Partea lui Dumnezeu și partea noastră
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 5
Un fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz la o adunare
(...) „Îmi cântă moartea la fereastră
Ca o vecernie-n surdină,
Îmi cântă-ncet povestea noastră:
Un joc de umbre și lumină.
Ca o furtună reținută,
Din adâncimi, îmi crește mare;
Întreaga viață petrecută
La căpătâiul meu răsare.
Și cum, sub tâmpla mea fierbinte,
trecutul tot îmi reînvie,
Nu tot ce-a fost îmi vine-n minte,
Ci tot ce-ar fi putut să fie.”
[Octavian Goga]
În clipa morții și-a dat seama ce ar fi trebuit să fie viața. Dar atunci este prea târziu. Simțământul că ai pierdut-o pentru totdeauna, cred că va fi cel mai amar simțământ și cea dintâi durere veșnică pe care o va simți, etern și etern, sufletul care se duce nemântuit în veșnicie; simțământul din clipa morții, [când] vede că și-a pierdut viața în zadar, că a alergat mereu și a strâns la gunoaiele pământești, din care acum nu mai poate păstra și nu mai poate duce nimic, și că a refuzat, în schimbul acestor gunoaie, cununa cerească pe care i-o îmbia Hristos atunci când putea s-o primească. [Abia atunci] își va da seama în ce stare nenorocită a ajuns acest suflet.
Ce fericit este în clipa morții acela care privește înapoi peste viața sa și, de-acolo, de departe, din copilărie, și-o vede petrecută frumos! La fiecare cotitură de drum și la fiecare colț de cărare, el are o amintire frumoasă. Își aduce aminte, privind înapoi, de toate drumurile și toate locurile prin care a umblat. Și mereu își aduce aminte: „Aici m-am rugat cu frații, aici am cântat împreună, aici ne-am întâlnit cu bucurie, aici a fost petrecerea cutare...”. Și toate aceste lucruri frumoase din călătoria lui cu Dumnezeu îi vor fi și în clipa morții bucuria cea mai mare, și în toată veșnicia, amintirile cele mai frumoase.
Ca să putem avea un trecut frumos, trebuie să avem amintiri frumoase. Ca să avem amintiri frumoase, trebuie să trăim în fiecare zi, începând din cea dintâi clipă a ascultării și a auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, într-un fel vrednic de Hristos.
Ce minunată este umblarea cu Hristos! Mântuitorul a spus: „Să nu credeți că Eu voi judeca lumea”. Eu vă voi judeca dacă nu ascultați. Are cine să vă judece: Cuvântul pe care l-ați auzit, acela vă va judeca în Ziua Judecății.
M-am gândit adeseori la acele câteva Biblii pe care le-am avut în cursul vieții. Acesta este Cuvântul care m-a însoțit pe calea vieții. Și nu numai în buzunarul meu, ci în mintea mea și în inima mea au fost versetele și poruncile lui. Și, când cartea mi-a fost luată, Cuvântul nu mi-a fost luat. Că el era în mine: în inimă și în minte. Și el m-a însoțit pe toate cărările pe unde am mers. Fie pe căi bune, fie pe căile neascultării. Și în strâmtorare, acolo unde tot ceea ce puteam avea scris mi-a fost luat și ars. Acolo Cuvântul păstrat în inimă m-a însoțit mereu cu bucuria că-l am și cu amenințarea că, dacă nu-l ascult, și acolo mă urmărește. Și știu că ceea ce spune Mântuitorul și este scris în Evanghelia Sa este o înștiințare: „Împacă-te cu pârâșul tău câtă vreme ești cu el pe drum, pentru ca nu cumva pârâșul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul, pe mâna temnicerului și temnicerul să te arunce în temniță. Că adevărat îți spun: nu vei ieși de acolo până vei plăti ultimul bănuț”. Adică niciodată. Căci cine mai poate să plătească după ce a ajuns acolo, el personal?
