l-a ajutat; cineva l-a împrumutat; cineva, când era cu o cerere, a venit și i-a luat-o din mână, s-a dus la șef și i-a rezolvat-o; cineva, în altă împrejurare...

Și pe toate acestea și le-a adus aminte omul care spusese că, lui, Dumnezeu nu i-a făcut nimic. Și Domnul - Care Se schimbase, în clipa când îl ajutase, în feluriți oameni: într-un ceferist, într-un ușier, într-un aprod, în cineva care, întâmplător, a venit și l-a ajutat - i-a arătat palmele: „Eu am fost acela”.

Pentru că orice bine și orice dar vine de la Dumnezeu. Dar uneori El ia chipul unui om necunoscut, unui binevoitor, unui prieten și ne salvează dintr-o situație neprevăzută și dintr-un necaz mare.

În Ziua Judecății, când Domnul le va spune celor de-a dreapta, cred că va face tot așa. Îi va face să vadă că fratele pe care l-au primit, săracul pe care l-au îmbrăcat, orfanul de care au avut milă era El. Le va arăta palmele însângerate și v-a spune: „Când le-ați făcut lor, Mie Mi-ați făcut. Eu eram el. Eu eram necăjitul acela; Eu eram fratele acela; Eu eram orfanul sau văduva aceea; Eu eram bătrânul bolnav pe care l-ai ridicat când era în spital și n-avea pe nimeni și i-ai dus câteva mere, acolo... Eu eram el”. Atunci vor vedea ei că nu celor care erau pe pat sau lipsiți, sau la uși închise și așteptau le-au ajutat. Ci lui Hristos.

Și vor vedea și cei care nu L-au recunoscut în viață: „Eu eram atunci când voi n-ați primit... Fratele care vorbea atunci la adunare nu era el, eram Eu. Am luat numai pentru o clipă chipul lui. Și voi ați crezut că-i fratele cutare, dar eram Eu”. Și ne va arăta atunci că cel care ne-a spus nouă Cuvântul nu era fratele; era El!

Noi am văzut pe Părintele Iosif Trifa, cel care ne-a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu... și pe fața lui trupească nu era greu să recunoști chipul suferind și plin de pătimire al Mântuitorului. Dar uneori am crezut că este un om. Va veni ziua în care Domnul, luând chipul celui pe care l-am cunoscut, ne va spune: „Eu eram el. Voi ați crezut că este el, dar Eu eram. Și Eu v-am chemat pe voi; și Eu am pus în cuvintele acelea puterea care v-a mișcat; și Eu am pus atunci dragostea care v-a stors vouă lacrimi și harul care v-a ajutat pe voi să duceți crucea și jertfa ispășitoare, să ascultați Cuvântul și să vă nașteți din nou spre viața veșnică. Eu eram el”. Cum [și] acest cuvânt este El. El spune: „Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu!” Și Cuvântul acesta este chiar Hristos. El capătă acum forma sunetului, nu forma pipăită a chipului. Ci ni se dă sub forma sunetului cuvintelor: Cine primește Cuvântul în inimă, Îl primește pe Hristos. Și Cuvântul acesta, care este Hristos, este viu și lucrător și lucrează în noi viața și mântuirea în sufletele noastre. Cine primește Cuvântul L-a primit pe Hristos.

În Ziua Judecății, Cuvântul care ni s-a spus va căpăta chipul lui Hristos și noi vom vedea atunci că, Cuvântul nu era cuvântul fratelui sau cuvântul poeziei spuse de un copil, sau cuvântul cântării spus de gura unei surori, ci era Hristos sub forma cuvântului, sub forma cântării, sub forma melodiei, sub forma rugăciunii, sub forma chemării pentru mântuirea noastră.

