Frați și surori
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - Agrăirea noastră de „frate” și „soră” se va face fără deosebirea de tagmă și ocupație. Și eu, ca preot, sunt un frate mai mare al fraților mei ostași pentru că și apostolul Pavel se numea un frate al fraților săi creștini. Ba chiar și Mântuitorul spunea că „frații” Lui sunt cei ce păzesc Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 21).
2 - O dovadă despre slăbirea creștinismului de azi sunt și salutările creștinilor de acum.
Din salutul oamenilor de azi, Evanghelia lipsește aproape cu totul... Viața celor dintâi creștini era plină de salutări duhovnicești. Ce frumoase sunt salutările duhovnicești din epistolele sf. ap. Pavel!
Azi au dispărut salutările duhovnicești pentru că lumea e plină de oameni lumești...
3 - Domnul nostru Isus Hristos a venit în lume pentru a fi Lumina lumii și Mântuitorul oamenilor. De la începutul vieții Sale pământești din Betleem, până la sfârșitul acestei vieți în Ierusalim, - El n-a încetat a fi și a lucra, zi de zi și pas de pas, pentru această slăvită și Dumnezeiască menire. Din orice loc în care a ajuns, Domnul Isus a vestit lumina și a lucrat mântuirea.
Dacă a fost primit pentru o zi într-o casă,
dacă I s-a dat pentru un ceas o luntre,
dacă S-a oprit pentru o noapte într-o grădină
- El toate le-a pus în slujba misiunii cerești pentru care venise pe pământ...
4 - Peștera care Îi adăpostise Nașterea Sa, nu I-a putut folosi Domnului ca adăpost decât un timp foarte scurt. El a trebuit să părăsească Betleemul pentru totdeauna.
S-a oprit mai târziu în Nazaret unde locuia bunul Iosif cel folosit de Dumnezeu pentru ocrotirea Pruncului Sfânt. Dar tot pentru o scurtă vreme. Curând a fost alungat și de acolo...
5 - După moartea bunului Iosif, Pruncul Sfânt și Mama Lui, nu mai aveau acolo pe nimeni, decât o cetate vrăjmașă prin mâinile căreia diavolul va căuta să facă același lucru ca prin mâinile lui Irod: - mereu să-L omoare pe Isus (Luca 4, 29).
Atunci Isus și Mama Lui S-au mutat pentru o altă vreme scurtă la Capernaum la sora Mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa (Ioan 19, 25)
6 - Dar prea curând cei patru fii ai sorei Mamei Sale cu care locuiau în aceeași casă și care erau priviți ca „frați ai Lui” Iacov, Iose, Simon și Iuda (Matei 27, 56); Marcu 15, 40; Ioan 19, 25)
- n-au mai putut nici ei să-L sufere.
Toate cele petrecute la Matei 13, 54-56 sau Marcu 6, 1-6 pare că s-au petrecut nu în Nazaret ci în Capernaum - după cum reiese din cele scrise în Ioan 6, 24-59.
7 - S-a apropiat apoi Domnul Isus de Ierusalim și în vremea Lui din urmă a locuit și acolo...
Dar cu toate că de atâtea ori a venit să-i strângă pe copiii Lui cum își strânge găina puii sub aripile ei, Ierusalimul - și mai mult - n-a vrut...
Ci mai vrăjmaș decât toate celelalte dintâi chiar, cetatea aceasta care omorâse pe atât de mulți proroci, și-a pus vârf păcatelor sale, omorând pe Însuși Fiul lui Dumnezeu.
8 - Pentru a-și împlini misiunea mântuitoare spre care Domnul o născuse și o trimisese la poporul acesta, Oastea Domnului a trebuit să cunoască și ea „cutreierarea” multor drumuri, cetăți și mijloace. A trebuit să schimbe și ea multe nume de gazete, de oameni, de adunări.
Pe măsură ce o gazetă îi era oprită, trebuia să apară cu alta sub alt nume.
Multe tipografii și orașe a trebuit să schimbe, căci îndată ce se oprea să grăiască de undeva, mâna necruțătoare se întindea și acolo să-i sugrume glasul supărător.
9 - Tiparul este o mare putere și o binefacere și mai mare. De aceea se și silește diavolul în tot felul să-l atragă în slujba lui.
E plină lumea de cărți pline de otravă sufletească. În sute de mii de exemplare se tipăresc reviste și broșuri porcoase și „romane” ucigătoare de suflete. O dovadă cât de mult a lucrat și aici mișelul de diavol.
Tiparul trebuie atras în slujba Domnului. Tiparul pus în slujba Domnului face lucruri mari, face minuni mari pentru Împărăția lui Dumnezeu.
10 - Credința adevărată cere trăire liberă și puternică. Izbucnirea ei este ca un șuvoi țâșnit dintr-o stâncă, formând un torent de ape: - Cu cât înaintează, are nevoie de un avânt lăuntric, de o putere de curgere mai mare, mai liberă și mai dreaptă.