Cred că pârâșul nostru este Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl avem cu noi pe drum, în mintea și în inima, și pe masa noastră. Versetele lui vor striga în Ziua Judecății împotriva noastră. Când vom ajunge în fața Domnului, vom vedea pe masa Lui chiar Biblia pe care am avut-o noi în buzunar; pe care am subliniat-o; din care am citit altora; din care i-am mustrat pe alții și i-am sfătuit pe alții, dar din care noi am învățat prea puțin. Versetele vor ieși acolo cu litere de foc și vor striga cu glas de tunet împotriva noastră, toate versetele pe care le-am cunoscut și nu le-am împlinit.
Mă gândesc... eu nu mai am acele Biblii în care am citit ani de zile, pe paginile cărora am plâns atâtea lacrimi, am subliniat atâtea adevăruri și din care am vorbit atât de mult altora și am citit atât de mult în singurătatea mea. Dar știu că acolo le voi regăsi. Și ele vor mărturisi pentru mine sau împotriva mea.
De atâtea ori m-am gândit la acestea... Eu nu mai pot șterge nimic din ce a fost scris. Pot numai avea lacrimi înaintea Domnului și rugăciuni fierbinți pentru ca tot ceea ce a fost scris rău împotriva mea să fie șters de Sângele iertării și milei Lui. Mă gândesc însă cât de atenți trebuie să umblăm noi în ascultarea fiecărui cuvânt [și cum] trebuie să ne dăm seama în fiecare clipă că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu. Nu numai pentru cuvintele pe care le-am cunoscut și nu le-am trăit, dar și pentru toate zilele pe care le-am trimis goale la Dumnezeu. Goale de orice gând bun, goale de orice faptă bună, goale de orice inițiativă și cale frumoasă, goale de orice lucru duhovnicesc și vrednic. Pline numai de gunoaiele păcatelor, întinăciunilor, îngrijorărilor, alergărilor lumești. În ziua aceea, toate zilele noastre goale vor striga împotriva noastră și ne vor osândi că am putut să le trimitem pline cu bunătăți, cu binecuvântări, cu roade pentru Dumnezeu și le-am trimis goale.
Parcă îmi văd toate zilele, înșirate una după alta, în fața lui Dumnezeu. Mă gândesc la câte stau acolo goale, în fața Cerului și în fața scaunului de Judecată; și pe care eu le voi vedea pe toate în clipa când mă voi înfățișa înaintea lui Dumnezeu. Cât de bucuros voi fi pentru acele zile frumoase în care am trăit Cuvântul lui Dumnezeu și l-am împlinit! Cum vor mărturisi de frumos despre mine acele versete pe care le-am ascultat! Cum vor fi de frumoase atunci lacrimile pe care le-am vărsat pe paginile Sfintei Scripturi! Cât de mult aș dori atunci ca toate versetele Cuvântului pe care le-am știut să vorbească frumos despre mine și pentru mine înaintea lui Dumnezeu! Și toate celelalte, pe care le-am călcat, să facă Domnul să nu vorbească și să nu rostească împotriva mea nici un cuvânt aspru, de osândă și de pedeapsă.
Pentru aceasta, trebuie să ne îngrijim în fiecare zi de tot ceea ce cunoaștem și nu împlinim, de tot ceea ce trăim și nu umplem cu roade vrednice de pocăință. Dacă facem lucru acesta, vom vedea abia atunci cât bine am făcut, când nu vom mai putea face nimic. Când Cartea va fi pecetluită și închisă. Și nici șterge, și nici corecta, și nici scrie din nou nu se va mai putea. Nimic! Ci tot ce am scris astăzi, tot ce am vorbit astăzi, tot ce am făcut astăzi va fi tipărit pentru totdeauna. Ori bine, ori rău, ori pentru noi, ori împotriva noastră, le vom regăsi odată la Dumnezeu.
Înțelept e cel care vede înainte și se îngrijește din timp. Că atunci când e prea târziu, văd toți. De aceea, [în] aceste puține zile care ne-au mai rămas din viața noastră - și-așa aproape de capăt -, să căutăm, dar cu o hotărâre puternică, să o facem să fie frumoasă înaintea lui Dumnezeu și să o împlinim cu credincioșie, în chipul cel frumos și curat, și bun, spre slava Lui.