Cine a primit Cuvântul L-a primit pe Hristos. Și în Ziua Judecății, Cuvântul din el se va preface în Hristos. Cum se preface în viața noastră Cuvântul în putere, pentru că am primit Cuvântul, sămânța Cuvântului, care se transformă în noi în Hristos. Și Sfântul Pavel spune: „Nu recunoașteți voi că Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați”; și dacă nu-l aveți, și dacă nu l-ați primit. Dar cine primește Cuvântul Îl primește pe Hristos indiferent cine îi spune Cuvântul. Pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu și Hristos este Cuvântul, și Cuvântul este Hristos. În Ziua Judecății, Cuvântul din noi va purta chipul Lui, cum și acum, în viața aceasta încă, putem vedea - dacă ne cercetăm și dacă avem, prin Duhul lui Dumnezeu, lumina cercetării lăuntrice - și descoperim că, Cuvântul lui Dumnezeu în noi este Hristos în noi. „Hristos în voi, nădejdea slavei” este acest Cuvânt sfânt, lucrat prin Duhul lui Dumnezeu în noi înnoire și sfințenie.

Cuvântul lui Dumnezeu este Biblia noastră. Biblia noastră, care stă pe masa noastră, în buzunarul nostru, este Hristos, Care ne cheamă spre mântuire. El ne vorbește sub forma cuvintelor și slovelor de acolo. „Cine Mă primește pe Mine, spune El, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” În Ziua Judecății, Biblia noastră, pe masa lui Hristos, va lua chipul lui Hristos și va spune: „Eu am fost în buzunarul tău, am fost în mintea ta prin versetele pe care le-ai reținut, am fost în casa ta prin cartea sub forma căreia m-am ascuns, și tu nu m-ai primit”. Cum este în paharul binecuvântat pe care îl binecuvântăm și în pâinea binecuvântată pe care o binecuvântăm Trupul și Sângele lui Hristos. Dar pentru cel care n-are credință, taina aceasta este ascunsă. Pentru cel care are credință, taina aceasta este puternică, este puterea lui Dumnezeu, este viața și este mântuirea. Pentru că cine crede capătă, prin credința aceasta, descoperirea lui Dumnezeu și puterea lui Hristos.

De aceea, frați scumpi și surorile noastre iubite, binecuvântați pe Dumnezeu, Care vi Se împarte de fiecare dată sub aceste forme! Sub Cuvântul Său, sub Împărtășania cu Trupul Său, sub Lumina Sa, sub binecuvântarea Sa și trupească, și sufletească. Noi suntem în Hristos și Hristos este în noi cum noi suntem înconjurați de aer și cum aerul este în inima și în viața noastră. Fără aerul dinăuntru și fără aerul din afară, noi n-am avea viața. Și aceasta este pentru noi Hristos. Respirăm prin El și ne mișcăm prin El, Care este viața. El este în mijlocul adunării noastre putere și lumină. El este Cuvântul Său, El este rugăciunile Sale, El este dragostea frățească, El este frații noștri. Când vedem frații, când vedem surorile noastre, când vedem adunarea aceasta, să ne închipuim că-L vedem pe Hristos. În fiecare frate și în fiecare soră este Hristos.

De aceea, așa spune: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu, cum M-ați iubi pe Mine. Că voi sunteți prietenii Mei, dacă ați rămas lângă Mine în toate necazurile Mele”.

Frați și surori, tainele acestea acum, [nouă], care suntem așa de copleșiți uneori de lucrurile firești și pământești, pot să ni se pară străine sau necunoscute. Lucrurile acestea, pentru că suntem așa de frământați de celelalte, pot să ni se pară acum prea depărtate sau prea nebuloase, așa... acoperite. Dar mâine... mâine, când se va lua de peste ochii noștri și de peste amintirile noastre vălul oricărei necunoscute, noi vom vedea limpede acest adevăr. Cel care ne grăia era Hristos. Cel care ne-a cercetat era Hristos. Cel care ne-a chemat era Hristos. Cel care ne-a ajutat era Hristos. Cel care ne-a iubit era Hristos. De aceea, rămâneți în Hristos, rămâneți în iubire, rămâneți în Cuvântul Său, rămâneți în dragostea frățească, rămâneți în credință, rămâneți în învățătură, rămâneți în legământul în care v-ați predat de la început, rămâneți în adunarea și în frățietatea scumpă pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o și pentru care nu știm cum să-I mulțumim, dar căreia nu i-am fost totdeauna așa de credincioși și iubitori cum ar fi trebuit.

