Temelia Oastei Domnului
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - La temelia Oastei este îngropată - prin Jertfa lui Hristos, jertfa sfântului Său trimis, în toată frumuseţea cerească a dăruirii sale desăvârşite.
Suferinţa şi munca prin care el s-a curăţit dăruindu-se Domnului şi nouă, i-au înălţat pentru totdeauna, încă de pe când trăia, în sufletele noastre, o statuie mai nemuritoare decât marmora. Şi mai scumpă ca aurul...
2 - Hristos, Stăpânul nostru ceresc, luptă să-i înnobileze pe oameni ca să-i facă pe fiecare să-i semene Lui şi să le imprime fiinţei şi vieţii tuturor şi fiecăruia o frumuseţe veşnică...
Stăpânii lumii luptă să-i tâmpească spre a-i face pe toţi la fel ca să le semene lor - şi clipei scurte peste care ei vor să-şi imprime chipul tiranic şi nesuferit.
Hristos dă valoare fiecărui om şi fiecărei iniţiative în parte. Lumea dă numai tuturor în bloc, în gloată, în grămadă...
3 - Aceluia ce ne poate cuceri prin dragostea inimii lui, prin frumuseţea minţii sale şi prin puterea harului din el, noi nu numai că îi datorăm, dar nu putem să nu-i dăm din tot sufletul toată admiraţia şi ascultarea noastră.
Dar celor care vor să ne facă robi prin silnicie, - inima noastră le refuză totdeauna şi total dragostea şi ataşamentul ei.
4 - Aceluia care prin lumină, face sufletele noastre mai libere, mai largi şi mai înalte pentru Dumnezeu şi pentru semeni, - cum să nu-i arătăm o veşnică dragoste recunoscătoare!
Dar ce să arătăm oare faţă de cei care ne urâţesc sufletele şi ni le îngustează prin vreo ură de orice fel?
5 - Dragostea lui Hristos cea vie şi adevărată, dintr-o lucrare sau dintr-o inimă, este totdeauna inventivă şi binefăcătoare. Un sfânt neastâmpăr cuprinde sufletul iubitor şi o continuă căutare de noi căi îl frământă pentru revărsarea binefacerilor sale în slujba Iubirii, Adevărului şi a Binelui.
Ce minunat este să vezi cum îl transformă pe un om credinţa şi dragostea lui Hristos!
Dintr-un om mai înainte nepăsător de semenii lui, nesimţitor faţă de binele şi de frumosul adevărului, neinteresat de soarta şi de durerea celor din jurul său - sufletul credincios devine prin Hristos dintr-o dată şi puternic un om nou.
6 - Din clipa aceea ochiul se deschide în afară şi vede durerea şi trebuinţele celor din jurul lui.
Urechea lui se deschide spre alţii - şi încearcă să audă mereu noile îndemnuri ale Duhului Sfânt, să simtă adâncile chemări ale de-aproapelui căzut.
Iar mintea lui nouă, înflăcărată de căldura inimii sale noi, caută şi găseşte o mie de căi necunoscute înainte, neobişnuite înainte, refuzate total înainte, - dar fericite acum, spre a aduce mai bine, mai frumos şi mai adevărat, la îndeplinirea spre alţii, porunca dragostei Duhului lui Hristos care îi stăpâneşte inima sa înnobilată şi sfinţită prin naşterea din nou.
7 - În esenţa ei, însăşi Oastea Domnului era o minunată iniţiativă, ţâşnită ca un fluviu puternic din Stânca ce era Hristos, din dragostea Crucii şi a Jertfei Lui.
Ce vii şi ce puternice s-au revărsat de la început apele acestui fluviu duhovnicesc peste întinsul pustiu al vieţii poporului nostru şi al bisericii noastre.
Din albia lui sănătoasă, apele vii revărsate în toate părţile găsind mereu noi şănţuleţe spre largurile ţării prin care să curgă înviorând pe cât mai mulţi...
8 - Acest popor al ţiganilor s-a sporit şi la noi atât de mult - dar nici o lucrare susţinută nu se vede printre ei spre a fi aduşi la Hristos Domnul.
Însă diavolul face între ei o lucrare atât de puternică. Printre ţigani sunt atât de multe păcate încât din pricina lor se întâmplă o mulţime de nenorociri, fiindcă ei zac în cel mai greu întuneric trupesc şi sufletesc. Nimeni nu se ocupă de mântuirea lor.
9 - Într-un timp se făcuse prin Moldova şi între ţigani puţină lucrare. - Şi s-au ivit atunci frumoase şi bucuroase roade... Dar şi această lucrare a slăbit din cauza asprimii vremilor care s-au abătut peste noi.
10 - Între fraţii noştri rămaşi în Uniunea Sovietică, avem însă un număr frumos de fraţi şi surori ţigani. Există acolo dintre ţigani şi unul dintre cei mai minunaţi copii ai lui Dumnezeu care cu un curaj şi cu o mare râvnă din Hristos, a ajuns un misionar puternic în cuvinte şi în fapte pentru Evanghelia Domnului.
Prin el Cuvântul Domnului S-a răspândit şi Se răspândeşte şi azi până la mari depărtări... Doamne Isuse, ai milă şi de acest popor pe care îi dispreţuiesc şi îi urăsc toţi.