La aceasta dorim să ne sfătuim ori de câte ori ne întâlnim. Căci ce folos avem din toate celelalte vorbe, din toate celelalte lucruri pe care ni le spunem sau ni le ascultăm unii altora? Ce folos avem din tot ceea ce avem pe pământ, fie viață, fie avuție, fie posibilități, fie bani, fie sănătate, fie talent, dacă Dumnezeu nu Se poate folosi de ele și dacă noi nu facem din ele mijloace prin care să câștigăm darurile și comorile veșnice? Cu cât le avem mai multe, cu atâta vom fi mai vinovați că am putut face și n-am făcut.
Vor striga în Ziua Judecății lacrimile săracilor pe care le-am fi putut șterge și nu le-am șters. Vor striga suferințele celor flămânzi, ale celor goi care au trecut pe lângă noi și pe lângă care noi am trecut adesea, pe care le-am fi putut alina și n-am făcut-o. Din plusul nostru, am fi putut acoperi lipsurile lor arzătoare și nu le-am acoperit. Pentru că lăcomia ne-a făcut să strângem. Din timpul nostru pe care l-am petrecut și l-am pierdut în zadar, am fi putut alina atâtea suferințe ale altora, care plâng și gem, și sufăr în singurătate și n-au pe nimeni.
Am fost ieri la Timișoara. Printre frații pe care i-am cercetat, printre sufletele la care ne-am dus, am căutat să ne ducem acolo unde a fost cea mai mare nevoie. Două dintre sufletele pe care le-am vizitat m-au impresionat nespus de mult. O mamă a avut un singur copil și l-a crescut cu toată dragostea, cu prea multă dragoste, cu prea multă ocrotire, cu prea mult menajament. Acesta a ajuns să și-o facă pe propria sa mamă mai rău decât pe o servitoare. Și să plângă această mamă, chinuită și nefericită, într-o odăiță departe de odăile copiilor ei, unde n-are voie să vină, decât când trebuie să le servească la masă sau să le aducă apă de spălat. Tot timpul trebuie să stea acolo, undeva, închisă și să plângă singură. Copii nu-i mai spun nici un cuvânt și nu-i mai permit să le spună nici un cuvânt. Am spus: „Cum vor arde odată lacrimile acestei mame conștiința acestor copii, veșnic și veșnic...”.
Am fost la patul unei surori bolnave, paralizată de ani de zile, singură într-o pivniță. Nu mai are pe nimeni. Doar o soră sau două o mai cercetează din când în când. Stă în singurătatea ei și plânge singură și neputincioasă pe-un pat, părăsită. M-am gândit: „Câtă nevoie este aici de o rugăciune, la patul acesta... De un cuvânt de mângâiere... de cineva care să stea din când în când lângă un suflet căruia nopțile i-s cât anii”. Nu poate să doarmă, nu poate să se ridice, nu poate să citească. Nu știe nici să citească, măcar să se mai mângâie cu Cuvântul lui Dumnezeu, în singurătate, și să se poată înviora. Stă și plânge, și se întreabă: „Doamne, până când?”. Și-și recunoaște, plină de căință și de părere de rău, cu deznădejde, păcatele sale. Și păcatele pe care nu le-a făcut le plânge. Și strigă: „Până când, Doamne, nu-mi iei viața din starea aceasta grea?”.