Când vom vedea că Domnul era adunarea, când vom vedea că Domnul era Cuvântul, când vom vedea că Domnul era rugăciunea, că Domnul erau frații, abia atunci ne vom da seama, cu amărăciune, cât de puțin am știut să iubim aceste lucruri care erau El. Dar acum, când le cunoaștem, să nu fim depărtați de ele. Să ne apropiem tot mai mult, să ni le însușim tot mai mult! Și, când mergem la adunare, să mergem pentru Hristos. Chiar dacă n-am merge pentru nimeni, chiar dacă nu ne-ar iubi nimeni din adunare, ne iubește Hristos și pentru El să mergem. Că El este cel dintâi care vine la adunare și cel din urmă care pleacă. Când începe adunarea, Hristos este aici; când se sfârșește adunarea, El este tot aici. Când cei trei tineri au intrat în cuptorul de foc, El era acolo, să-i apere și să-i ajute. Când ei au ieșit, El a rămas tot acolo, să-i ajute și pe cei care vor mai fi aruncați.

Noi, când mergem în spital, Îl găsim pe Hristos acolo și El ne ajută. Când ieșim din spital, Îl lăsăm tot acolo, să-i ajute pe alții.

Când intrăm în necaz, Îl găsim pe Hristos, Care ne ajută. Când ieșim din necaz, Îl lăsăm tot acolo, să le ajute celorlalți, care vor cădea mereu, în urma noastră, în necaz.

Când am venit în lume, El a fost aici. Când am plecat din lume, El a rămas tot aici.

La nașterea Mântuitorului, se spune așa de frumos că îngerașii au venit și au spus: „Bucurați-vă, că v-am adus o veste bună: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. Și după ce au vestit această bucurie păstorilor, „îngerii s-au dus de la păstori, să se întoarcă în cer”. Îngerii s-au întors în cer, dar Copilașul a rămas. Iisus a rămas. Și a rămas mereu, să-i aștepte pe cei care vor veni să-L slujească pe Dumnezeu și să caute mântuirea prin El.

A chemat pe apostolii Săi. Rând pe rând, apostolii Domnului s-au dus în cer, dar Iisus a rămas mereu aici, să caute și să cheme pe alții.

Bunul Păstor a rămas. Și, când, rând pe rând, Își duce oile în staul, Păstorul iar vine și caută alte oi pierdute, până când va duce în staul pe ultima oaie pierdută. Cu ultima oaie, va intra, ultimul, Păstorul, și va închide ușa. Atunci cei care n-au ascultat la vremea lor Cuvântul și nu l-au recunoscut la vremea lor vor bate și vor striga: „Doamne, deschide-ne!”. Și El, Care intrase cel din urmă (că așa este scris: „Eu sunt cel dintâi și cel din urmă”), El le va răspunde: „De acuma vremea s-a sfârșit. A fost mântuirea lângă voi și n-ați primit-o. Vi s-a spus de atâta vreme Cuvântul și nu l-ați ascultat. V-am chemat și v-am căutat, și M-ați respins”. Și atunci vor vedea pe Cine au străpuns. Atunci se vor deschide ochii lor și vor vedea Cuvântul pe care nu l-au ascultat.