11 - Cine ştie ce alte astfel de suflete minunate ar mai avea Domnul printre ţigani, dar din pricina că noi nu ne dăm nici o osteneală ca să-i chemăm şi să-i aducem la Hristos, aceste comori zac şi se pierd în acel întuneric de care sunt acoperite acum.
Iată acum un ogor nou şi plin de făgăduinţe ca un Canaan necunoscut. Cine va veni de acolo cu primele roade pentru Dumnezeu?
Cine va asculta în sfârşit îndemnul părintelui Iosif din urmă cu atâţia ani: şi ţiganii au nevoie de Hristos. Cea mai mare nevoie...
12 - Cu duioşie ne amintim cum aceste semne dinafară - cruciuliţele de pe pieptul nostru - aveau atunci un puternic efect asupra umblării şi trăirii noastre de luptători ai Domnului.
Ele nu numai că impuneau un respect din afară pentru Lucrarea Domnului şi erau un mijloc puternic de chemare în lupta contra păcatului, - dar chiar şi pentru cei care le purtam erau, precum am mai spus, o înştiinţare permanentă şi un îndemn neîncetat la o trăire tot mai evlavioasă şi mai vrednică de Numele Domnului, ale cărui semne le purtam şi pe trupul nostru...
13 - Dacă împrejurările ar fi îngăduit... sau ar mai îngădui vreodată, aducerea cruciuliţei şi a steagului în Lucrarea Oastei, ar fi un puternic mijloc de a readuce iarăşi odată cu aceasta şi frumosul avânt, fericita atmosferă duhovnicească, dulcea unitate şi părtăşie şi hotărâta lucrare în aceeaşi gândire şi simţire - pe care a avut-o Oastea Domnului atunci, la început, în vremea lor.
14 - Pe unde acest bun obicei evanghelic de a cerceta spitalele mai stăruie, Domnul binecuvântează cu mult har întreaga adunare a acestor suflete.
Dar unde „credincioşii” îşi văd numai de ale lor, uitând pe cei ce sufăr, acolo, - binecuvântările s-au pierdut.
Să ne întoarcem grabnic la dragostea şi mila de la începutul credinţei noastre, ca să revină iarăşi şi harul între noi.
15 - Astfel au început în ţara noastră primele nunţi creştineşti după atâtea veacuri de necreştinism în asta.
Astăzi, după zeci de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, acest fel de nunţi nu mai sunt o raritate - ci un obicei binecuvântat care se poate vedea peste tot între fraţii ostaşi.
Totuşi cât de mult s-ar mai fi putut face şi s-ar putea face şi în privinţa asta...
16 - ... Până în ziua de astăzi fraţii noştri adevăraţi fără alcool au făcut şi aşa fac, înmormântările celor ce trec la Domnul din mijlocul nostru.
Dorim din toată inima şi luptăm cu toată puterea, ca din toate prilejurile vieţii noastre să fie înlăturată de tot orice fel de băutură alcoolică. „Nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dracilor” - spune Sfânta Scriptură.
Şi aşa şi trebuie, să nu putem.
17 - Să se răspândească peste tot acest creştinesc şi bun obicei: înlăturarea oricărui fel de băutură! Atât vinul cât şi toate celelalte băuturi, în nici un fel de cantitate - nici măcar un pahar! - să nu mai fie folosite nicăieri între creştini.
Nici la botezuri, nici la hramuri, nici la aniversări, nici la nunţi, nici la înmormântări, nici la sfeştanii, nici la parastase.
18 - Câtă dreptate a avut părintele Iosif atunci. Ce „Misiune” poate fi aceea pe care o face un „plătit”? În curând după aceea s-a umplut ţara de acei minunaţi misionari şi vestitori ai Domnului „din rândurile noastre” - care au o inimă predată Domnului şi cu un avânt înflăcărat de credinţă şi iubire au răspândit lumina mântuirii şi Harul Jertfei Crucii cu atâta putere şi rod!
Slăvit să fie Domnul pentru aceşti binecuvântaţi semănători de lumină. Puterea Duhului Sfânt să-i facă pe toţi „o inimă şi un gând” pentru ca având o viaţă sfântă să-L poată duce pe Hristos la tot poporul nostru - şi tot poporul nostru la Hristos.
Numai pentru plata cea de Sus a lui Dumnezeu.
19 - Binele se poate face în orice vreme. Numai că nu totdeauna se poate face în acelaşi fel.
Când se putea face liber cercetarea celor din spitale sau din închisori, mulţi dintre noi nu am făcut acest lucru de bună voie şi cu bucurie.
Dar mai târziu a venit vremea ca mulţi să fim duşi acolo tot prin voia lui Dumnezeu, de nevoie. - Ca să împlinim astfel slujba de vestitori ai Domnului către cei bolnavi sau închişi nu dinafară ci dinăuntru. Fie slăvit Numele Domnului şi pentru aceasta.
20 - Într-un fel sau în altul, în fiecare vreme după cum se poate, - noi nu trebuie să-i uităm pe cei care sufăr, ci să-i ajutăm după puterea noastră pe fiecare şi pe toţi.
Altfel, dacă uităm acel lucru, Domnul poate să ne trimită şi pe noi acolo între ei - ca astfel să ne înveţe prin suferinţă ceea ce n-am învăţat prin iubire.
Doamne Isuse ajută-ne să nu uităm marile noastre datorii faţă de Tine şi faţă de aproapele.
Amin.