Iată, apoi atâtea și atâtea alte locuri în care suflete omenești sufăr și pătimesc, și stau chinuite, și stau pe jar zi și noapte. Și nu-i cine să meargă... pentru că noi pierdem atâta vreme în zadar! Noi, chiar dacă zicem că suntem credincioși, pierdem și risipim atâta timp, fără să ne gândim la toate aceste locuri și porunci pe care Mântuitorul ni le-a spus. „Am fost bolnav”, vom auzi odată, „și n-ați venit pe la Mine. Am fost în strâmtorare și nu M-ați ajutat. Am fost gol și ați trecut pe lângă Mine. Am fost flămând și v-ați întors ochii. V-ați încheiat mai bine haina aia frumoasă și v-ați strâns mai bine cravata la gât, și v-ați întors în altă parte, unde ați văzut lucruri mai plăcute. [V-ați întors privirea] de la rănile și de la jalea, și de la apăsarea unui semen zdrobit și părăsit, și singur”. Vom auzi în ziua aceea chiar noi, poate... Noi, care ne-am lăudat ani de zile că suntem credincioși și ne-am închipuit că pe pământul acesta suntem vrednici și lumea privește cu admirație la casele noastre cât mai înalte și la ținuta noastră cât mai îngrijită. Și n-am auzit chemarea lui Dumnezeu. Și nu ne-am gândit că în ziua aceea putem fi între cei de-a stânga, pentru că noi ne consideram oameni foarte evlavioși, foarte cumsecade, care vom fi mereu de-a dreapta. Și ne lăudam cu aceasta, ca și cum deja de acuma am fi acolo...
Este scris: „În Ziua Judecății vor veni mulți și vor zice: «Doamne, n-am predicat noi în numele Tău? N-am făcut noi minuni? N-am scos noi draci? N-am făcut noi atâta gălăgie? N-am spus noi așa predici late și lungi?»”. Și Mântuitorul le va spune: „Adevărat vă spun: Nu vă cunosc. Voi, care ați lucrat fărădelege”.
El îi va recunoaște și-i va cunoaște atunci pe cei care au purtat sarcina Lui, jugul Lui, suferința Lui, cum spune: „Luați jugul Meu și sarcina Mea. Nu numai cântările Mele. Nu numai adunările și bucuriile, și rugăciunile frumoase, și predicile. Nu numai astea. Luați jugul și sarcina Mea. Purtați pe cei necăjiți, aveți milă de cei care sufăr în greutăți, puneți mâna și voi la cei care poartă greutățile și rugați-vă cu cei care au nevoie de îmbărbătare și de mângâiere”.
Ce-am făcut? Când privim înapoi, parcă ne vedem așa de goi de orice lucru și gând bun. Ce-am făcut practic pentru Dumnezeu și pentru ca în jurul nostru să fie mai puțină suferință?
Am citit nu demult o carte a unui mare scriitor francez, comunist. (...) (Acuma trebuie să fie și prin librării.) Ei, omul acesta scrie... așa de minunat despre Dumnezeu! Așa o rugăciune către Domnul Iisus... Și spune el acolo, printre altele: „E atâta suferință pe pământ, încât nu trebuie să fie un om fericit căruia să nu-i fie rușine de fericirea lui, când vede pe semenul său suferind”. „În ce mă privește pe mine, zice, fericirea mea este să văd și să fac, și să ajut fericirea celorlalți. N-am ce face cu o fericire a mea singur. Vreau să fiu fericit cu toți, ori să sufăr cu toți ceilalți. Dacă veșmântul meu despoaie pe cineva, mai bine umblu gol. Dacă trebuie să mă hrănesc dintr-o pâine luată de la altul, mai bine mor de foame”. Iată cum vorbește un om! Un om care este om.
Și când te gândești cât de mulți credincioși n-ajung să gândească nici măcar atâta...
El zice: „O, Iisuse, Tu ești bucuria copilăriei mele. Tu-mi satisfaci cele mai înalte exigențe ale sufletului meu. Și ori de câte ori îmi întorc privirea spre Tine, regăsesc toată bucuria și lumina mea”. Și spune: „Mesele Tale stau întinse. Și ce este mai frumos este că Tu îi chemi pe toți... Tu îi chemi pe toți”. Nu alege să dea numai la unii sau să satisfacă poftele numai unora. El îi cheamă pe toți.
Dar m-am gândit mereu la acest lucru pe care-l spune el: „N-am ce face cu o fericire a mea”. Și: „În lumea aceasta în care este atâta suferință, n-ar trebui să fie un om fericit căruia să nu-i fie rușine de fericirea lui”.
Când am privi noi adevărul așa cum este - acuma, nu atunci! - când am privi acuma cum vom vedea atunci, altfel am folosi chiar și acest puțin timp care ne-a mai rămas. Dar noi de multe ori ne delectăm ca de-o muzică plăcută din Cuvântul lui Dumnezeu și ne veselim o clipă, și ne distrăm o clipă la auzirea Evangheliei. Și după aceea am uitat adevărul pe care vrea să ne învețe ea în chip cutremurător.