Noi binecuvântăm pe Domnul și slăvim Sfântul Lui Nume care ne-a iubit așa de mult și ne-a chemat. Că dacă suntem aici, este dovada că L-am primit pe El. Și dacă suntem în jurul Lui, este dovada că-L iubim. Trebuie acum numai să-I rămânem credincioși, tot mai credincioși, până la sfârșit. Să-L păstrăm în inima noastră într-un loc scump, tot mai scump, până la sfârșit. În urechile noastre să răsune dulce, tot mai dulce, Cuvântul Său cel sfânt. Și, pe urma pașilor Săi, tot mai aproape și tot mai aproape, să-L urmăm pe El până la sfârșit. Mergând spre Ierusalim, vom ajunge în curând acolo. Iubiții noștri care au fost mai harnici și mai ostenitori decât noi au ajuns. Părintele Iosif, fratele Marini, ceilalți iubiți ai noștri cu care am plecat deodată pe calea aceasta sau aproape deodată, ei au ajuns. Au alergat mai stăruitor și au ajuns mai repede. Noi am mers mai încet. Am făcut slujba noastră mai leneș și mai nepăsător... dar și noi vom ajunge odată. Că, oricât de încet merge cineva, tot ajunge odată, dacă merge. Dacă merge stăruitor înainte. Când ne vom sfârși și noi lucrul și munca pe care Domnul ne-a încredințat-o, vom merge și noi să odihnim acasă.

Dar până atunci, tot mai ostenitori și tot mai harnici, să pășim pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Căci faptele noastre bune ne vor urma până la sfârșit.

Iubiți-L pe Domnul cu toată inima. Fiți-I credincioși până la sfârșit. Și, ca dovadă că v-ați născut din nou și că aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Hristos, să trăiți tot mai frumos, tot mai sfânt, tot mai curat, tot mai credincioși în mijlocul celorlalți oameni. În mijlocul lumii de astăzi, noi trebuie să trăim o viață sfântă, din dragoste pentru Hristos. Poate nu merită alții, poate nu merită cel căruia îi faci bine, poate nu merită cel pentru care suferi, poate nu merită ostenelile pe care le depui și jertfa pe care o ai. Dar dragostea pentru Hristos merită. Din dragoste pentru Hristos, să putem face tot ceea ce pentru alte lucruri, pentru nimic pe pământ, n-am mai face. Din dragoste pentru Domnul, dați-vă silințele, cei care sunteți la școală, să fiți cei dintâi. Din dragoste pentru Hristos, dați-vă silințele, cei care aveți încredințată o muncă de răspundere, să o faceți cu toată curăția și sfințenia. Că din pricina noastră, Numele Domnului va fi slăvit, din pricina noastră, Numele Domnului va fi binecuvântat.

Nu de mult, chiar astăzi, [vorbeam cu] un frate care este brigadier de câmp la o gospodărie agricolă. Și în brigada lui are numai frați și surori. Cu toate că, din pricina credinței, ei nu pot fi iubiți, din pricina felului minunat în care lucrează - că prin munca lor și [prin] hărnicia lor au produs de trei ori mai mult decât alte brigăzi -, ei fac o cinste și o laudă pentru Numele Domnului și pentru cauza Lucrării. Oriunde este nevoie de cineva, pe ei îi prezintă. Și când i se spune: „Pe ăștia?”, răspunde: „Da, pe ăștia! Pentru că n-avem mai buni decât ei; pentru că ei realizează de trei ori cât ceilalți; pentru că aceștia, așa cum îi credeți, sunt cei mai buni, cei mai punctuali, cei mai corecți, cei mai cinstiți. Aceștia nu fură nimic, nici un știulete de porumb de pe câmp. Ceilalți cară cu sacii, ei nu iau un porumb”, pentru că este scris: „Robul Domnului nu păcătuiește. El se ferește de păcat”. Și furtul este un păcat ori de unde ai lua. Părintele Iosif a spus: „Avutul statului este avutul lui Dumnezeu”. Și El ne-a spus în Cuvântul Său: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni”. Și cine fură statul, păgubește pe Dumnezeu, pentru că orice păcat Îl atinge pe Hristos. Noi, dacă suntem credincioși, mergem prin credință și nu luăm de la nimeni nimic ce nu este cu drept. Și, în puținul pe care îl câștigăm cinstit, Dumnezeu pune putere și ne ajunge, și ne rămâne, și mai putem da și la altul, [care e] lipsit. Pe când, pentru cel care se îmbogățește prin nedreptate, chiar și ceea ce câștigă pe drept este blestemat, din pricina celor pe care le fură. Și nu-i ajunge... poate să adune [cum adună] apa, că se risipește precum vine. Dar celui credincios, Dumnezeu îi înmulțește puținul lui. Și, pe lângă că îi dă destul, îi dă marea mulțumire sufletească că s-a purtat cinstit și în fața lui Dumnezeu, și în fața oamenilor. Așa trăiește un credincios care cu fapta Îl mărturisește pe Domnul și acolo unde cu cuvântul nu poate spune nimic.

