Fraţi şi surori
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - Agrăirea noastră de „frate” şi „soră” se va face fără deosebirea de tagmă şi ocupaţie. Şi eu, ca preot, sunt un frate mai mare al fraţilor mei ostaşi pentru că şi apostolul Pavel se numea un frate al fraţilor săi creştini. Ba chiar şi Mântuitorul spunea că „fraţii” Lui sunt cei ce păzesc Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 21).
2 - O dovadă despre slăbirea creştinismului de azi sunt şi salutările creştinilor de acum.
Din salutul oamenilor de azi, Evanghelia lipseşte aproape cu totul... Viaţa celor dintâi creştini era plină de salutări duhovniceşti. Ce frumoase sunt salutările duhovniceşti din epistolele sf. ap. Pavel!
Azi au dispărut salutările duhovniceşti pentru că lumea e plină de oameni lumeşti...
3 - Domnul nostru Isus Hristos a venit în lume pentru a fi Lumina lumii şi Mântuitorul oamenilor. De la începutul vieţii Sale pământeşti din Betleem, până la sfârşitul acestei vieţi în Ierusalim, - El n-a încetat a fi şi a lucra, zi de zi şi pas de pas, pentru această slăvită şi Dumnezeiască menire. Din orice loc în care a ajuns, Domnul Isus a vestit lumina şi a lucrat mântuirea.
Dacă a fost primit pentru o zi într-o casă,
dacă I s-a dat pentru un ceas o luntre,
dacă S-a oprit pentru o noapte într-o grădină
- El toate le-a pus în slujba misiunii cereşti pentru care venise pe pământ...
4 - Peştera care Îi adăpostise Naşterea Sa, nu I-a putut folosi Domnului ca adăpost decât un timp foarte scurt. El a trebuit să părăsească Betleemul pentru totdeauna.
S-a oprit mai târziu în Nazaret unde locuia bunul Iosif cel folosit de Dumnezeu pentru ocrotirea Pruncului Sfânt. Dar tot pentru o scurtă vreme. Curând a fost alungat şi de acolo...
5 - După moartea bunului Iosif, Pruncul Sfânt şi Mama Lui, nu mai aveau acolo pe nimeni, decât o cetate vrăjmaşă prin mâinile căreia diavolul va căuta să facă acelaşi lucru ca prin mâinile lui Irod: - mereu să-L omoare pe Isus (Luca 4, 29).
Atunci Isus şi Mama Lui S-au mutat pentru o altă vreme scurtă la Capernaum la sora Mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa (Ioan 19, 25)
6 - Dar prea curând cei patru fii ai sorei Mamei Sale cu care locuiau în aceeaşi casă şi care erau priviţi ca „fraţi ai Lui” Iacov, Iose, Simon şi Iuda (Matei 27, 56); Marcu 15, 40; Ioan 19, 25)
- n-au mai putut nici ei să-L sufere.
Toate cele petrecute la Matei 13, 54-56 sau Marcu 6, 1-6 pare că s-au petrecut nu în Nazaret ci în Capernaum - după cum reiese din cele scrise în Ioan 6, 24-59.
7 - S-a apropiat apoi Domnul Isus de Ierusalim şi în vremea Lui din urmă a locuit şi acolo...
Dar cu toate că de atâtea ori a venit să-i strângă pe copiii Lui cum îşi strânge găina puii sub aripile ei, Ierusalimul - şi mai mult - n-a vrut...
Ci mai vrăjmaş decât toate celelalte dintâi chiar, cetatea aceasta care omorâse pe atât de mulţi proroci, şi-a pus vârf păcatelor sale, omorând pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
8 - Pentru a-şi împlini misiunea mântuitoare spre care Domnul o născuse şi o trimisese la poporul acesta, Oastea Domnului a trebuit să cunoască şi ea „cutreierarea” multor drumuri, cetăţi şi mijloace. A trebuit să schimbe şi ea multe nume de gazete, de oameni, de adunări.
Pe măsură ce o gazetă îi era oprită, trebuia să apară cu alta sub alt nume.
Multe tipografii şi oraşe a trebuit să schimbe, căci îndată ce se oprea să grăiască de undeva, mâna necruţătoare se întindea şi acolo să-i sugrume glasul supărător.
9 - Tiparul este o mare putere şi o binefacere şi mai mare. De aceea se şi sileşte diavolul în tot felul să-l atragă în slujba lui.
E plină lumea de cărţi pline de otravă sufletească. În sute de mii de exemplare se tipăresc reviste şi broşuri porcoase şi „romane” ucigătoare de suflete. O dovadă cât de mult a lucrat şi aici mişelul de diavol.
Tiparul trebuie atras în slujba Domnului. Tiparul pus în slujba Domnului face lucruri mari, face minuni mari pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
10 - Credinţa adevărată cere trăire liberă şi puternică. Izbucnirea ei este ca un şuvoi ţâşnit dintr-o stâncă, formând un torent de ape: - Cu cât înaintează, are nevoie de un avânt lăuntric, de o putere de curgere mai mare, mai liberă şi mai dreaptă.
Altfel se lăţeşte şi se face o baltă stătută şi călduţă, unde se adună tot felul de urâciuni.