Altfel se lățește și se face o baltă stătută și călduță, unde se adună tot felul de urâciuni.
11 - ... Aceste „rânduieli” sunt bunele învățături și îndrumări de viață ordonată și înfrânată cărora trebuie să se supună orice suflet și orice lucrare care vrea să fie a lui Hristos.
Dar numai acestea nu i-ar fi ajutat la nimic, fără puterea Duhului Sfânt dinăuntrul ei, care venea prin Prezența vie și puternică a lui Isus Cel Răstignit.
Acesta era torentul biruitor al Oastei.
12 - Lucrarea Oastei este un organism viu și o inițiativă cu totul nouă în biserica și în viața noastră. O astfel de lucrare încă nu mai fusese alta înaintea ei, iar misiunea ei de viitor se prevedea atât de întinsă și atât de grea încât - totuși - nimeni nu se încumeta să-i croiască o „haină” în care s-o îmbrace.
De teama ca nu cumva să-i împiedice și să-i înăbușe torentul ei de viață...
13 - Părintele Iosif vedea că mulți nechemați erau ispitiți și grăbiți să croiască statute pentru Oaste...
Atât de ușor se găsesc unii să intre cu pretenții într-o lucrare de-a gata. Și să facă rânduială într-o lucrare care a reușit...
Tocmai de acest lucru s-a temut și se teme cel mai mult, acela care singur cunoscuse durerile nașterii acestei Lucrări scumpe. Acela care singur dusese greul creșterii Oastei. Și singurul care vedea primejdia ascunsă în acestea, pentru nimicirea Duhului - și pierderea puterii ei.
14 - Până la urmă, în această luptă, bunurile veșnice au fost salvate, dar cele trecătoare pierdute.
Hristos a biruit în lupta contra „literei”.
Duhul adevărat și viu al Oastei a scăpat pe totdeauna de cursa statutelor; e adevărat cu un preț atât de greu, dar a scăpat.
Dar lui Satana i s-a îngăduit să sugrume glasul Tipografiei - și să străpungă „călcâiul” Lucrării Domnului, răpindu-i bunurile și materialele.
Însă Dumnezeu lucrează în timp. Cauza este încă în Mâna Lui - și nimeni nu poate ști cum va întoarce El lucrurile în viitorul mai apropiat sau în cel mai îndepărtat.
15 - Încă odată: nu că poporul nostru sau realitățile noastre n-au fost gata pentru saltul fericit pe care îl aducea Oastea Domnului, - ci îndrumătorii acestui popor au fost potrivnicii voii înnoitoare a lui Dumnezeu. Ei au uneltit, respingând cu știința darul lui Dumnezeu.
Ei au chinuit și - s-ar putea spune - au ucis cu mâinile lor, pe trimisul ceresc care ne aducea solia aceasta atât de vădit cerească. Și care avea toate semnele unui trimis atât de vădit ceresc.
Ei s-au făcut pe veci vinovați de două crime în fața lui Dumnezeu: a trimisului Său. Și a Lucrării Sale.
16 - Ce greu lucru este totuși să te apuci să scrii istorie!
Trebuie să vezi o mie de lucruri în același timp și să mergi cu toată urzeala acestor o mie de fire în așa fel încât în pânza istoriei să nu lași goluri și spărturi pe care să fie nevoie a te întoarce să le umpli și să le cârpești.
17 - Despre vremea când n-ai ce spune, e mai ușor să vorbești.
Dar despre vremile când se întâmplă fapte neobișnuit de mari și necrezut de multe ori în același timp, - cum să vorbești ca să nu pierzi nimic?
Cum să le însemnezi, ca nu numai să nu te uite, dar cei care vin în urmă, să-și poată da bine seama cât de grele de conținut au fost acele zile...
Și cât de strălucit era mesajul lor!
18 - Despre oamenii care nu fac nimic, este ușor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori viețile cele mai înguste.
Și laudele cele mai mari, ființele cele mai mici.
19 - Dar despre oamenii rari, despre viețile neobișnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generație, într-o epocă și poate într-o lume, - cum să poți să spui totul?
Când orice clipă a lor este plină de realizări una mai mare ca alta,
când orice cuvânt al lor este o așchie de aur,
când ei nu merg ca ceilalți oameni prin iarba cenușie a nimicurilor, ci pășesc uriaș din munți în munți, mai aproape de cer decât de pământ,
- cum să poți să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuți un uriaș ca să poți urmări un astfel de om!
20 - Noi suntem obișnuiți cu oameni care când sufăr chiar și numai o durere de cap sau de un dinte, - umplu lumea cu văicăreli și nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!...
Atunci cum să poți înțelege îndeajuns și cum să poți spune cât de mare trebuie să fi fost puterea sau credința sau răbdarea - aceluia care - în mijlocul celor mai grele suferințe fizice și morale, - a lucrat totuși cât n-au fost în stare să facă o mie de „uriași” sănătoși?
Dumnezeule Atotputernic, mai dă Lucrării și Bisericii Tale astfel de oameni.
Amin.