Domnul Iisus să ne ajute să-I fim credincioși cu fapta și cu viața, și cu adevărul, așa cum ne spune Cuvântul Său cel sfânt. În felul acesta, noi vom înainta mereu spre Ierusalim. Vom urma, rând pe rând, pe înaintașii noștri, pe urmele cărora Domnul ne poruncește prin Cuvântul Său să mergem spre Împărăția Sa. Și vom trăi frumos, și vom fi fericiți. Copiii noștri vor fi binecuvântați și sănătoși. Mamele noastre vor fi binecuvântate și sănătoase. Părinții, tații noștri vor fi binecuvântați și vrednici. Adunarea noastră va fi binecuvântată, frățietatea noastră binecuvântată, casa noastră îndestulată, viața noastră sfințită și munca noastră binecuvântată, și plecarea, și venirea noastră binecuvântate. Și-i vom vedea, așa cum spune și scrie Cuvântul lui Dumnezeu, pe toți cei iubiți ai noștri înflorind ca niște finici sub soarele frumos al verii binecuvântate. Și, la vremea potrivită, în Ziua Judecății Domnului - care este foarte, foarte, foarte aproape -, noi vom fi împreună cu Domnul și cu cei cu care am semănat și am secerat împreună. Și vom primi și noi împreună cu ei sfintele Sale făgăduințe și răsplata Sa binecuvântată. Dar astăzi să ne facem vrednici de ea prin trăirea, prin credința și prin statornicia noastră.

Noi ne bucurăm din toată inima că am avut acest prilej binecuvântat și că am putut să vă vedem. Din toată inima mulțumim Domnului că v-a păzit și v-a păstrat sănătoși și credincioși. Din toată inima ne rugăm Domnului să vă păzească și să vă păstreze și mai departe sănătoși și trupește, și sufletește și, mai ales, în credință și-n ascultare, pentru ca roadele vieții noastre să fie o bucurie pentru noi și să fie în Ziua Judecății un prilej pentru care Domnul să ne poată da viața veșnică împreună cu cei iubiți ai noștri care ne așteaptă acolo, care ne privesc prin duhul, care se roagă pentru noi ca și noi să ajungem cu bine la locurile noastre care încă sunt goale acolo, dar, rând pe rând, le vom ocupa de-a dreapta Domnului nostru. În Ziua Răsplătirii, să ne vedem acolo. Și dacă vom fi credincioși, ne vom vedea. Pe pământul acesta, Domnul știe dacă ne vom reîntâlni sau nu. Dar sunt plin de încredințare că, umblând și urmând calea Domnului, foarte curând ne vom întâlni lângă Domnul. Ce fericiți vom fi atunci! Ochii noștri n-au văzut, urechile n-au auzit, la inima noastră și la înțelegerea noastră nu s-a suit încă priceperea acestor minunate răsplătiri și binecuvântări care ne așteaptă la capăt. Dar să fim credincioși până atunci.

Rugăm pe Domnul să ne ajute. Și vă rugăm din toată inima să vă rugați și pentru noi, să ne ajute și pe noi să ne sfârșim cu bine slujba și calea prin toate încercările. Să vedem fața Lui cu bucurie și să putem moșteni împreună făgăduințele Lui scumpe în veci.

Slăvit să fie Domnul!