11 - ... Aceste „rânduieli” sunt bunele învăţături şi îndrumări de viaţă ordonată şi înfrânată cărora trebuie să se supună orice suflet şi orice lucrare care vrea să fie a lui Hristos.
Dar numai acestea nu i-ar fi ajutat la nimic, fără puterea Duhului Sfânt dinăuntrul ei, care venea prin Prezenţa vie şi puternică a lui Isus Cel Răstignit.
Acesta era torentul biruitor al Oastei.
12 - Lucrarea Oastei este un organism viu şi o iniţiativă cu totul nouă în biserica şi în viaţa noastră. O astfel de lucrare încă nu mai fusese alta înaintea ei, iar misiunea ei de viitor se prevedea atât de întinsă şi atât de grea încât - totuşi - nimeni nu se încumeta să-i croiască o „haină” în care s-o îmbrace.
De teama ca nu cumva să-i împiedice şi să-i înăbuşe torentul ei de viaţă...
13 - Părintele Iosif vedea că mulţi nechemaţi erau ispitiţi şi grăbiţi să croiască statute pentru Oaste...
Atât de uşor se găsesc unii să intre cu pretenţii într-o lucrare de-a gata. Şi să facă rânduială într-o lucrare care a reuşit...
Tocmai de acest lucru s-a temut şi se teme cel mai mult, acela care singur cunoscuse durerile naşterii acestei Lucrări scumpe. Acela care singur dusese greul creşterii Oastei. Şi singurul care vedea primejdia ascunsă în acestea, pentru nimicirea Duhului - şi pierderea puterii ei.
14 - Până la urmă, în această luptă, bunurile veşnice au fost salvate, dar cele trecătoare pierdute.
Hristos a biruit în lupta contra „literei”.
Duhul adevărat şi viu al Oastei a scăpat pe totdeauna de cursa statutelor; e adevărat cu un preţ atât de greu, dar a scăpat.
Dar lui Satana i s-a îngăduit să sugrume glasul Tipografiei - şi să străpungă „călcâiul” Lucrării Domnului, răpindu-i bunurile şi materialele.
Însă Dumnezeu lucrează în timp. Cauza este încă în Mâna Lui - şi nimeni nu poate şti cum va întoarce El lucrurile în viitorul mai apropiat sau în cel mai îndepărtat.
15 - Încă odată: nu că poporul nostru sau realităţile noastre n-au fost gata pentru saltul fericit pe care îl aducea Oastea Domnului, - ci îndrumătorii acestui popor au fost potrivnicii voii înnoitoare a lui Dumnezeu. Ei au uneltit, respingând cu ştiinţa darul lui Dumnezeu.
Ei au chinuit şi - s-ar putea spune - au ucis cu mâinile lor, pe trimisul ceresc care ne aducea solia aceasta atât de vădit cerească. Şi care avea toate semnele unui trimis atât de vădit ceresc.
Ei s-au făcut pe veci vinovaţi de două crime în faţa lui Dumnezeu: a trimisului Său. Şi a Lucrării Sale.
16 - Ce greu lucru este totuşi să te apuci să scrii istorie!
Trebuie să vezi o mie de lucruri în acelaşi timp şi să mergi cu toată urzeala acestor o mie de fire în aşa fel încât în pânza istoriei să nu laşi goluri şi spărturi pe care să fie nevoie a te întoarce să le umpli şi să le cârpeşti.
17 - Despre vremea când n-ai ce spune, e mai uşor să vorbeşti.
Dar despre vremile când se întâmplă fapte neobişnuit de mari şi necrezut de multe ori în acelaşi timp, - cum să vorbeşti ca să nu pierzi nimic?
Cum să le însemnezi, ca nu numai să nu te uite, dar cei care vin în urmă, să-şi poată da bine seama cât de grele de conţinut au fost acele zile...
Şi cât de strălucit era mesajul lor!
18 - Despre oamenii care nu fac nimic, este uşor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori vieţile cele mai înguste.
Şi laudele cele mai mari, fiinţele cele mai mici.
19 - Dar despre oamenii rari, despre vieţile neobişnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generaţie, într-o epocă şi poate într-o lume, - cum să poţi să spui totul?
Când orice clipă a lor este plină de realizări una mai mare ca alta,
când orice cuvânt al lor este o aşchie de aur,
când ei nu merg ca ceilalţi oameni prin iarba cenuşie a nimicurilor, ci păşesc uriaş din munţi în munţi, mai aproape de cer decât de pământ,
- cum să poţi să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuţi un uriaş ca să poţi urmări un astfel de om!
20 - Noi suntem obişnuiţi cu oameni care când sufăr chiar şi numai o durere de cap sau de un dinte, - umplu lumea cu văicăreli şi nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!...
Atunci cum să poţi înţelege îndeajuns şi cum să poţi spune cât de mare trebuie să fi fost puterea sau credinţa sau răbdarea - aceluia care - în mijlocul celor mai grele suferinţe fizice şi morale, - a lucrat totuşi cât n-au fost în stare să facă o mie de „uriaşi” sănătoşi?
Dumnezeule Atotputernic, mai dă Lucrării şi Bisericii Tale astfel de oameni.
Amin.