Unii stăm nepăsători. Mântuitorul spunea odată poporului: „Ce voi zice despre poporul acesta? V-am cântat de jale și n-ați plâns. V-am cântat de veselie și nu v-ați bucurat”. (...) [Cuvintele ascultate] nu i-a entuziasmat pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ei au rămas tot așa cum erau. Au ascultat Cuvântul și nu s-a schimbat în ei nimic.
De aceea, când ne întâlnim unii cu alții, să ne aducem aminte despre aceste lucruri. Că așa de puține lucruri ne aduc aminte acum de lucrurile veșnice! Tot ce auzim este: numai hectare... numai producție... numai afaceri, numai strângere de avuții, numai despre lucrurile trecătoare și pierzătoare și care rămân. Or fi ele frumoase pentru viața aceasta. Și ele sunt bune, în măsura lor. Dar pentru viața veșnică și în clipa morții, acestea vor folosi prea puțin. Multe lucruri sunt bune pentru viață, dar pentru moarte este numai unul singur bun. [Sunt] multe lucruri pe care trebuie să le căutăm, [pentru care] să alergăm și să le dobândim pentru viața aceasta, dar pentru cealaltă este numai unul singur: Hristos și ascultarea Cuvântului Său. Dacă Îl dobândim, vom fi fericiți atunci. Dacă nu, vom fi fericiți în lumea aceasta, ca bogatul nemilostiv. Și când vom termina cu ea, am terminat și cu fericirea. Ne vom duce în veșnicie și ne vom pomeni goi, fără Hristos, fără Dumnezeu, fără nădejde, fără mântuire. [Și bogatul s-a rugat din iad], dar era o rugăciune prea târzie. Nici una dintre cele trei rugăminți [nu i-a fost ascultată. Rugăciunile celor] neîmpăcați cu Dumnezeu nu vor fi ascultate. În zadar... Părintele Avraam a spus: „În zadar [te rogi. Adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat pe cele rele]. E drept acum ca el să se bucure și tu să te chinui”. (...)
[Dumnezeu] face dreptate tuturor oamenilor, dar mai întâi celor necredincioși. Dă satisfacție la toți oamenii, după cum caută, dar mai întâi celor care sunt străini de El. Pentru ca aceștia să vadă încă o dată că bunătatea lui Dumnezeu față de ei e mai mare decât față de ceilalți. (...) Dumnezeu îngăduie de multe ori ca tocmai cei credincioși să aibă parte de atâtea suferințe și necazuri pe pământ, de care cei necredincioși sunt scăpați. De ce toate acestea? Orice dar bun și desăvârșit este de sus. Dumnezeu dă o pâine mai bună, o minte mai largă, o situație mai aleasă, o condiție mai avantajoasă celui lumesc, pentru că... așa cum scrie la Romani: „Omule, nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu față de tine, în chip deosebit, te îndeamnă să te întorci la El?”. Pentru ca în ziua aceea să nu poată cârti și să spună: „Doamne, apoi Tu la ai Tăi le-ai dat mai bine. De aceea n-am putut fi noi credincioși. Pe ai Tăi i-ai avantajat, în primul rând...” .
Dar dreptate va avea Domnul când le va spune: „Vouă v-am făcut totdeauna mai mult”. Pentru că totdeauna cauți să-l mulțumești întâi pe cel mai nemulțumitor; pe cel mai nemulțumit. Și după aceea, pe cel despre care știi că acesta se mulțumește cu atâta cât e partea lui. Nu cere ce nu merită.
Dumnezeu totdeauna are milă față de toți. (...) Să vadă omul singur că tot ce a primit a fost dar de la Dumnezeu. Că de la cine vine o minte sănătoasă? Nu-i de la Dumnezeu? Cu cine să se judece cel care s-a născut un idiot și un om insuficient mintal? Sănătatea trupească nu este dar de la Dumnezeu? Cu cine poate să se judece un schilod, care s-a născut diform și Fără putere? Și poziția socială în care suntem nu este darul lui Dumnezeu? Cu cine să se judece unul care s-a născut într-un cort, din niște oameni neputincioși și săraci, care nu se va putea ridica niciodată la un nivel... Și faptul că ne-am născut într-o casă mare [este un dar al lui Dumnezeu. Cu cine să se poată judeca] cel care nu are nici una din toate acestea?
Dar cel care a primit mai mult, acela este dator mai mult. Pentru ca să înțeleagă cât de mult Îi datorează lui Dumnezeu pentru o casă sănătoasă, pentru o casă bogată în care s-a născut, pentru niște condiții mai curate, mai civilizate în care a trăit, pentru o viață mai fericită trupește pe care o are, pentru o slujbă mai înaltă, pentru avantaje mai multe. Pentru că tot ceea ce are e primit de la Dumnezeu.
Dar omul nu recunoaște lucrurile acestea. De cele mai multe ori zice: „pământul meu”, „serviciul meu”... „e munca mea”, „e meritul meu”. Și prin aceasta dovedește că nu recunoaște ca parte a lui Dumnezeu nimic din tot ceea ce are. Cum spune Mântuitorul în pilda cu stăpânul care a avut o vie și a încredințat-o lucrătorilor săi, și a spus să-i pregătească la vremea cuvenită partea lui din rod. Ei s-au făcut stăpâni pe tot și, oricât a trimis stăpânul, la vremea roadelor, ei n-au dat nimic. Soarta acelor lucrători este cunoscută; [a fost] așa cum meritau.
Nouă, Dumnezeu ne-a dat iată câte! Ne-a dat sănătate cu care să muncim; ne-a dat pricepere, să știm cum să ne organizăm munca; ne-a dăruit un loc unde să muncim. Atâtea avantaje din astea, mulți nu le au. Și nu știm că, la munca noastră, Dumnezeu are partea Lui.
Iată: semănăm o grădină. Noi punem munca. Pământul este al lui Dumnezeu. Punem munca noastră și punem sămânța; și ne uităm în sus. Dacă Dumnezeu dă partea Lui: soarele, ploaia, vântul, puterea de rodire, avem ceva. Dacă nu, munca noastră rămâne în zadar. Și totuși, la cules, noi nu spunem: „Asta-i partea mea și asta-i partea Domnului, că al Lui e pământul, al Lui a fost soarele, a Lui a fost ploaia, au fost condițiile minunate fără care, ce s-ar fi ales de munca mea?” [Când ar trebui] să spunem: „Partea Domnului o pun deoparte”.
Sau: crește o vită. El spune mereu: „Doamne, păzește-mi vita. Doamne, vindec-o”. Și Domnul o păzește; Domnul o vindecă; Domnul o îngrijește; Domnul o crește, Domnul o face spornică. Și Domnul are partea Lui, că-i munca Lui. Și totuși, când e vorba de câștig, omul ține tot pentru el. Nu spune: „Asta-i partea Domnului. S-o dau pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru cei lipsiți, pentru cei care au nevoie... .
Altădată, în bătrâni, demult, la seceriș, [unii] mai aveau obiceiul să lase la capătul holdei o brazdă de grâu netăiat. Cu timpul, nimeni n-a știut de ce rămâne la capătul holdei o brazdă de grâu netăiat. Și, pentru că n-au înțeles rostul acestui lucru, au tăiat și brazda... De ce s-o lase acolo? Dar aceasta era partea săracilor și partea păsărilor. Partea celor lipsiți, care sunt și ei în seama lui Dumnezeu să-i hrănească. Și cei din vechime au știut: „Lasă aici o parte și pentru cei lipsiți”. Se ducea săracul care n-avea holdă și, la capătul fiecărei holde, el avea partea lui. Secera ce lăsaseră cei care aveau holda și avea și el. Sau, la strânsul snopilor rămâneau acolo spice și cel care avea holda nu mai mergea cu grebla să le strângă. Se ducea săracul care n-avea și culegea și el spice, cum s-a dus Rut în ogorul lui Boaz. Putea merge și primea. Și [aceea] era partea săracului din ceea ce dădea Dumnezeu atunci când era credință. Avea și săracul parte. Acuma nu mai are parte nimeni, pentru că n-a avut grijă la timp să lase partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a îngăduit să se ia tot, pentru că noi n-am dat nimic. Dacă noi am fi dat totdeauna partea lui Dumnezeu, n-ar fi îngăduit Dumnezeu să ni se ia. Și atât de multe lucruri din acestea sunt adevărate...
Am fost pe Bărăgan, pe moșia unuia care a fost Aurelian Pană, fost ministru de agricultură sub dominația lui Antonescu. Avea zece mii de hectare de pământ. Comune întregi de „iobagi” erau pe moșiile lui. Într-o căsuță mică și joasă, locuiau adesea trei, patru familii: tatăl cu trei, patru copii căsătoriți, cu fetele și cu nepoții lui acolo... Și n-aveau în jurul casei un petic de pământ în care să-și pună un strat al lor. Bogatul, cu zece mii de hectare, nu le dădea celor care munceau pe moșia lui nici un locușor unde fiecare să poată să-și mai clădească un adăpost. Dormeau pe jos sau pe cuptoare de pământ, bieții, nenorociții oameni, acolo...
Ce s-a întâmplat cu el? A ajuns să-i fie luat tot și el să moară de foame. Și nici un coșciug să nu aibă, în care să fie înmormântat. Și nici o haină trasă pe el. În pielea goală s-a dus. Așa plătește Dumnezeu chiar și pe pământ celor care n-au milă pentru cei lipsiți și pentru ai Lui. Fiindcă n-ai vrut să-I dai lui Dumnezeu partea Lui, Dumnezeu a îngăduit să ți se ia tot și să mergi gol și disprețuit în pământ.
Și cu cât de mulți nu s-a întâmplat așa... Dar care este acela care învață din pățania altuia? Omul ajunge să învețe numai din pățania lui, dar când ajunge și pățește e prea târzie învățătura.
De aceea, să învățăm din pățania bogatului nemilostiv și din pățania atâtora care au ajuns în veșnicie necredincioși. Și, cât putem, să ne îmbogățim sufletul cu roadele bune prin mila și bunătatea față de alții, prin darea către Dumnezeu a unei părți măcar din ceea ce Îi revine Lui din toată munca și folosul nostru. Să nu uităm acest lucru. Pentru că, până la urmă, tot pentru noi facem.
Cel care a muncit cu talanții pentru Stăpânul, pentru Stăpânul a făcut? El așa a crezut! Și, din dragoste pentru Stăpânul, el a alergat și a spus: „Fac pentru Domnul, alerg pentru Domnul, ostenesc pentru Domnul, strâng pentru Domnul”. Și, când a venit Stăpânul, i-a zis: „Stăpâne, iată cei cinci talanți ai Tăi și încă cinci”. Dar Stăpânul spune: „Ia-i toți. Fie toți ai tăi !” Nu numai darurile, nu numai avuția lui Dumnezeu, ci și rodul, și rezultatul eforturilor lui, încununate de binecuvântare, să fie ale lui. Și nu numai aceasta: dar, pe deasupra, a primit nespus mai mult: cârmuirea a zece cetăți. Ce era aceasta, pe lângă puținul pe care îl realizase el? Pentru că Dumnezeu se poartă cu fiecare om după inima lui. „Cu cel bun, Tu ești bun, Doamne. Cu cel drept, ești drept. Dar cu cel nelegiuit Te porți după nelegiuirea lui”. Cu cel darnic, Dumnezeu este darnic. Nu este unul care să fi avut o viață de dărnicie și să se afle păgubit la urmă. În schimbul unui leu, Dumnezeu i-a dat zece.
Dar până nu credem, nu încercăm. Și până nu încercăm, nu vedem. Și până nu vedem, trăim în întuneric. Și cu cât trăim mai în întuneric și mai mult timp, cu atâta avem în urmă remușcări mai adânci și mai zadarnice.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile și binefacerile Lui! (...)